Reflecţie: Pelerin al credinţei şi speranţei

Gânduri la împlinirea a zece ani de la vizita Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999).

Aşa s-a definit încă de la sosirea mult aşteptată în România.

Atunci când a sărutat pământul din "grădina Maicii Domnului", am simţit că sub buzele sale tremurânde înfloreşte şi pentru noi floarea speranţei.

L-am urmat pas cu pas în acele zile binecuvântate şi am văzut cum se năruiesc ziduri de apărare construite pe nisipul mişcător al prejudecăţilor, am simţit cum curiozitatea oamenilor simpli, dar nu numai a lor, se transformă. Am simţit cum încrederea îşi încearcă aripile pentru a-şi lua zborul.

Mai trecuseră până atunci pe la noi şi alţii, promiţând marea cu sarea, iar în urma lor a rămas doar deziluzia şi lehamite (Ca şi după aceea, de altfel!).

Atunci însă nu a fost aşa, nu putea fi aşa.

Venise, aşa cum avea să mărturisească în mod repetat pe timpul vizitei, "în numele Domnului", ca "să aducă omagiu acestui pământ udat cu sângele martirilor străvechi şi moderni", "să venereze chipul suferind al lui Cristos" sculptat în Biserica română, de orice rit şi ascultare ar fi ea, un chip care nu poate fi decât "chezăşie de reînnoită speranţă".

Au fost acele puţine zile pline de har dumnezeiesc, o primăvară a sufletului pentru poporul român, o înflorire a speranţelor sale.

Au trecut de atunci zece ani, iar pe acea mlădiţă înmugurită în Piaţa Unirii şi în Parcul Izvor, în dealul Mitropoliei şi la "Sfântul Iosif", în lacrimile de bucurie şi de emoţie ale cardinalului Todea, la mormântul cardinalului Iuliu Hossu şi la mormintele celor morţi cu speranţa unui viitor mai bun cu doar zece ani înaintea acelor clipe binecuvântate, o mlădiţă înmugurită mai ales în sufletele noastre, ale celor prezenţi şi ale celor ce n-au putut veni din diverse cauze, în sufletele tuturor românilor, o mlădiţă pe care au început să se ivească, timid, primii vlăstari.

Până la rod însă mai era şi mai este nevoie de timp, de deschidere şi de curaj, aşa cum de altfel el, profetul, ne avertiza la plecare: "Această Românie este încredinţată mâinilor voastre. Construiţi-o împreună, cu îndrăzneală. Domnul v-o încredinţează. Voi încredinţaţi-vă lui, ştiind că de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei care o zidesc" (Ps 126/127,1).

Copleşiţi de necazurile zilnice, poate că am uitat de acest adevăr.

Sau poate că ne-am lăsat prinşi prea uşor în mrejele unor iluzii, însă nu aceasta este calea cea bună, căci iluziile se pierd în neant, iar preţul tot noi îl plătim...

Îl plătim uneori cu lacrimi, de cele mai multe ori îl plătim prin neîmplinirea viselor noastre cele mai frumoase şi profunde, aşa cum a fost şi visul mărturisit şi încredinţat nouă înainte de despărţire:

"Evenimentul spiritual pe care l-am trăit (...) este o experienţă de păstrat şi de transmis, în speranţa că noul mileniu ce se deschide în faţa noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creştine şi de descoperire a fraternităţii dintre popoare. Acesta este visul pe care îl port cu mine în timp ce las acest iubit pământ.

Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tuturor. În special aş vrea să-l încredinţez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din România! Aş fi vrut să vă întâlnesc personal; din nefericire nu a fost posibil. În seara aceasta îmi însuşesc cuvintele cu care Petru, în timp ce Rusaliile erau pe sfârşite, vestea celor care îl ascultau adeverirea promisiunii lui Dumnezeu: «Voi turna din Duhul meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor profeţi şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa» (Fap 2,17). În aceste zile Spiritul vă încredinţează vouă, tinerilor, visul lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să facă parte din familia sa, ca toţi creştinii să fie una. Intraţi cu acest vis în noul mileniu!

Voi v-aţi eliberat de coşmarul dictaturii totalitare, nu vă lăsaţi amăgiţi de visurile înşelătoare şi periculoase ale consumismului. Şi acestea ucid viitorul. Isus vă face să visaţi o Românie nouă, un pământ pe care Orientul şi Occidentul să se poată întâlni în fraternitate".

