Reflecţie: În căutarea fericirii

- Tu ce vrei să te faci când ai să fii mare?

Mă plictisisem să mă tot întrebe mereu - uneori reuşeam să-l ocolesc, dar astăzi nu mi-a mers. Ba a mai şi adăugat:

- Ai intrat deja în clasa I, trebuie să te hotărăşti.

- Da' ce, numai eu îs în clasa I, pe ceilalţi de ce nu-i întrebi?!

El a surâs blând, aşa cum îi e felul şi nu s-a lăsat:

- Ce vrei să te faci când ai să fii mare?

- Ei bine, ca să ştii: vreau să mă fac fericit! E clar?!

- Pentru mine-i clar, dar pentru tine - ce înseamnă asta oare?!

Şi a plecat cu acelaşi surâs dintotdeauna. Bine c-am scăpat - mi-am zis şi nu m-am mai gândit deloc la el. Noaptea însă, se făcea că apăruse aşa, de nicăieri, iar eu stăteam în faţa lui şi mă minunam: în jur era soare, senin şi adia un vânticel călduţ şi înmiresmat, dulce-amărui - ştiţi voi, ca atunci când înfloresc piersicii - şi chiar aşa era: totul era roz-auriu-albăstrui, ca în vis, de! Când mă uitai mai bine la el, ce să vezi! Nu mai era cel pe care-l ştiam, era şi nu era el - aceiaşi ochi adânci, atenţi şi buni, acelaşi surâs, dar era învăluit în lumină ca-ntr-o haină şi când dădui să-l ocolesc (vedeţi voi, chiar şi în vis mă temeam că mă-ntreabă ce am să fac când am să fiu mare ) - ei bine, când să-l ocolesc, văzui unduind lumina-n jur ca nişte aripi mari, strălucitoare, care se-ntindeau fără să le vezi sfârşitul.

- Ei, te-ai gândit?, mă întrebă el fără să vorbească.

M-am trezit deodată şi n-am mai adormit până la ziuă. Chiar aşa, oare ce-o fi asta "să fii fericit?"- să nu ai lecţii de făcut. Şi nici treabă prin casă. Şi nici să ajuţi pe-afară la treburi. E bine, dar te plictiseşti să te joci tot timpul. Să citeşti poveşti. E bine şi aşa, dar de la o vreme începi să le ştii pe toate. Să mănânci prăjituri şi îngheţată. Mare scofală! Prima prăjitură e bună, dar oricum nu ţine nu ştiu cât - şi pe urmă celelalte nu mai au nici un gust şi-ţi piere cheful. Chiar aşa, ce-o fi oare "să fii fericit"?

A doua zi am mers cu ai mei la biserică - era duminică - îmi pusesem hainele cele bune, dar nici nu îndrăzneam să ridic ochii - ca şi cum m-ar fi putut întreba, de acolo, de la altar, ce înseamnă să fii fericit. Fiindcă o femeie, în evanghelie, tocmai îi spusese lui Isus cât de fericită trebuie să fie mama lui. Mi-am zis în gând: bine-bine, dar Isus era Isus - ce, mai este vreo mamă care să aibă un fiu ca el?! Şi mi-au dat lacrimile când m-am gândit că mama mea nu e deloc fericită când vede ce obrăznicii fac. Aşa am ţinut-o până la sfârşit şi când am ieşit, nu mai vedeam nici pe unde calc de necăjit ce eram. Bineînţeles că ne aştepta la uşă. Se putea altfel?! Doar preotul întotdeauna se opreşte şi vorbeşte cu toţi. Ce n-aş fi dat să nu mă vadă! Dar ţi-ai găsit!

- Ei, ai aflat cum e cu fericirea? Am început să urlu cât mă ţinea gura - şi-am rupt-o de fugă acasă. N-am vrut să le spun nimic alor mei. Uite-aşa! Sunt mare, sunt în clasa I, trebuie să mă descurc singur!

Şi noaptea, iar l-am visat. Parcă-mi spunea: "«Fericiţi sunt cei care ascultă cuvântul Domnului şi-l împlinesc» - n-ai auzit asta, ori când eşti bosumflat nu vezi şi n-auzi nimic?!" Când am ridicat ochii să mă uit la el, pe chipul lui lunecau lumini şi umbre alcătuind parca icoana lui Isus - şi nu ştiu cum, îmi vorbea direct în inimă şi mi se făcuse cald şi bine în piept şi-n minte, ca şi când n-aş fi fost niciodată plin de necaz şi lacrimi:

- Şi când împlineşti cuvântul lui, eşti copilul lui, iar fraţii seamănă între ei, de ce te miri?

Pe urmă răspunse gândului meu, tot fără glas:

- Te uiţi la aripi? Întotdeauna avem aripi când împlinim cuvântul lui - şi-şi întinse aripile lui de lumină, mari cât tot cerul.

M-am trezit şi de-abia am aşteptat să se facă ziuă. Am alergat înaintea lui, am alergat la el să-l văd- i-am dat ocol, dar nici urmă de aripi.

- Aşa-i, mi-a răspuns surâzând- priveşte cu inima şi ai să le vezi. Şi tu ai aripi şi fiecare dintre noi poartă aripi- fiindcă Tata ne dă fiecăruia harul şi iubirea lui - vezi tu, astea sunt aripile noastre. Harul şi iubirea lui, adică bucuria şi iubirea lui. Şi cu ele poţi zbura, să-i vezi chipul. Şi stai aici, la locul tău, pe pământ şi orice ai face, primeşti harul şi iubirea lui întotdeauna şi mereu - ca să-i asculţi şi să-i împlineşti cuvântul. Fiindcă doar ascultarea nu ajuta - şi animalele ascultă.

Vedeţi voi, de asta m-am făcut preot. Ca să ascult cuvântul Domnului şi să-l împlinesc.

Sunase demult sfârşitul orei, dar nimeni nu se mişca. Ne uitam uluiţi la chipul lui - ştiam că atunci când ne împărtăşeşte, mâinile lui strălucesc, iar el însuşi se face Isus. Surâdea blând, fiecăruia dintre noi. Şi eşti fericit? L-am întrebat în gând.

- Nici o bucurie nu întrece fericirea asta - Să-l asculţi şi să faci voia lui. Asta-i fericirea care umple viaţa - clipă de clipă, cu lumina, căldura, cu harul şi iubirea Tatălui nostru - se uită la noi, în ochii fiecăruia, doar o clipă - o clipă cât veşnicia.

Aşa ne-a rămas în minte, tuturor.

Acum am vârsta pe care o avea el, atunci. A fost ultima dată când l-am văzut. Nu ştiam - ce rost ar fi avut să ne amărască - îşi lua rămas bun, pleca în misiune. Avea să fie ucis într-un asfinţit, cândva, în faţa altarului - a mai apucat să rostească: "Te iert..." Vorbele lui împlineau cuvântul, după cum viaţa lui întreagă fusese cuvântul.

Uneori îmi pare că-l văd aievea, alteori îl visez cu ochii larg deschişi şi vii, cu aripile lui mari, învăluit în lumină ca-ntr-o haină...

El aflase ce-i fericirea.

Dar noi?

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 17.