Publicăm în continuare textul celei de-a treia meditaţii de Advent pe care predicatorul Casei Pontificale, părintele Raniero Cantalamessa, OFMCap., a ţinut-o vineri, 18 decembrie 2009, în prezenţa lui Benedict al XVI-lea şi a familiei pontificale în capela Redemptoris Mater din Palatul Apostolic.

Tema meditaţiilor din acest an este: "Slujitori ai lui Cristos şi împărţitori ai tainelor lui Dumnezeu" (1Cor 4,1).

Prima şi a doua predică au fost ţinute la 4 şi 11 decembrie.

* * *

În scrisoarea adresată tuturor preoţilor cu ocazia Joii Sfinte din anul 1979, prima din seria pontificatului său, Ioan Paul al II-lea scria: "Există, în preoţia noastră ministerială dimensiunea minunată şi pătrunzătoare a apropierii mamei lui Cristos". În această ultimă meditaţie de Advent, am vrea să reflectăm tocmai asupra acestei apropieri dintre Maria şi preot.

Despre Maria nu se vorbeşte foarte des în Noul Testament. Totuşi, dacă suntem atenţi, observăm că ea nu este absentă în nici unul din cele trei momente constitutive ale misterului creştin care sunt: Întruparea, Misterul pascal şi Rusaliile. Maria a fost prezentă la Întrupare pentru că aceasta a avut loc în ea; a fost prezentă la Misterul pascal, pentru că este scris că: "lângă crucea lui Isus era Maria mama lui" (cf. In 19,25); a fost prezentă la Rusalii, pentru că este scris că apostolii erau "râvnici în rugăciune împreună cu Maria, mama lui Isus" (cf. Fap 1,14).

Fiecare din aceste trei prezenţe ne revelează ceva din apropierea misterioasă dintre Maria şi preot, dar fiind în apropierea Crăciunului, aş vrea să mă limitez la prima dintre ele, la ceea ce Maria spune despre preot şi preotului în misterul Întrupării.

1. Ce raport este între Maria şi preot?

Înainte de toate aş vrea să mă refer la problema titlului de preot atribuit Fecioarei în tradiţie. Un scriitor de la sfârşitul secolului al V-lea o numeşte pe Maria "Fecioară şi în acelaşi timp preot şi altar care ni l-a dat pe Cristos pâinea din cer pentru iertarea păcatelor"¹. După el, sunt frecvente referinţele la tema Mariei preot care însă a devenit obiect al dezvoltărilor teologice numai în secolul al XVII-lea, în şcoala franceză a sfântului Sulpiciu. În ea, preoţia Mariei nu a fost pusă în raport atât cu preoţia ministerială cât mai ales cu preoţia lui Cristos.

La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a răspândit o adevărată devoţiune faţă de Sfânta Fecioară - preot şi sfântul Pius al X-lea a acordat şi o indulgenţă respectivei practici. Însă atunci când s-a întrevăzut pericolul de a confunda preoţia Mariei cu preoţia ministerială, magisteriul Bisericii a devenit reticent şi două intervenţii ale Sfântului Oficiu practic au pus capăt acestei devoţiuni².

După Conciliu se continuă să se vorbească despre preoţia Mariei, însă legând-o nu de preoţia ministerială, şi nici de preoţia supremă a lui Cristos, ci de preoţia universală a credincioşilor: Ea ar avea cu titlul personal, ca figură şi primiţie a Bisericii, acea "preoţie regească" (1Pt 2,9) pe care o au toţi botezaţii ca titlu colectiv.

Ce putem reţine din această lungă tradiţie care o asociază pe Maria preotului şi ce sens să dăm "apropierii" între ele despre care vorbea Ioan Paul al II-lea? Mi se pare că rămâne analogia sau corespunderea planurilor, în cadrul misterului mântuirii. Ceea ce a fost Maria pe planul realităţii istorice, o dată pentru totdeauna, preotul este de fiecare dată din nou pe planul realităţii sacramentale.