Astăzi suntem cu zece ani mai puţin tineri, alţii nu mai sunt deloc printre noi, după cum nici el, profetul, nu mai este.

Visul său şi cuvintele sale, pline de har şi de adevăr, da.

Suntem capabili măcar să le transmitem mai departe celor care au venit după aceea şi mulţimii ce va veni de acum încolo?

În curând se vor împlini nu doar zece ani de când ne-a călcat pragul casei cu mâinile împreunate pe toiagul-cruce de păstor, de profet şi de pontif (constructor de poduri, deschizător de drumuri), ci şi patru ani de la naşterea sa întru veşnicie, patru ani de când mulţimea, venită să-i aducă un ultim omagiu, l-a proclamat sfânt.

Poate că şi noi eram acolo, în clipa naşterii sale întru veşnicie, dacă nu fizic, măcar cu gândul şi cu rugăciunea, iar această prezenţă a noastră lângă el, în acel moment tragic şi măreţ deopotrivă, ne obligă.

Înainte-mergătorul lui Mesia se califica în faţa celor ce voiau să ştie cine era şi cu ce autoritate vorbea ca fiind: Glasul celui care strigă în pustiu...(In 1, 23).

Şi el, bătrânul pontif, ne-a fost şi va rămâne pentru noi un deschizător de cale...

N-ar trebui să-i uităm cuvintele profetice, aşa cum n-ar trebui să uităm că în limba română cuvântul pustiu, pe lângă sensul biblic de loc de purificare, de pregătire, de aşteptare, de întâlnire cu Dumnezeu, mai are şi sensul de în zadar...

Depinde doar de noi ce sens dăm cuvintelor celui care a fost, este şi va rămâne pentru noi profetul trezirii la realitate şi al asumării responsabilităţii destinului nostru.

În urmă cu treizeci de ani, la începutul misiunii sale de păstor al poporului lui Dumnezeu, striga lumii întregi: Nu va fie teamă!

La sfânta Liturghie din Parcul Izvor îndemna poporul creştin la aceeaşi deschidere:

Acum, în pragul mileniului trei, nu vă fie teamă: deschideţi larg porţile inimii voastre Mântuitorului Cristos! El vă iubeşte şi vă este aproape!

Mergi şi întăreşte-i în credinţă pe fraţii tăi

Cuvintele pe care Isus le-a adresat lui Petru (cf. Lc 22,32) au fost o constantă în viaţa acestui mare păstor şi patriarh (mai ales în sensul biblic al cuvântului) care a fost slujitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea.

N-am verificat, însă după câte cunosc, a străbătut mai toate drumurile acestei lumi frământate, a mers oriunde i-a fost posibil să ajungă, având pe buze acelaşi mesaj: Nu vă fie teamă! Deschideţi sufletele şi viaţa voastră lui Cristos!

Iar acolo unde nu a putut să ajungă (deşi şi-o dorea din tot sufletul) a fost totuşi şi a rămas. A ajuns şi a rămas cu rugăciunea sa, cu mesajul său, totdeauna plin de speranţă.

O altă constantă esenţială pe care o găsim în viaţa şi activitatea lui este acceptarea realităţii; niciodată, din orice punct de vedere i-am analiza viaţa şi opera, nu vom întâlni resemnarea în faţa greutăţilor vieţii. Resemnarea presupune într-o oarecare măsură şi o închidere în sine; acceptarea poate deveni, aşa cum el a demonstrat-o ca păstor al turmei lui încredinţată (mai întâi în Polonia natală, apoi la Roma), un nou punct de plecare, concret, ancorat în realitatea concretă, chiar dacă uneori dureroasă. Un nou punct de plecare pe care s-a străduit (şi în bună măsură a reuşit) să-l transforme în ceva viabil, de durată.

Aşa a fost şi în România, unde ar fi vrut să fie pretutindeni, dar, aşa cum mărturisea tinerilor la plecare, "nu a fost posibil".

Ar fi vrut să sărute ţărâna mormintelor martirilor credinţei, "însă nu a fost posibil". A făcut-o simbolic, sărutând lespedea de piatră şi crucea mormântului cardinalului Hossu.

