Comentariu la enciclica Caritas in veritate

de prof. Roberto de Mattei

Pentru a înţelege în profunzime semnificaţia enciclicei papei Benedict al XVI-lea Caritas in veritate, în cadrul unei dezbateri care străbate de peste un secol gândirea catolică.

Problema se naşte către jumătatea secolului al XIX-lea, cu apariţia aşa-numitei "probleme sociale" şi cu ea a unei serii de noi doctrine, cum ar fi liberalismul şi socialismul. Enciclica Rerum novarum (1891) a lui Leon al XIII-lea, considerată primul răspuns catolic la aceste provocări, este în realitate abordarea unei ample dezbateri care vede confruntându-se două şcoli de economişti şi sociologi creştini. Primii susţin că problema socială trebuie înfruntată înainte de toate în lumina primatului virtuţii teologice a carităţii; ceilalţi în schimb afirmă primatul virtuţii morale a dreptăţii.

Din cele două poziţii provin consecinţe inevitabile. Primatul dreptăţii duce la emfatizarea rolului statului ca subiect chemat să reglementeze viaţa publică, atribuind fiecăruia ceea ce este al său. Primatul carităţii duce în schimb la sublinierea rolului individului, ca actor decisiv al oricărei relaţii sociale. Rezultă în primul caz statul planificator, în mod tendenţial socialist; în al doilea, tutelarea pieţei, a proprietăţii private, a liberei iniţiative.

Soluţia cea mai sigură, schiţată de Rerum novarum, rămâne aceea a unei sinteze între dreptate şi caritate, cu prevalenţa acesteia din urmă, conform frumoasei formule a lui Giuseppe Toniolo: "Cine poate mai mult, datorează mai mult; cine poate mai puţin, primeşte mai mult". Caritatea este în mod esenţial dăruire de sine şi a ceea ce se posedă: ea îşi are originea în spiritul de renunţare şi de sacrificiu propriu creştinismului.

În anul 1967, Populorum progressio a lui Paul al VI-lea, răsturnând tradiţia care se schiţase până atunci în gândirea Bisericii, a proclamat primatul dreptăţii asupra carităţii. Enciclica formula o evaluare negativă asupra capitalismului liberal (nr. 26), critica "schimbul liber" (nr. 58), dorea programare şi planificare (nr. 33), prevedea limitarea proprietăţii private şi redistribuirea profiturilor (nr. 23-24), exprima cultul progresului, al muncii, al "solidarităţii mondiale" (nr. 58-59).

Documentul lui Benedict al XVI-lea repropune în schimb în termeni noi doctrina tradiţională, dezvoltând paragrafele 26-31 din precedenta sa enciclică Deus caritas est, referitoare tocmai la raportul dintre dreptate şi caritate.

Este interesant de comparat incipit-urile enciclicelor lui Benedict al XVI-lea şi Paul al VI-lea. Caritas in veritate afirmă: "Caritatea în adevăr este principala forţă propulsoare pentru adevărata dezvoltare a oricărei persoane şi a întregii omeniri" (nr. 1) şi constituie "calea maestră a doctrinei sociale a Bisericii" (nr. 2). Ea "este principiul nu numai al microrelaţiilor (raporturile amicale, familiale, de grup mic), ci şi al macrorelaţiilor: raporturile sociale, economice, politice" (nr. 2). În schimb, Populorum progressio lansa încă de la început un apel la eliberarea popoarelor "de jugul foametei, al mizeriei, la bolilor endemice, al ignoranţei" (nr. 1), fiind un ecou al utopiilor postconciliare, conform cărora ar fi fost posibilă asigurarea păcii şi bunăstării pentru întreaga societate. "Dreptate şi pace" era programul propus de papa Montini pentru "dezvoltarea integrală a omului şi dezvoltarea solidară a omenirii" (nr. 5). Este important de notat că acea caritate la care face referinţă Benedict al XVI-lea se înrădăcinează în adevăr, pentru că "un creştinism de caritate fără adevăr poate fi confundat cu uşurinţă cu o rezervă de sentimente bune, utile pentru convieţuirea socială, însă marginale" (nr. 4). Doctrina socială a Bisericii este, aşadar, "caritas in veritate in re sociali": vestire a adevărului iubirii lui Cristos în societate. Această doctrină "este slujire a carităţii, dar în adevăr" (nr. 5). "Fără adevăr, caritatea lunecă în sentimentalism.

"Iubirea devine o găoace goală, care trebuie umplută în mod arbitrar. Este riscul fatal al iubirii într-o cultură fără adevăr. Ea este pradă a emoţiilor şi a opiniilor contingente ale subiecţilor, un cuvânt abuzat şi deformat, ajungând să semnifice contrariul" (nr. 3).

