Mesajul pentru Cea de-a XLIII-a Zi Mondială a Păcii (1 ianuarie 2010)

Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia

1. Cu ocazia începutului anului nou, doresc să adresez cele mai profunde urări de pace tuturor comunităţilor creştine, responsabililor naţiunilor, bărbaţilor şi femeilor de bunăvoinţă din lumea întreagă. Pentru această a XLIII-a Zi Mondială a Păcii am ales tema: Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia. Respectarea creaţiei îmbracă o mare relevanţă, şi pentru faptul că "creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu"¹ şi salvgardarea ei devine astăzi esenţială pentru convieţuirea paşnică a omenirii. De fapt, dacă din cauza cruzimii omului asupra omului sunt numeroase ameninţările care atentează la adresa păcii şi a dezvoltării umane autentice şi integrale - războaie, conflicte internaţionale şi regionale, acte teroriste şi încălcări ale drepturilor umane - nu sunt mai puţin îngrijorătoare ameninţările care provin de la neglijenţa - dacă nu chiar de la abuzul - faţă de pământ şi faţă de bunurile naturale pe care Dumnezeu le-a dăruit. Pentru acest motiv este indispensabil ca omenirea să reînnoiască şi să întărească "acea alianţă dintre fiinţa umană şi ambient, care trebuie să fie o oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu, de la care provenim şi spre care ne îndreptăm"².

2. În Caritas in veritate am subliniat că dezvoltarea umană integrală este strâns legată de obligaţiile ce derivă din relaţia omului cu ambientul natural, considerat ca un dar al lui Dumnezeu oferit tuturor, a cărui folosire comportă o responsabilitate comună faţă de întreaga omenire, în special faţă de cei săraci şi faţă de generaţiile viitoare. În afară de aceasta, am notat că atunci când natura şi, în primul rând, fiinţa umană sunt considerate pur şi simplu rod al întâmplării sau al determinismului evolutiv, riscă să se atenueze în conştiinţe această conştiinţă a responsabilităţii³. În schimb, a considera creaţia ca dar al lui Dumnezeu oferit omenirii ne ajută să înţelegem vocaţia şi valoarea omului. Împreună cu psalmistul, plini de uimire, putem să proclamăm: "Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, mă întreb ce este omul că te gândeşti la el sau fiul omului că îl iei în seamă?" (Ps 8,4-5). Contemplarea frumuseţii creaţiei stimulează recunoaşterea iubirii Creatorului, acea iubire care "pune în mişcare soarele şi celelalte stele"⁴.

3. În urmă cu douăzeci de ani, papa Ioan Paul al II-lea, dedicând Mesajul Zilei Mondiale a Păcii temei Pacea cu Dumnezeu creatorul, pacea cu întreaga creaţie, atrăgea atenţia asupra relaţiei pe care noi, creaturi ale lui Dumnezeu, o avem cu universul care ne înconjoară. "Se observă în zilele noastre - scria el - conştiinţa crescândă că pacea mondială este ameninţată... şi de lipsa respectului cuvenit faţă de natură". Conştiinţa ecologică "nu trebuie să fie mortificată - adăuga el -, ci, dimpotrivă, favorizată, în aşa fel încât să se dezvolte şi să se maturizeze, găsind o exprimare corespunzătoare în programe şi iniţiative concrete"⁵. Deja alţi predecesori ai mei au făcut referinţă la relaţia existentă între om şi ambient. De exemplu, în anul 1971, cu ocazia împlinirii a optzeci de ani de la publicarea enciclicei Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea, Paul al VI-lea a subliniat că "printr-o exploatare neglijentă a naturii, [omul] riscă s-o distrugă şi să fie la rândul lui victima acestei degradări". Şi a adăugat că în acest caz "nu numai ambientul natural devine o ameninţare permanentă - poluări şi gunoaie, noi boli, puterea destructivă totală -, ci şi contextul uman, pe care omul nu-l mai stăpâneşte, creându-şi astfel pentru ziua de mâine un ambient care va putea deveni pentru el intolerabil: problemă socială cu dimensiuni uriaşe, ce se referă la întreaga familie umană"⁶.