Ar fi vrut să-i îmbrăţişeze pe toţi aceia care au avut ca însoţitor pe o bună parte din calea vieţii suferinţa pentru Cristos. Nici acest lucru "nu a fost posibil", însă el a făcut-o totuşi, atunci când a îmbrăţişat un episcop aşezat pe tronul său de suferinţă şi slavă, cardinalul Todea.

Ar fi vrut să meargă în inima Ardealului, la "mica Romă", la acea cetate de lumină, credinţă şi speranţă care a fost şi este Blajul; iarăşi "nu a fost posibil".

A venit Ardealul la el. Nu doar Ardealul, ci şi Moldova, Bucovina, Maramureşul, Crişana, Banatul, Dobrogea.

România întreagă a venit la el.

Ar fi vrut să ne îmbrăţişeze pe toţi, să ne mângâie şi să ne întărească în credinţă, iar aceasta a fost posibil, căci cu toţii i-am simţit mângâierea şi ne-au îmbărbătat cuvintele sale.

"Pentru creştini acestea sunt zile de iertare şi de reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede; cum putem vorbi credibil despre Dumnezeu, care este iubire, dacă nu există răgaz în confruntări? Vindecaţi rănile trecutului prin iubire", îi îndemna pe participanţii la sfânta şi divina Liturghie de la catedrala "Sf. Iosif", însă nu numai pe ei, ci şi pe noi toţi, atunci ca şi acum, după zece ani.

"Pentru a vindeca rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi de onestitate. Aceasta este o îndatorire grea, dar înălţătoare, le revine tuturor; este o provocare mai întâi de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor. Nu vă fie teamă să vă asumaţi cu curaj responsabilităţile şi să priviţi spre viitor cu încredere", a afirmat încă de la sosire.

Trecutul şi viitorul.

Ambele văzute cu ochii credinţei şi analizate cu luciditatea pe care doar speranţa o poate da.

Trecutul ca punct de reper pentru viitor.

Prezentul, cel aniversar, ca moment potrivit (kairos) pentru un sincer examen de conştiinţă, făcut cu spiritul carităţii (Dragostea toate le poate...).

Câte din sfaturile înţeleptului care ne arăta calea de urmat le-am pus în aplicare?

Poate că nu este nici acum prea târziu...

Ca toţi să fie una...

Îmbrăţişarea şi sărutul păcii dintre cei doi patriarhi (la propriu şi la figurat), ca şi strigătul spontan de "Unitate! Unitate!" au făcut imediat ocolul pământului.

Ce se întâmpla în acele clipe de har şi de binecuvântare dumnezeiască nu era ceva programat de mai înainte, se citea aceasta mai ales pe chipurile plăcut surprinse ale celor doi şi un prim pas l-a şi făcut Sfântul Părinte imediat, atunci când l-a invitat spontan şi firesc, pe fratele său, patriarhul României, să-l viziteze la Roma.

Cu un gest şi cu un strigăt se părea că cei aproape o mie de ani de ruptură nici n-ar fi existat.

Nu era doar rodul euforiei momentului, ci mai întâi de toate era rodul rugăciunii lui Isus: "Eu pentru aceştia mă rog..." (In 17).

Era şi rodul jertfei celor ce au suferit şi şi-au dat viaţa pentru Cristos şi cuvântul său, din vremuri imemorabile şi până doar cu puţini ani înaintea acelor clipe binecuvântate.

Era şi rodul constantei dăruiri faţa de unitatea vizibilă a Bisericii una, sfântă, catolică şi apostolică, de care a dat dovadă Ioan Paul al II-lea de-a lungul celor aproape treizeci de ani cât s-a aflat la cârma bărcii lui Petru, dăruire pe care lumea a cunoscut-o şi admirat-o.

Din păcate, o admiraţie manifestată de cele mai multe ori de noi doar ca sentiment, nu şi trăire concretă.

Răsfoind, după zece ani, textele cuvântărilor sale, ne dăm imediat seama că şi aceasta o prevăzuse clarvăzătorul.

Era şi este de dus o luptă aspră mai ales cu mentalităţi greşite, cu prejudecăţi dăunătoare.

Nu a negat şi nu a minimalizat realitatea concretă şi complexă pe care o întâlnea, dar nici nu a exacerbat-o. Viziunea sa se baza mai ales pe o analiză adâncă şi atentă a fiecărei situaţii în parte, totdeauna raportată la cuvântul lui Dumnezeu, la acel vis al lui Dumnezeu încredinţat tinerilor la plecare.