În acest sens se pot înţelege cuvintele lui Paul al VI-lea: "Ce relaţii şi ce deosebiri există între maternitatea Mariei, făcută universală de demnitatea şi de caritatea poziţiei dată ei de către Dumnezeu în planul Răscumpărării, şi preoţia apostolică, constituită de Domnul pentru a fi instrument de comunicare mântuitoare între Dumnezeu şi oameni? Maria îl dă pe Cristos omenirii; şi Preoţia îl dă pe Cristos omenirii, dar în mod diferit, după cum este clar; Maria prin Întrupare şi prin revărsarea harului, cu care Dumnezeu a umplut-o; Preoţia prin puterile ordinului sacru"³. Analogia dintre Maria şi preot se poate exprima astfel. Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt l-a zămislit pe Cristos şi, după ce l-a hrănit şi l-a purtat în sânul ei, l-a născut la Betleem; preotul, uns şi consacrat cu Duh Sfânt la hirotonire, este chemat şi el să se umple de Cristos pentru a-l naşte apoi şi a-l face să se nască în suflete prin vestirea cuvântului, administrarea sacramentelor.

În acest sens, raportul dintre Maria şi preot are o lungă tradiţie în urma sa, mult mai autoritară decât tradiţia despre Maria-preot. Reluând un gând al lui Augustin⁴, Conciliul al II-lea din Vatican scrie: "Biserica... devine şi ea mamă, deoarece prin predică şi botez naşte la o viaţă nouă şi nemuritoare pe fiii zămisliţi prin lucrarea Duhului Sfânt şi născuţi din Dumnezeu"⁵.

Baptisterul, spuneau Sfinţii Părinţi, este sânul în care Biserica îi naşte pe fiii săi şi cuvântul lui Dumnezeu este laptele curat cu care-i hrăneşte: "O, minune mistică! Unul este Tatăl tuturor, unul este şi Cuvântul tuturor, unul şi identic peste tot este şi Duhul Sfânt şi una singură este Fecioara Mamă: aşa îmi place să numesc Biserica. Curată ca fecioară, vrednică de iubire ca mamă, chemându-i laolaltă pe fiii săi, îi hrăneşte cu acel lapte sacru care este cuvântul destinat copiilor abia născuţi (cf. 1Pt 2,2)"⁶.

Fericitul Isac abatele mănăstirii "Stella", într-o pagină pe care am citit-o în oficiul lecturilor de sâmbăta trecută, a făcut o sinteză a acestei tradiţii: "Maria şi Biserica, scrie el, sunt o mamă şi mai multe mame, o singură fecioară şi mai multe fecioare. Ambele sunt mame, ambele sunt fecioare. Ambele au zămislit fără atracţie trupească. Ambele i-au dat lui Dumnezeu Tatăl un fiu, fără păcat. Una a născut, fără nici un păcat, un cap pentru trup; cealaltă a făcut să se nască, prin iertarea păcatelor, un trup pentru cap"⁷.

Ceea ce se spune în aceste texte despre Biserică în ansamblul ei, ca sacrament de mântuire, trebuie aplicat în mod special preoţilor, pentru că, din punct de vedere ministerial, ei sunt cei care, în mod concret, îl nasc pe Cristos în suflete prin cuvânt şi sacramente.

2. Maria a crezut

Până aici analogia dintre Maria şi preot pe planul obiectiv sau al harului, ca să spunem aşa. Însă există o analogie şi pe planul subiectiv, adică între contribuţia personală pe care Fecioara a dat-o la harul alegerii şi contribuţia pe care preotul este chemat s-o dea harului hirotonirii. Nimeni din cei doi nu este un simplu canal care lasă să treacă harul fără a nu aduce nimic propriu. Tertullian vorbeşte despre o versiune a docetismului gnostic, conform căruia Isus, e adevărat, s-a născut din Maria, însă nu zămislit în ea şi de ea; trupul lui Cristos, venit din cer, ar fi trecut prin Fecioară, dar nu a fost născut în ea şi din ea; Maria ar fi fost pentru Isus o cale, nu o mamă, şi Isus pentru Maria un oaspete, nu un fiu⁸. Pentru a nu repeta această formă de docetism în viaţa sa, preotul nu se poate limita să transmită altora un Cristos învăţat din cărţi care nu a devenit mai întâi carne din carnea lui şi sânge din sângele lui. Asemenea Mariei (imaginea este a sfântului Bernard), el trebuie să fie un rezervor care face să curgă în afară ceea ce îl umple înlăuntru, nu un canal care se limitează să lase apa să treacă, fără a reţine nimic din ea.