4. Chiar evitând să intre în tema soluţiilor tehnice specifice, Biserica, "expertă în umanitate", are grijă să atragă cu tărie atenţia asupra relaţiei dintre Creator, fiinţa umană şi creaţie. În anul 1990, Ioan Paul al II-lea vorbea despre "criza ecologică" şi, afirmând că aceasta avea un caracter prevalent etic, indica "necesitatea morală urgentă a unei noi solidarităţi"⁷. Acest apel devine şi mai urgent astăzi, în faţa manifestărilor crescânde ale unei crize pe care ar fi iresponsabil să n-o luăm serios în considerare. Cum să rămânem indiferenţi în faţa problemelor ce derivă din fenomene cum ar fi schimbările climatice, deşertificarea, degradarea şi pierderea de productivitate a unor imense arii agricole, poluarea fluviilor şi a resurselor de apă, pierderea biodiversităţii, creşterea evenimentelor naturale extreme, despădurirea ariilor ecuatoriale şi tropicale? Cum să neglijăm fenomenul crescând al aşa-numiţilor "fugari ambientali": persoane care, din cauza degradării ambientului în care trăiesc, trebuie să-l părăsească - adesea împreună cu bunurile lor - pentru a înfrunta pericolele şi necunoscutul unei mutări forţate? Cum să nu reacţionăm în faţa conflictelor aflate deja în desfăşurare şi a celor potenţiale legate de accesul la resursele naturale? Toate acestea sunt probleme care au un profund impact asupra exercitării drepturilor umane, ca, de exemplu, dreptul la viaţă, la alimentaţie, la sănătate, la dezvoltare.

5. Totuşi, trebuie să ne gândim că criza ecologică nu poate fi evaluată separat de problemele legate de ea, deoarece este strâns legată de însuşi conceptul de dezvoltare şi de viziunea despre om şi despre relaţiile sale cu semenii săi şi cu creaţia. De aceea, este înţelept să se facă o revizuire profundă şi clarvăzătoare a modelului de dezvoltare, precum şi să se reflecteze la sensul economiei şi al scopurilor sale, pentru a corecta disfuncţiile şi deformările sale. Aceasta o cere starea de sănătate ecologică a planetei; o cere mai ales criza culturală şi morală a omului, ale cărei simptome sunt de mult timp evidente în toate părţile lumii⁸. Omenirea are nevoie de o profundă reînnoire culturală; are nevoie de o redescoperire a acelor valori care constituie fundamentul solid pe care să construiască un viitor mai bun pentru toţi. Situaţiile de criză, pe care le străbate actualmente - fie ele cu caracter economic, alimentar, ambiental sau social - sunt, în fond, şi crize morale legate între ele. Ele obligă la o reproiectare a drumului comun al oamenilor. Îndeosebi, ele obligă la un mod de a trăi impregnat de sobrietate şi de solidaritate, cu noi reguli şi forme de angajare, bazându-se cu încredere şi curaj pe experienţele pozitive făcute şi respingându-le cu hotărâre pe cele negative. Numai aşa criza actuală devine ocazie de discernământ şi de nouă proiectare.