"Comunităţile creştine din România, marcate încă de trista perioadă istorică în timpul căreia numele şi suveranitatea Mântuitorului erau tăgăduite, întâmpină şi astăzi dificultăţi în depăşirea efectelor negative pe care aceşti ani le-au avut asupra exercitării fraternităţii şi a împărtăşirii, precum şi asupra căutării comuniunii. Întâlnirea noastră trebuie considerată ca un exemplu: fraţii trebuie să se întâlnească pentru a se împăca, pentru a reflecta împreună, pentru a găsi mijloacele de a ajunge la înţelegere, pentru a-şi expune şi explica unii altora propriile argumente. Îi îndemnăm aşadar pe cei care sunt chemaţi să trăiască cot la cot pe acelaşi pământ românesc să afle soluţii ale dreptăţii şi ale dragostei. Trebuiesc depăşite conflicte, neînţelegerile şi suspiciunile izvorâte din trecut, printr-un dialog sincer, pentru ca în această perioadă decisivă a istoriei lor, creştinii din România să poată fi martori ai păcii şi reconcilierii" citim în Declaraţia comună a celor doi patriarhi semnată şi dată publicităţii trei ani mai târziu, când nu mai puteau fi "acuzaţi" de euforie, entuziasm al momentului, ci doar de luciditate.

A reamintit problemele cu care se confrunta Biserica Catolică din România atât la nivel eclezial cât şi de stat; a făcut-o cu dragostea şi respectul care izvorăsc doar din evanghelie: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută la ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (1Cor 13, 4-7). Sunt cuvinte scrise de apostolul Pavel unei comunităţi frământate de conflicte şi tensiuni; sunt cuvinte valabile pentru toate vremurile. Noi ştim bine că aceste cuvinte ne sunt adresate azi, înainte de toate nouă. Nu servesc pentru a-i arunca în faţă celuilalt eroarea, ci pentru a o demasca pe a noastră, pe cea a fiecăruia dintre noi. Am cunoscut opoziţii, recriminări, reticenţe interioare şi închistări reciproce. Cu toate acestea, şi unii şi alţii suntem martori că, în ciuda acestor divizări, în momentul marii încercări, când Bisericile noastre păreau zguduite din temelii, şi aici, pe acest pământ al României, martirii şi mărturisitorii au ştiut să slăvească numele lui Dumnezeu cu o singură inimă şi un singur suflet. Şi tocmai ţinând seama de opera minunată a Duhului, de neexplicat pentru logica omenească, slăbiciunea noastră capătă putere iar inima îşi regăseşte curaj şi încredere în mijlocul dificultăţilor situaţiei actuale", spunea cu vocea-i inconfundabilă membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Vocea sa...

Vocea aceea ce căpăta rezonanţe de tunet atunci când vorbea despre Domnul şi în numele Domnului (vocea sa, ce altminteri ieşea firavă din trupul său greu încercat), aşa cum a fost şi finalul discursului ţinut la sosire: "Românie, ţară punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa centrală şi cea orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de Grădina Maicii Domnului, vin la tine în numele lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi al preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a evangheliei.

Cu ajutorul lui Cristos, vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiune prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace!

Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!"

La ceas aniversar, să lăsăm "răgaz între confruntări" şi să vedem câte din cele prezise de el s-au înfăptuit şi în ce măsură...

Şi câte eforturi am depus noi cu adevărat ca să se împlinească...

Iar dacă rezultatul nu ne mulţumeşte, sigur nu este vina lui şi nici a lui Dumnezeu...

Din ultima frază citată, noi luăm de obicei (meteahnă românească!) doar ce ne convine, lăsând la o parte mai ales primele cuvinte: cu ajutorul lui Dumnezeu...

Nu-i de mirare că nici pe ultimele nu le prea găsim în viaţa noastră...

Fericiţi făcătorii de pace...

"Vin pe pământul vostru ca pelerin al păcii, al fraternităţii şi al înţelegerii în sânul naţiunilor, între popoare şi între discipolii lui Cristos", explica aleşilor poporului român şi tuturor celor prezenţi la Palatul Cotroceni în seara zilei de 7 mai.