Aportul personal, comun Mariei şi preotului, se rezumă în credinţă. Maria, scrie Augustin, "prin credinţă a zămislit şi prin credinţă a născut" (fide concepit, fide peperit)⁹; şi preotul prin credinţă îl poartă pe Cristos în inima sa şi prin credinţă îl comunică altora. Va fi centrul meditaţiei de astăzi: ce poate să înveţe preotul din credinţa Mariei.

Atunci când Maria a ajuns la Elisabeta, aceasta a primit-o cu mare bucurie şi, "plină de Duh Sfânt", a exclamat: "Fericită eşti tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ţie de Domnul" (Lc 1,45). Nu este îndoială că acest fapt de a fi crezut se referă la răspunsul Mariei dat îngerului: "Iată, eu sunt slujitoare Domnului, fie mie după cuvântul tău" (Lc 1,38).

La prima vedere, pentru Maria a fost un act de credinţă uşor şi chiar sigur. A deveni mamă a unui rege care avea să domnească în veci peste casa lui Iacob, mamă a lui Mesia! Nu era oare ceea ce orice fată evreică visa să fie? Însă acesta este un mod de a raţiona foarte uman şi trupesc. Maria se află într-o singurătate totală. Cui poate să explice ceea ce s-a întâmplat în ea? Cine o va crede atunci când va spune că pruncul pe care-l poartă în sân este "lucrare a Duhului Sfânt"? Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată înainte de ea şi nu se va întâmpla niciodată după ea.

Desigur, Maria cunoştea ceea ce era scris în cartea Legii, adică faptul că dacă tânăra, în momentul căsătoriei, nu era găsită în stare de feciorie, trebuia să fie scoasă la uşa casei tatălui şi ucisă cu pietre de oamenii din sat (cf. Dt 22,20 şi urm.). Noi vorbim cu plăcere astăzi despre riscul credinţei, înţelegând, în general, cu asta riscul intelectual; însă pentru Maria a fost vorba despre un risc real!

Carlo Carretto, în cărticica lui despre Sfânta Fecioară, povesteşte cum a ajuns să descopere credinţa Mariei. Când trăia în deşert, a aflat de la câţiva prieteni ai săi Tuareg că o fată din tabără a fost logodită cu tânăr, dar care nu a mers să locuiască împreună cu el, fiind prea tânără. Legase acest fapt cu ceea ce spune Luca despre Maria. De aceea, trecând din nou, după doi ani, în aceeaşi tabără, a cerut veşti despre tânără. A observat o anumită ruşine printre interlocutorii săi şi mai târziu unul dintre ei, apropiindu-se cu mare secretoşenie, a făcut un semn: a trecut o mână peste gât cu gestul caracteristic al arabilor atunci când vor să spună: "I s-a tăiat gâtul". A fost descoperită că este însărcinată înainte de căsătorie şi onoarea familiei cerea acel sfârşit. Atunci s-a gândit din nou la Maria, la privirile nemiloase ale oamenilor din Nazaret, la bârfele lor, a înţeles singurătatea Mariei, şi chiar în noaptea aceea a ales-o ca însoţitoare de călătorie şi învăţătoare a credinţei lui¹⁰.

Dumnezeu nu smulge niciodată de la creaturi consimţăminte, ascunzându-le lor consecinţele, cu ce se vor întâlni. Vedem asta în toate marile chemări ale lui Dumnezeu. Lui Ieremia îi prevesteşte: "Vor porni război împotriva ta" (Ier 1,19) şi despre Saul îi spune lui Anania: "Eu îi voi arăta cât va trebui să sufere pentru numele meu" (Fap 9,16). Numai cu Maria, pentru o misiune ca a ei, avea să acţioneze altfel? În lumina Duhului Sfânt, care însoţeşte chemarea lui Dumnezeu, ea a întrevăzut cu siguranţă că şi drumul ei nu avea să fie diferit de cel al tuturor celorlalţi chemaţi. De altfel, Simeon, foarte curând, va da exprimare acestui presentiment, atunci când îi va spune că o sabie îi va străpunge sufletul.