6. Oare nu este adevărat că la originea a ceea ce, în sens cosmic, numim "natură" există "un plan de iubire şi de adevăr"? Lumea "nu este produsul unei necesităţi oarecare, al unui destin orb sau al întâmplării... Lumea îşi trage originea din voinţa liberă a lui Dumnezeu, care a voit să facă părtaşe creaturile de fiinţa sa, de înţelepciunea şi de bunătatea sa"⁹. Cartea Genezei, în paginile sale de la început, ne duce din nou la proiectul înţelept al cosmosului, rod al gândirii lui Dumnezeu, la apogeul căruia se plasează bărbatul şi femeia, creaţi după imaginea şi asemănarea Creatorului pentru "a umple pământul" şi "a-l supune" ca "administratori" ai lui Dumnezeu însuşi (cf. Gen 1,28). Armonia dintre Creator, omenire şi creaţie, pe care o descrie Sfânta Scriptură, a fost stricată de păcatul lui Adam şi Eva, al bărbatului şi al femeii care au dorit să ocupe locul lui Dumnezeu, refuzând să se recunoască drept creaturi ale sale. Consecinţa este că s-a deformat şi misiunea de "a stăpâni" pământul, de "a-l cultiva şi a-l păzi", şi între ei şi restul creaţiei s-a născut un conflict (cf. Gen 3,17-19). Fiinţa umană s-a lăsat dominată de egoism, pierzând sensul mandatului lui Dumnezeu, şi în relaţia cu creaţia s-a comportat ca exploatator, voind să exercite asupra ei o stăpânire absolută. Însă adevărata semnificaţie a poruncii de la început a lui Dumnezeu, bine evidenţiată în Cartea Genezei, nu consta într-o simplă conferire de autoritate, ci, mai degrabă, într-o chemare la responsabilitate. De altfel, înţelepciunea celor din vechime recunoştea că natura este la dispoziţia noastră nu ca "o grămadă de gunoaie împrăştiate la întâmplare"¹⁰, în timp ce revelaţia biblică ne-a făcut să înţelegem că natura este dar al Creatorului, care i-a schiţat orientările intrinsece, pentru ca omul să poată scoate orientările necesare ca să o "păzească şi să o cultive" (cf. Gen 2,15)¹¹. Toate câte există îi aparţin lui Dumnezeu, care le-a încredinţat oamenilor, dar nu ca să dispună de ele în mod arbitrar. Şi atunci când omul, în loc să-şi desfăşoare rolul său de colaborator al lui Dumnezeu, îi ia locul lui Dumnezeu, ajunge să provoace răzvrătirea naturii, "mai degrabă tiranizată decât condusă de el"¹². Deci omul are datoria de a exercita o conducere responsabilă a creaţiei, păzind-o şi cultivând-o¹³.

7. Din păcate, trebuie să constatăm că o mulţime de persoane, în diferite ţări şi regiuni ale planetei, trăiesc dificultăţi crescânde din cauza neglijenţei sau a refuzului, din partea atâtora, să exercite o conducere responsabilă asupra ambientului. Conciliul Ecumenic Vatican II a amintit că "Dumnezeu a destinat pământul şi tot ceea ce conţine el folosirii tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor"¹⁴. De aceea, moştenirea creaţiei aparţine întregii omeniri. În schimb, ritmul actual al exploatării pune serios în pericol disponibilitatea unor resurse naturale nu numai pentru generaţia prezentă, cât mai ales pentru cele viitoare¹⁵. Aşadar, nu este greu de constatat că degradarea ambientală este adesea rezultatul lipsei de proiecte politice clarvăzătoare sau al urmăririi unor interese economice mioape, care se transformă, din păcate, într-o ameninţare serioasă la adresa creaţiei. Pentru a contrasta acest fenomen, pe baza faptului că "orice decizie economică are o consecinţă cu caracter moral"¹⁶, este necesar şi ca activitatea economică să respecte mai mult ambientul. Atunci când se folosesc resursele naturale, trebuie să existe preocuparea şi de a le salvgarda, prevăzând şi costurile lor - în termeni ambientali şi sociali - care trebuie evaluate ca un glas esenţial al costurilor înseşi ale activităţii economice. Revine comunităţii internaţionale şi guvernelor naţionale să dea semnale juste pentru a contrasta în mod eficace acele modalităţi de folosire a ambientului care se dovedesc dăunătoare lui. Pentru a ocroti ambientul, pentru a tutela resursele şi clima este nevoie, pe de o parte, să se acţioneze respectând norme bine definite din punct de vedere juridic şi economic şi, pe de altă parte, să se ţină cont de solidaritatea datorată celor care locuiesc în regiunile mai sărace ale pământului, precum şi generaţiilor viitoare.