Eforturile depuse ca păstor suprem al Bisericii în calitate de "pelerin al păcii, fraternităţii şi bunei înţelegeri" sunt impresionante, iar vizita în România cu siguranţă că a fost din acest punct de vedere nu numai o împlinire, ci şi un nou punct de plecare spre orizonturi noi, de neîntrezărit până atunci.

După momentul "Bucureşti", şi Europa, nu numai Biserica lui Cristos, a început să respire cu "ambii plămâni", chiar dacă nu pe deplin vindecaţi.

Chiar de a doua zi urma să se concretizeze acest nou suflu printr-un apel la pace în zona Balcanilor pe care cei doi întâi stătători l-au semnat împreună "în numele lui Dumnezeu,...Părintele tuturor oamenilor".

Analiza profundă, lucidă şi mai ales plină de speranţă, a situaţiei concrete a României la un deceniu de la căderea comunismului, l-a determinat să reafirme, căci era nevoie (atunci ca şi azi), un adevăr elementar al democraţiei, acela conform căruia "evoluţiile sociale nu înseamnă numai structuri, ci privesc de asemenea mentalităţile", căci "patruzeci de ani de comunism ateu au lăsat urmă şi cicatrice în trupul şi în memoria poporului vostru şi au instaurat un climat de neîncredere; toate acestea nu pot dispare fără un efort real de convertire a cetăţenilor în viaţa lor personală şi în relaţiile cu ansamblul comunităţii naţionale. Fiecare trebuie să întindă mâna fraţilor săi, astfel încât promovarea şi dezvoltarea să fie în favoarea tuturor, în special a celor care au îndurat efectele nefaste ale diferitelor crize din trecut. Poporul vostru este bogat în resurse nebănuite de încredere în sine şi de solidaritate. Conştient de aceste valori, el este chemat să dezvolte o artă de a trăi împreună, care este un supliment de suflet şi de umanitate. Solidaritatea şi încrederea reclamă de la toţi protagoniştii vieţii sociale acordul şi respectul diferitelor niveluri de intervenţie, precum şi o angajare perseverentă şi o atitudine onestă din partea tuturor celor care au sarcină să administreze problemele societăţii. Pornind de la aceasta, se constituie cu adevărat o comunitate de destin. Încurajez locuitorii României să depună eforturi pentru a edifica o societate în serviciul tuturor şi să se lase din nou uniţi de mesajul lui Cristos, aşa cum au făcut înaintaşii lor din timpurile apostolice, arătând ce loc important au valorile creştine, spirituale, morale şi umane în viaţa naţiunii".

A vorbit celor prezenţi şi despre una dintre temele "fierbinţi" ale realităţii româneşti, "mozaicul socio-religios complex", îndemnând din nou la practicarea "artei de a trăi împreună", citând Enciclica "Ut unum sint" (nr. 29): "Trebuie să trecem de la o poziţie de antagonism şi de conflict, la un nivel în care şi unul şi celălalt se recunosc reciproc parteneri... Deoarece istoria nu poate fi uitată, cetăţenii pot astăzi să se regăsească parteneri, mai mult încă, fraţi, numai ţinând mult la respectarea drepturilor minorităţilor la dialog, nutrind voinţa iertării şi reconcilierii".

Iertarea şi reconcilierea...

Dovadă că pentru el erau esenţiale, după doar câteva luni înţeleptul păstor avea să dea, plin de o umilinţă ce a întărit pe mulţi în credinţă, un exemplu concret: cerea omenirii întregi iertare pentru greşelile Bisericii...

O altă temă esenţială în viaţa unui popor, o temă dragă Sfântului Părinte, a fost abordată constant de-a lungul vizitei: Educaţia copiilor şi a tinerilor.

A vorbit despre educaţia acestora unui popor şi unei societăţi civile în care începea să prindă rădăcini unul dintre relele sociale denunţate de nenumărate ori de-a lungul a trei decenii de păstor, cu glas de profet: "educaţia prin "delegaţie", sistem prin care se "deleagă" altora responsabilitatea, iar de rezultat este întotdeauna vinovat celălalt, "societatea", "sistemul educaţional", "orientarea politică a momentului", uitându-se un fapt esenţial: fiecare dintre noi suntem "delegaţi" de Dumnezeu la a fi părinţi buni, educatori responsabili, administratori oneşti ai binelui obştesc.