Şi dreptatea este, desigur, prezentă în documentul pontifical. Ea nu numai că nu este o cale alternativă sau paralelă carităţii, ci este inseparabilă de ea (nr. 6). Totuşi "caritatea depăşeşte dreptatea, pentru că a iubi înseamnă a dărui, a oferi din ceea ce este "al meu" altuia; dar nu este niciodată fără dreptate, care induce să se dea altuia ceea ce este "al său", ceea ce-i revine din cauza a ceea ce este el şi a ceea ce face el" (nr. 6). În acest sens, la conceptul de caritate se leagă cel de dar.

"Caritatea este iubire primită şi dăruită" (nr. 5). În dreptate îi dăm aproapelui ceea ce este al lui, în timp ce în caritate îi dăruim ceea ce este al nostru.

Faţă de enciclica predecesorului său, Benedict al XVI-lea are o poziţie analoagă cu aceea asumată faţă de Conciliul Vatican II: ea trebuie recuperată interpretând-o în lumina tradiţiei. Papa subliniază că Populorum progressio este încă în măsură să ne vorbească, numai dacă "este inserată în marele curent al tradiţiei" (nr. 12). Pentru a înţelege semnificaţia şi rolul dezvoltării despre care vorbea Paul al VI-lea, "punctul corect de vedere este cel al tradiţiei credinţei apostolice, patrimoniu vechi şi nou, în afara căruia Populorum progressio ar fi un document fără rădăcini şi problemele dezvoltării s-ar reduce numai la date sociologice" (nr. 10).

De exemplu, Populorum progressio, influenţată de teoriile neomalthusiene din anii '60, făcea aluzie nu atât de ascuns la necesitatea de a limita în mod responsabil naşterile (nr. 37). Enciclica lui Benedict al XVI-lea face referinţă în mod deschis la Humanae vitae (1968) a aceluiaşi Paul al VI-lea afirmând că problemele atinse de acest ultim document important nu se referă la morala pur individuală, ci au în vedere "legăturile puternice existente între etica vieţii şi etica socială" (nr. 15).

Papa este conştient de faptul că creşterea demografică nu produce sărăcie, ci bogăţie. Deschiderea responsabilă din punct de vedere moral la viaţă este, aşadar, o bogăţie socială şi economică (nr. 44) şi este în centrul adevăratei dezvoltări (nr. 28). Pentru aceasta, statele sunt chemate să prezinte publicului politic care să promoveze centralitatea şi integritatea familiei, "întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, celulă primă şi vitală a societăţii" (nr. 44).

Benedict al XVI-lea subliniază apoi valoarea pozitivă a pieţei şi a întreprinderii, care însă trebuie să fie puternic ancorată în etică. Este, desigur, adevărat că piaţa poate să fie orientată în mod negativ, pentru că o anumită ideologie o poate îndrepta în acest sens, însă aceasta nu este natura ei (nr. 36). Piaţa este un instrument: ceea ce trebuie să fie chemat în cauză nu este ea, ci omul, conştiinţa sa morală şi responsabilitatea sa personală şi socială (nr. 36).

A răspunde la exigenţele morale cele mai profunde ale persoanei are şi repercusiuni importante şi benefice asupra planului economic. "De fapt, economia are nevoie de etică pentru funcţionarea ei corectă"; nu de o etică oarecare, ci de o etică prietenă a persoanei (nr. 45). Pentru mulţi economişti apărarea libertăţii economice se uneşte cu o libertate absolută în domeniul moral.

De exemplu, în partea liberală mulţi sunt în favoarea liberalizării drogurilor, a avortului şi a oricărui experiment în domeniul bioeticii. Pentru a clarifica bine acest punct, Benedict al XVI-lea afirmă că "problema socială a devenit în mod radical problemă antropologică" (nr. 75) în sensul că ea implică însuşi modul de a concepe viaţa umană, ameninţată de tehnicile de manipulare genetică şi de "mens eutanasica". "Nu se pot minimaliza - afirmă el - scenariile neliniştitoare pentru viitorul omului şi instrumentele puternice pe care le are la dispoziţie cultura morţii" (nr. 75).

În sfârşit, o afirmaţie bogată în consecinţe profunde: Dumnezeu trebuie să găsească un loc "şi în sfera publică, cu referinţă specifică la dimensiunile culturală, socială, economică şi, îndeosebi, politică" (nr. 56). "Fără Dumnezeu - de fapt - omul nu ştie unde să meargă şi nu reuşeşte nici măcar să înţeleagă cine este el" (nr. 78). În acest rând se află toată enciclica şi probabil nucleul întregului magisteriu al lui Benedict al XVI-lea.

(După Corrispondenza Romana, 14 iulie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 26.