8. De fapt, pare urgentă cucerirea unei leale solidarităţi intergeneraţionale. Costurile care derivă din folosirea resurselor ambientale comune nu pot să fie în grija generaţiilor viitoare: "Moştenitori ai generaţiilor trecute şi beneficiari ai muncii contemporanilor noştri, noi avem obligaţii faţă de toţi şi nu putem să ne dezinteresăm de cei care vor veni după noi ca să mărească cercul familiei umane. Solidaritatea universală, care este un fapt, şi pentru noi o binefacere, este, de asemenea, o obligaţie. E vorba de o responsabilitate pe care generaţiile prezente o au faţă de cele viitoare, o responsabilitate care aparţine şi fiecărui stat şi comunităţii internaţionale"¹⁷. Folosirea resurselor naturale ar trebuie să fie astfel orânduită încât avantajele imediate să nu însemne consecinţe negative pentru fiinţele vii, umane şi nonumane, prezente şi viitoare; tutelarea proprietăţii private să nu împiedice destinaţia universală a bunurilor¹⁸; intervenţia omului să nu compromită rodnicia pământului, pentru binele de astăzi şi pentru binele de mâine. În afară de o solidaritate intergeneraţională leală trebuie reafirmată necesitatea morală urgentă a unei reînnoite solidarităţi intrageneraţionale, în special în raporturile dintre ţările în curs de dezvoltare şi cele puternic industrializate: "Comunitatea internaţională are misiunea - de care nu poate face abstracţie - de a găsi căile instituţionale pentru a disciplina exploatarea resurselor nereciclabile, cu participarea şi a ţărilor sărace, în aşa fel încât să planifice împreună viitorul"¹⁹. Criza ecologică arată urgenţa unei solidarităţi care să se proiecteze în spaţiu şi în timp. De fapt, este important să se recunoască, printre cauzele actualei crize ecologice, responsabilitatea istorică a ţărilor industrializate. Ţările mai puţin dezvoltate şi îndeosebi cele care se afirmă nu sunt totuşi scutite de propria responsabilitate faţă de creaţie, deoarece obligaţia de a adopta treptat măsuri şi politici ambientale eficiente aparţine tuturor. Asta ar putea să se realizeze mai uşor dacă ar exista calcule mai puţin interesate în asistenţă, în transferarea cunoştinţelor şi a tehnologiilor mai curate.

9. Fără îndoială, una dintre principalele probleme care trebuie înfruntate de către comunitatea internaţională este cea a resurselor energetice, găsind strategii împărtăşite şi durabile pentru a satisface necesităţile de energie ale generaţiei prezente şi ale celor viitoare. În acest scop, este necesar ca societăţile avansate din punct de vedere tehnologic să fie dispuse să favorizeze comportamente marcate de sobrietate, diminuând propriile cantităţi de energie şi îmbunătăţind condiţiile folosirii ei. În acelaşi timp, este nevoie să se promoveze căutarea şi aplicarea de energii cu impact ambiental mic şi "redistribuirea planetară a resurselor energetice, în aşa fel încât şi ţările care sunt lipsite de ele să poată avea acces la acestea"²⁰. Criza ecologică oferă, aşadar, o oportunitate istorică pentru a elabora un răspuns colectiv menit să convertească modelul de dezvoltare globală într-o direcţie mai respectuoasă faţă de creaţie şi a unei dezvoltări umane integrale, inspirată din valorile proprii ale carităţii în adevăr. De aceea, doresc să se adopte un model de dezvoltare bazat pe centralitatea fiinţei umane, pe promovarea şi împărtăşirea binelui comun, pe responsabilitate, pe conştiinţa necesarei schimbări a stilurilor de viaţă şi pe prudenţă, virtute care indică faptele care trebuie îndeplinite astăzi, în previziunea a ceea ce se poate întâmpla mâine²¹.