Un scriitor modern, Erri De Luca, a descris în mod poetic acest presentiment al Mariei în momentul naşterii lui Isus. Ea este singură în peşteră, Iosif veghează afară (prin lege nici un bărbat nu poate să asiste la naştere); tocmai a născut un fiu, când nişte asocieri stranii îi trec prin minte: "Fiul meu, pentru ce te naşti chiar aici la Bet-Lehem, Casa Pâinii? Şi pentru ce trebuie să te numim Ieshu?... Fă ca acest junghi care a urcat pe şira spinării mele, acest frig venit din viitor să fie departe de el". Mama presimte că acel fiu îi va fi luat, atunci repetă în sine: "Până la prima lumină Ieshu este numai al meu. Vreau să cânt un cântec cu aceste trei cuvinte şi e îndeajuns. În noaptea asta aici la Bet Lehem este numai al meu". Şi, spunând aşa, îl duce la sân pentru a-l alăpta"¹¹. Maria este singura care a crezut "în situaţie de contemporaneitate", adică în timp ce se întâmpla lucrul, înainte de orice confirmare şi de orice convalidare din partea evenimentelor şi a istoriei. Isus i-a spus lui Toma: "Pentru că m-ai văzut, ai crezut; fericiţi sunt cei care vor crede fără să fi văzut" (In 20,29): Maria este prima dintre cei care au crezut fără să fi văzută încă.

Sfântul Paul spune că Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie (2Cor 9,7) şi Maria a spus "da"-ul ei cu bucurie. Verbul cu care Maria exprimă consimţământul ei, şi care este tradus cu "fiat" sau cu "fie", în original este la optativ (genoito), un mod verbal care în greacă se foloseşte pentru a exprima dorinţă şi chiar nerăbdare bucuroasă ca să se întâmple un anumit lucru. Ca şi cum Fecioara ar spune: "Doresc şi eu, cu toată fiinţa mea, ceea ce doreşte Dumnezeu; să se împlinească repede ceea ce el vrea".

Cu adevărat, aşa cum spunea sfântul Augustin, mai înainte de a-l zămisli pe Cristos în trupul său, ea l-a zămislit în inima sa. Însă Maria nu a spus "fiat" pentru că nu vorbea latineşte şi nu a spus nici "genoito" care este un cuvânt grec. Deci ce a spus? Care este cuvântul care, în limba vorbită de Maria, corespunde mai îndeaproape acestei expresii? Când voia să-i spună lui Dumnezeu "da, aşa să fie", un evreu spunea "amin!". Dacă este permis să mergem înapoi, cu reflecţie pioasă, la ipsissima vox, la cuvântul exact ieşit din gura Mariei - sau măcar la cuvântul care exista, în acest punct, în izvorul iudaic folosit de Luca - acesta trebuie să fi fost tocmai cuvântul "amin". Ne amintim de psalmii care în Vulgata latină se terminau cu expresia: "fiat, fiat"; în textul grec al Septuagintei, la acel punct, este "genoito, genoito" şi în ebraica originală cunoscută de Maria este "amin, amin".

Amin este cuvânt ebraic, a cărui rădăcină înseamnă soliditate, certitudine; era folosit în liturgie ca răspuns de credinţă la cuvântul lui Dumnezeu. Cu "amin" se recunoaşte ceea ce s-a spus ca şi cuvânt ferm, stabil, valabil şi obligatoriu. Traducerea sa exactă, atunci când este răspuns la cuvântul lui Dumnezeu, este aceasta: "Aşa este şi aşa să fie". Indică în acelaşi timp credinţă şi ascultare; recunoaşte că ceea ce Dumnezeu spune este adevărat şi se supune. Înseamnă a-i spune "da" lui Dumnezeu. În acest sens îl găsit pe înseşi buzele lui Isus: "Da, amin, Tată, căci aşa ţi-a plăcut ţie..." (cf. Mt 11,26). Ba chiar el este Amin-ul personificat: Aşa vorbeşte Amin... (Ap 3,14) şi prin intermediul lui orice alt "amin" de credinţă rostit pe pământ se înalţă de acum la Dumnezeu (cf. 2Cor 1,20). Şi Maria, după Fiul, este amin-ul spus lui Dumnezeu făcut persoană.

Aşadar credinţa Mariei este un act de iubire şi de docilitate, liber chiar dacă este provocat de Dumnezeu, misterios aşa cum este misterioasp de fiecare dată întâlnirea dintre har şi libertate. Aceasta este adevărata măreţie personală a Mariei, fericirea ei confirmată de însuşi Cristos. "Fericită mama care te-a purtat şi sânul de la care au supt" (Lc 11,27), spune o femeie în Evanghelie. Femeia o proclamă pe Maria fericită pentru că l-a purtat pe Isus; Elisabeta o proclamă fericită pentru că a crezut; femeia proclamă fericită purtarea lui Isus în sân, Isus proclamă purtarea lui în inimă: "Fericiţi mai degrabă - răspunde Isus - cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc". În felul acesta el ajută acea femeie şi pe noi toţi să înţelegem unde se află măreţia personală a Mamei sale. De fapt cine "păstra" cuvintele lui Dumnezeu mai mult decât Maria, despre care se spune de două ori, de aceeaşi Scriptură, că "păstra toate cuvintele în inima ei" (cf. Lc 2,19.51)?