Adresându-se membrilor Conferinţei Episcopilor din România, sublinia: "O provocare de prim ordin este grija de a propune credinţa noilor generaţii. Din punct de vedere statistic, România este o ţară relativ tânără. Din păcate, tinerii se lovesc azi de noi dificultăţi ce complică şi periclitează procesul lor educativ. Este important ca Biserica să sprijine sarcina părinţilor, cei dintâi educatori ai fiilor, şi să le ofere contribuţia sa specifică, mai ales prin cateheză şi învăţământul religiei. Înainte de al doilea război mondial, Biserica Catolică avea în România numeroase şcoli, cu un sistem elaborat pentru susţinerea lor. Prin confiscarea bunurilor, această importantă operă bisericească a dispărut. Chiar recunoscând că ar fi dificil să se revină la situaţia de dinainte, ar fi o datorie de justiţie să se restituie şcolile şi bunurile confiscate, punând Biserica în situaţia de a-şi desfăşura misiunea şi în domeniul educativ. Fără îndoială, întreaga societate ar beneficia de mari avantaje".

Nu era o simplă revendicare, nu era nici măcar exprimarea unei dorinţe; era enunţarea unui adevăr vechi de două mii de ani: "Biserica nu este o realitate închisă în sine: ea este trimisă în lume şi este deschisă lumii. Noile posibilităţi care apar într-o Europă deja unită, şi care sunt pe cale de a desfiinţa frontierele acesteia pentru a uni popoare şi culturi din partea centrală şi orientală a continentului, constituie o provocare pe care creştinii din Orient şi Occident trebuie să o înfrunte împreună. Cu cât aceştia vor fi mai uniţi în a-l mărturisi pe unicul Domn, cu atât vor contribui la a da glas, consistenţă şi spaţiu spiritului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor familiei, ocrotirii creaţiei. Întreaga Europă are nevoie de bogăţia culturală făurită de creştinism", după cum citim în Declaraţia comună din 12 octombrie 2002.

La întâlnirea pe care a avut-o cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, bătrânul pontif rezuma astfel crezul şi misiunea sa:

"Beatitudine, fraţi întru episcopat, să redăm Bisericii unitatea vizibilă, pentru că altfel această lume va fi lipsită de o mărturie pe care numai urmaşii Fiului lui Dumnezeu, mort şi înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă consecinţe. Ce-ar putea oare determina oamenii de azi să creadă în el, dacă noi continuăm să sfâşiem cămaşa necusută a Bisericii, dacă nu reuşim să dobândim de la Dumnezeu miracolul unităţii, lucrând pentru a înlătura obstacolele din calea manifestării ei depline? Cine ne va ierta de această mărturie neadusă? Am căutat unitatea din toate puterile mele şi voi continua să mă dedic până la sfârşit, ca ea să fie între preocupările prioritare ale Bisericilor şi a le susţine în slujirea reciprocă".

Cuvintele nu-şi mai au rostul, decât poate ca un eventual punct de plecare al unui necesar examen de conştiinţă făcut la împlinirea a zece ani de când au fost rostite.

Un examen de conştiinţă făcut cu spiritul celui aflat într-un ungher al templului, nu în faţa altarului, bătându-şi pieptul cu mândrie...

Şi ar mai trebui să cerem ajutor (nu numai la ceas de nevoie, ci şi la ceas aniversar) celei căruia el, păstorul, profetul şi înţeleptul ce ne-a trecut pragul acum zece ani i s-a dedicat, definitiv şi irevocabil, prin acel "Totus tuus":

Nu lăsa Măicuţă, să pierim pe cale,

Căci noi suntem fiii lacrimilor tale...

Textele alocuţiunilor citate sunt preluate de pe: http://www.catholica.ro/documente/index

* * *

Rugă

(In memoriam Joannes Paulus II, la patru ani de la naşterea sa în veşnicie)

Am răsfoit cu vântul
Paginile cuvântului
atunci când o rază de lumină
te-a însoţit până la sorgintea ei,
Veşnicul soare...
Şi tot vântul
mi-a dăruit o parte
din amintirile
ce nu se spulberaseră încă
în volbura uitării...
Am răsfoit cu vântul
hronicul timpului,
poposind însetat
alături de tine,
neostoit înţelept.
Aş vrea să mai stau
lângă tine preţ de o clipă
şi să-ţi sorb cuvântul de bine:
Fericite Ieremia
ocroteşte România!

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap.

lecturi: 36.