10. Pentru a conduce omenirea spre o gestionare durabilă în complexitatea sa a ambientului şi a resurselor planetei, omul este chemat să-şi folosească inteligenţa în domeniul cercetării ştiinţifice şi tehnologice şi în aplicarea descoperirilor care derivă din aceasta. "Noua solidaritate", pe care Ioan Paul al II-lea a propus-o în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 1990²², şi "solidaritatea globală", pe care eu însumi am amintit-o în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 2009²³, sunt atitudini esenţiale pentru a orienta angajamentul în tutelarea creaţiei, printr-un sistem de gestionare a resurselor pământului coordonat mai bine la nivel internaţional, mai ales în momentul în care iese în evidenţă, într-o manieră tot mai clară, relaţia strânsă ce există între lupta împotriva degradării ambientale şi promovarea dezvoltării umane integrale. E vorba de o dinamică de care nu se poate face abstracţie, deoarece "dezvoltarea integrală a omului nu poate să aibă loc fără dezvoltarea solidară a umanităţii"²⁴. Sunt multe astăzi oportunităţile ştiinţifice şi parcursurile inovatoare potenţiale, graţie cărora se pot furniza soluţii satisfăcătoare şi armonioase la relaţia dintre om şi ambient. De exemplu, trebuie încurajate cercetările menite să găsească modalităţile cele mai eficiente pentru a exploata marea potenţialitate a energiei solare. Tot atâta atenţie trebuie dată apoi problemei - de acum planetare - a apei şi sistemului hidro-geologic global, al cărui ciclu are o importanţă primară pentru viaţa pe pământ şi a cărui stabilitate riscă să fie puternic ameninţată de schimbările climatice. De asemenea, trebuie explorate strategii corespunzătoare de dezvoltare rurală centrate pe micii cultivatori şi pe familiile lor, aşa cum trebuie stabilite politici potrivite pentru gestionarea pădurilor, pentru reciclarea gunoaielor, pentru valorizarea sinergiilor existente între contrastul faţă de schimbările climatice şi lupta împotriva sărăciei. Sunt necesare politici naţionale ambiţioase, completate de o necesară angajare internaţională, care vor aduce binefaceri importante mai ales pe termen mediu şi lung. Prin urmare, este necesar să se iasă din logica simplului consum pentru a promova forme de producţie agricolă şi industrială care să respecte ordinea creaţiei şi să satisfacă necesităţile primare ale tuturor. Problema ecologică nu trebuie tratată numai din pricina perspectivelor sumbre pe care degradarea ambientală le profilează la orizont; ceea ce o motivează ar trebui să fie mai ales căutarea unei solidarităţi autentice, la dimensiune mondială, inspirată din valorile carităţii, dreptăţii şi binelui comun. De altfel, aşa cum am avut deja ocazia să amintesc, "tehnica nu este niciodată numai tehnică. Ea îl manifestă pe om şi aspiraţiile sale la dezvoltare, exprimă năzuinţa sufletului uman spre depăşirea treptată a anumitor condiţionări materiale. De aceea, tehnica este inclusă în mandatul de "a cultiva şi a păzi pământul" (cf. Gen 2,15), pe care Domnul l-a încredinţat omului şi trebuie orientată să întărească acea alianţă între fiinţa umană şi ambient care trebuie să fie o oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu"²⁵.

11. Apare tot mai clar că tema degradării ambientale cheamă în cauză comportamentele fiecăruia dintre noi, stilurile de viaţă şi modelele de consum şi de producţie dominante actualmente, adesea inacceptabile din punct de vedere social, ambiental şi chiar economic. Devine de acum indispensabilă o efectivă schimbare de mentalitate care să-i inducă pe toţi să adopte noi stiluri de viaţă "în care căutarea adevărului, frumosului şi binelui şi comuniunea cu ceilalţi oameni pentru o creştere comună să fie elementele care determină alegerile consumurilor, economiilor şi investiţiilor"²⁶. Trebuie să se facă tot mai mult educaţie pentru a construi pacea pornind de la alegerile cu rază largă la nivel personal, comunitar şi politic. Cu toţii suntem responsabili de ocrotirea şi de îngrijirea creaţiei. Această responsabilitate nu are graniţe. Conform principiului de subsidiaritate, este important ca fiecare să se angajeze la nivelul care-i corespunde, acţionând pentru a depăşi prevalenţa intereselor particulare. Un rol de sensibilizare şi de formare revine îndeosebi diferiţilor subiecţi din societatea civilă şi organizaţiilor neguvernamentale, care se străduiesc cu determinare şi generozitate pentru răspândirea unei responsabilităţi ecologice, care ar trebui să fie tot mai ancorată în respectarea "ecologiei umane". În afară de aceasta, trebuie amintită responsabilitatea mass-media în acest domeniu, propunând modele pozitive din care să se inspire. Adică, tratarea ambientului cere o viziune largă şi globală despre lume; un efort comun şi responsabil pentru a trece de la o logică centrată pe interesul naţionalist egoist la o viziune care să cuprindă mereu necesitatea tuturor popoarelor. Nu putem rămâne indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, deoarece deteriorarea oricărei părţi a planetei ar avea efect asupra tuturor. Relaţiile dintre persoane, grupuri sociale şi state, ca şi cele dintre om şi ambient, sunt chemate să asume stilul respectului şi al "carităţii în adevăr". În acest context amplu este de dorit foarte mult ca să aibă eficienţă şi corespundere eforturile comunităţii internaţionale menite să obţină o dezarmare progresivă şi o lume lipsită de arme nucleare, a căror simplă prezenţă ameninţă viaţa planetei şi procesul de dezvoltare integrală a umanităţii prezente şi a celei viitoare.