Nu ar trebui să încheiem privirea noastră la credinţa Mariei cu impresia că Maria a crezut o dată şi apoi e îndeajuns în viaţa ei; că a fost numai un mare act de credinţă în viaţa Sfintei Fecioare. De câte ori, după Buna Vestire, Maria va fi martirizată de aparentul contrast al situaţiei sale cu tot ceea ce era scris şi cunoscut, cu privire la voinţa lui Dumnezeu, în Vechiul Testament şi cu privire la însăşi figura lui Mesia! Conciliul al II-lea din Vatican ne-a oferit un mare dar afirmând că şi Maria a mers în credinţă, ba chiar a "înaintat" în credinţă, adică a crescut şi s-a perfecţionat în ea¹².

3. Să credem şi noi!

Să trecem acum de la Maria la preot. Sfântul Augustin a scris: "Maria a crezut şi ceea ce a crezut, s-a adeverit în ea. Să credem şi noi, pentru ca tot ceea ce s-a adeverit în ea să ne poată folosi şi nouă"¹³. Să credem şi noi! Contemplarea credinţei Mariei ne stimulează să reînnoim înainte de toate actul nostru personal de credinţă şi de abandonare lui Dumnezeu.

Toţi trebuie şi pot s-o imite pe Maria în credinţa ei, dar în mod cu totul special trebuie să facă asta preotul. "Cel drept al meu - spune Dumnezeu - va trăi din credinţă" (cf. Hab 2,4; Rom 1,17): acest lucru este valabil, cu un titlu special, pentru preot. El este omul credinţei. Credinţa este ceea ce determină, ca să spunem aşa, "greutatea sa specifică" şi eficacitatea slujirii sale.

Ceea ce credincioşii observă imediat într-un preot şi într-un păstor este dacă el "crede", dacă el crede în ceea ce spune şi în ceea ce celebrează. Cel care la preot îl caută înainte de toate pe Dumnezeu, îşi dă seama imediat de asta; cel care nu-l caută pe Dumnezeu la el, poate cu uşurinţă să fie înşelat şi să inducă în înşelare chiar pe preot, făcându-l să se simtă important, strălucitor, în pas cu timpurile, în timp ce, în realitate, este o "aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor".

Chiar şi cel necredincios care se apropie de preot într-un spirit de căutare, înţelege imediat diferenţa. Ceea ce-l va provoca şi-l va putea pune în criză în mod salutar, nu sunt în general cele mai docte discuţii despre credinţă, ci faptul de a fi în faţa unuia care crede într-adevăr cu toată fiinţa sa. Credinţa este contagioasă. Aşa cum nu se ia contagiul, auzind doar vorbindu-se de un virus sau studiindu-l, ci venind în contact cu el, tot aşa este cu credinţa.

Uneori suferim şi eventual ne plângem în rugăciune lui Dumnezeu pentru că oamenii părăsesc Biserica, nu lasă păcatul, pentru că vorbim şi vorbim şi nu se întâmplă nimic. Într-o zi apostolii au încercat să alunge diavolul dintr-un sărman băiat, dar fără să reuşească. După ce Isus l-a alungat pe duhul rău din băiat, s-au apropiat de Isus deoparte şi l-au întrebat: "Noi de ce n-am putut să-l alungăm?". Şi Isus a răspuns: "Din cauza credinţei voastre puţine" (Mt 17,19-20).

Sfântul Bonaventura povesteşte că într-o zi, în timp ce era pe muntele Verna, i-a revenit în minte ceea spun sfinţii Părinţi, adică faptul că sufletul evlavios, prin harul Duhului Sfânt şi puterea Celui Preaînalt, poate în mod spiritual să-l zămislească prin credinţă pe binecuvântatul Cuvânt al Tatălui, să-l nască, să-i dea un nume, să-l caute şi să-l adore împreună cu magii şi în sfârşit să-l prezinte fericit lui Dumnezeu Tatăl în templul său. Atunci a scris o mică lucrare intitulată "Cele cinci sărbători ale pruncului Isus", pentru a arăta că creştinul poate să retrăiască în el fiecare dintre aceste cinci momente din viaţa lui Isus. Mă limitez la ceea ce spune sfântul Bonaventura despre primele două sărbători, zămislirea şi naşterea, aplicându-le îndeosebi la preot.

Preotul îl zămisleşte pe Isus atunci când, nemulţumit de viaţa pe care o duce, stimulat de inspiraţii sfinte şi aprinzându-se de ardoare sfântă, în sfârşit dezlipindu-se cu hotărâre de vechile sale obiceiuri şi defecte, este fecundat în mod spiritual de harul Duhului Sfânt şi zămisleşte propunerea unei vieţii noi.

Odată zămislit, binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu se naşte în inima preotului atunci când, după ce a făcut un discernământ sănătos, după ce a cerut sfatul potrivit, după ce a invocat ajutorul lui Dumnezeu, pune imediat în practică propunerea sa sfântă, începând să realizeze ceea ce se forma de mult timp, dar ceea ce întotdeauna a amânat de teama că nu este capabil.

Însă această propunere de viaţă nouă trebuie să se traducă imediat, fără amânări, în ceva concret, într-o schimbare, pe cât posibil şi în exterior şi vizibil, în viaţa noastră şi în obişnuinţele noastre. Dacă propunerea nu este pusă în practică, Isus este zămislit, dar nu este născut. Va fi unul din multele avorturi spirituale de care, din păcate, este plină lumea sufletelor.

Există două cuvinte foarte scurte pe care Maria le-a rostit în momentul Bunei Vestiri şi preotul le rosteşte în momentul hirotonirii sale: "Iată-mă!" şi "Amin", sau "Da". Îmi amintesc de momentul în care eram în faţa altarului pentru hirotonire cu circa zece dintre colegii mei. La un moment dat a fost rostit numele meu şi eu am răspuns foarte emoţionat: "Iată-mă!".

În decursul ritului ne-au fost adresate şi câteva întrebări: "Vrei să exerciţi slujirea preoţească pentru toată viaţa?", "Vrei să îndeplineşti cu vrednicie şi fidelitate slujirea cuvântului prin predicare?", "Vrei să celebrezi cu evlavie şi fidelitate tainele lui Cristos?". La fiecare întrebare am răspuns: "Da, vreau!".

Reînnoirea spirituală a preoţiei catolice, dorită de Sfântul Părinte, va fi proporţională cu elanul cu care fiecare dintre noi, preoţi sau episcopi ai Bisericii, vom fi capabili să rostim din nou un bucuros: "Iată-mă!" şi "Da, vreau!", făcând să retrăiască ungerea primită la hirotonire. Isus a intrat în lume spunând: "Iată, vin să fac voinţa ta, Dumnezeule!" (Ev 10,7). Noi îl primim, la acest Crăciun, cu aceleaşi cuvinte: "Iată, vin să fac voinţa ta, Doamne Isuse!".

(După Zenit, 18 decembrie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note

¹ Pseudo Epifaniu, Omilie în cinstea Fecioarei (PG 43, 497).
² Cf. despre toată tematica, R. Laurentin, Maria - ecclesia - sacerdotium, Paris 1952; art. "Sacerdoti" în Nuovo Dizionario di Mariologia, Ed. Paoline 1985, 1231-1242.
³ Paul al VI-lea, Audienţa generală din 7 octombrie 1964.
⁴ Sfântul Augustin, Predici 72 A, 8 (Misc. Agost. I, p.164).
⁵ Lumen gentium, 64.
⁶ Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 6.
⁷ Fericitul Isaac, abatele mănăstirii "Stella", Predici 51 (PL 194, 1863).
⁸ Tertullian, De carne Christi, 20-21 (CCL 2, 910 şi urm.).
⁹ Sfântul Augustin, Predici 215, 4 (PL 38,1074).
¹⁰ C. Carretto, Beata te che hai creduto, Ed. Paoline 1986, pag. 9 şi urm.
¹¹ E. De Luca, In nome della madre, Feltrinelli, Milano 2006, pag. 66 şi urm.
¹² Lumen gentium, 58.
¹³ Sfântul Augustin, Predici 215, 4 (PL 38,1074).
 

lecturi: 27.