12. Biserica are o responsabilitate faţă de creaţie şi simte că trebuie s-o exercite, chiar şi în cadrul public, pentru a apăra pământul, apa şi aerul, daruri ale lui Dumnezeu creatorul pentru toţi şi, înainte de toate, pentru a-l ocroti pe om împotriva pericolului de a se distruge pe el însuşi. De fapt, degradarea naturii este strâns legată de cultura care modelează convieţuirea umană, motiv pentru care "atunci când "ecologia umană" este respectată în cadrul societăţii, şi ecologia ambientală beneficiază de aceasta"²⁷. Nu se poate cere tinerilor să respecte ambientul, dacă nu sunt ajutaţi în familie şi în societate să se respecte pe ei înşişi: cartea naturii este unică, atât pe versantul ambientului cât şi pe cel al eticii personale, familiale şi sociale²⁸. Obligaţiile faţă de ambient derivă din acelea faţă de persoana considerată în ea însăşi şi în relaţie cu alţii. De aceea, cu plăcere încurajez educaţia pentru o responsabilitate ecologică, pentru ca aceasta, aşa cum am indicat în Caritas in veritate, să salvgardeze o autentică "ecologie umană", deci să afirme cu reînnoită convingere inviolabilitatea vieţii umane în orice fază a ei şi în orice condiţie a ei, demnitatea persoanei şi misiunea de neînlocuit a familiei, în care se educă la iubirea faţă de aproapele şi la respectarea naturii²⁹. Trebuie salvgardat patrimoniul uman al societăţii. Acest patrimoniu de valori îşi are originea şi este înscris în legea morală naturală, care este fundamentul respectării persoanei umane şi a creaţiei.

13. În sfârşit, nu trebuie uitat faptul, deosebit de indicator, că mulţi găsesc linişte şi pace, se simt reînnoiţi şi revigoraţi atunci când sunt în relaţie strânsă cu frumuseţea şi armonia naturii. De aceea există un fel de reciprocitate: îngrijindu-ne de creaţie, noi constatăm că Dumnezeu, prin creaţie, se îngrijeşte de noi. Pe de altă parte, o concepţie corectă despre relaţia omului cu ambientul nu duce la absolutizarea naturii şi nici la a o considera mai importantă chiar decât persoana însăşi. Dacă magisteriul Bisericii exprimă perplexităţi în faţa unei concepţii despre ambient inspirată din egocentrism şi din biocentrism, o face pentru că această concepţie elimină diferenţa ontologică şi axiologică dintre persoana umană şi celelalte fiinţe vii. În felul acesta, de fapt, se elimină identitatea şi rolul superior al omului, favorizând o viziune egalitaristă a "demnităţii" tuturor fiinţelor vii. Astfel, se dă curs unui nou panteism, cu accente neopăgâne, care fac să derive numai din natură, înţeleasă în sens pur naturalist, mântuirea pentru om. În schimb, Biserica invită să se pună problema în mod echilibrat, respectând "gramatica" pe care Creatorul a înscris-o în lucrarea sa, încredinţând omului rolul de păzitor şi administrator responsabil al creaţiei, rol de care, desigur, nu trebuie să abuzeze, dar de la care nici nu poate să abdice. De fapt, şi poziţia contrară de absolutizare a tehnicii şi a puterii umane ajunge să fie un atentat grav nu numai la adresa naturii, ci chiar şi la adresa demnităţii umane³⁰.

14. Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia. Căutarea păcii din partea tuturor oamenilor de bunăvoinţă va fi, desigur, facilitată de recunoaşterea comună a legăturii indisolubile care există între Dumnezeu, fiinţele umane şi întreaga creaţie. Luminaţi de revelaţia divină şi urmând tradiţia Bisericii, creştinii contribuie în modul lor. Ei consideră cosmosul şi minunăţiile sale în lumina lucrării creatoare a Tatălui şi răscumpărătoare a lui Cristos, care, prin moartea şi învierea sa, a reconciliat cu Dumnezeu "atât pe cele care sunt pe pământ, cât şi pe cele care sunt în ceruri" (Col 1,20). Cristos, răstignit şi înviat, a dăruit omenirii Duhul său sfinţitor, care conduce drumul istoriei, în aşteptarea zilei în care, cu întoarcerea glorioasă a Domnului, vor fi inaugurate "ceruri noi şi un pământ nou" (2Pt 3,13) în care vor locui pentru totdeauna dreptatea şi pacea. A ocroti ambientul natural pentru a construi o lume de pace este, de aceea, datoria oricărei persoane. Iată o provocare urgentă care trebuie înfruntată cu angajare reînnoită şi corală; iată o oportunitate providenţială pentru a încredinţa noilor generaţii perspectiva unui viitor mai bun pentru toţi. Să fie conştienţi de asta responsabilii naţiunilor şi cei care, la orice nivel, îndrăgesc destinele omenirii: salvgardarea creaţiei şi realizarea păcii sunt realităţi intim legate între ele! Pentru aceasta, îi invit pe toţi credincioşii să înalţe rugăciunea lor ferventă la Dumnezeu, Creator atotputernic şi Tată milostiv, pentru ca în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei să răsune, să fie primit şi trăit apelul urgent: Dacă vrei să cultivi pacea, păzeşte creaţia.

Vatican, 8 decembrie 2009

Papa Benedict al XVI-lea

Traducere de pr. dr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Catehismul Bisericii Catolice, 198.
² Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2008, 7.
³ Cf. nr. 48.
⁴ Dante Alighieri, Divina Comedie, Paradisul, XXXIII, 145.
⁵ Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 1.
⁶ Octogesima adveniens, 21.
⁷ Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, 10.
⁸ Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 32.
⁹ Catehismul Bisericii Catolice, 295.
¹⁰ Heraclit Din Efes (535 a.C. ca - 475 a.C. ca), Fragment 22B124, în H. Diels-W. Kranz, Die Fragmente der Vorsokratiker, Weidmann, Berlin 1952⁶.
¹¹ Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 48.
¹² Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, 37.
¹³ Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 50.
¹⁴ Gaudium et spes, 69.
¹⁵ Cf. Ioan Paul al II-lea, Sollicitudo rei socialis, 34.
¹⁶ Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 37.
¹⁷ Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, Compendiul Doctrinei Sociale a Bisericii, 467; cf. Paul al VI-lea, Populorum progressio, 17.
¹⁸ Cf. Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, 30-31.43.
¹⁹ Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 49.
²⁰ Ibidem.
²¹ Cf. Toma de Aquino, S. Th., II-II, q. 49,5.
²² Cf. nr. 9.
²³ Cf. nr. 8.
²⁴ Paul al VI-lea, Populorum progressio, 43.
²⁵ Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 69.
²⁶ Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, 36.
²⁷ Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 51.
²⁸ Cf. ibid., 15.51.
²⁹ Cf. ibid., 28.51.61: Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, 38-39.
³⁰ Cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 70.

lecturi: 11.