Fericitul Ieremia, "pelerin" prin spaţiul cultural italo-român

Dintre materialele publicate în Italia anterior descoperirii mormântului Fericitului Ieremia, m-am oprit asupra profilului biografic apărut în "Italia Francescana" nr. 14 (1939), p. 118-125, sub semnătura lui Gino Lupi şi pe care îl propun mai jos pentru prima dată în limba română, căutând astfel să continui seria de "Restituiri" începută anul trecut în octombrie cu publicarea pe situl Diecezei de Iaşi a articolului "Din istoria drumului de întoarcere acasă a fericitului Ieremia", în care am căutat să readuc în memorie meritele unor persoane "care prin dăruirea, prin eforturile şi, nu de puţine ori prin suferinţa lor, au făcut posibil evenimentul aniversar pe care îl trăim". Pe aceeaşi linie se vrea şi această modestă contribuţie, propunând atenţiei cinstitorilor fericitului Ieremia numele profesorului Gino Lupi, care, în anii premergători descoperirii mormântului de către prof. Manoilescu, s-a oprit asupra chipului şi mesajului umilului frate capucin originar de pe plaiurile Moldovei, anticipându-l într-un fel pe filozoful Francesco Orestano, fermecat şi el de mesajul fratelui nostru. De remarcat că amândoi au avut ca punct de plecare opera lui Francesco Severini, "Vita di fra Gieremia Valacco, dell'Ordine dei Frati Minori detti Cappucccini", primul repropunând-o atenţiei, al doilea transcriind-o cu un limbaj accesibil timpurilor noastre ("Un eroe rumeno in terra italiana: Fra Geremia da Valacchia", scrisă prin 1943-1944 şi publicată postum, în 1946, "cu aprobarea superiorilor ordinului").

Dincolo de mesajul în sine al vieţii şi spiritualităţii umilului frate capucin, textul lui Gino Lupi cuprinde şi câteva "noutăţi ", cum ar fi afirmaţia existenţei a şapte opere (nici una în România) care au ca subiect viaţa şi mesajul fericitului nostru, din păcate azi necunoscute, ca şi afirmaţia "prefaţării" celei de-a doua biografii (scrisă de Emmanuele da Napoli şi publicată în 1761) cu "şase poezii, scrise în cinci limbi diverse: latină, italiană, greacă, ebraică, chineză(!)" şi din care repropune atenţiei noastre pe cea în limba latină (1).

Din text reiese de asemenea şi prietenia care îl leagă pe autor de un alt propagator al mesajului fratelui capucin, "Dr. Ilie Dăianu, protopop ortodox-unit, fost vice-preşedinte al Senatului" (cf. nota 2), autorul cunoscutei biografii interbelice "Un sfânt pribeag român".

Câteva cuvinte despre autor: Prof. Gino Lupi, personalitate de prim rang a culturii italiene a veacului trecut, de formaţie enciclopedică, s-a născut în 1892 lângă Ferrara şi a murit în 1982 la Milano. A fost un propagator neostenit al spiritului românesc în spaţiul cultural italian şi european. L-a legat o strânsă prietenie de personalităţi ale culturii noastre, în special cu Aron Cotruş, apoi cu Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Cezar Petrescu, Ilie Dăianu, etc. În 1931 a înfiinţat la Universitatea din Milano "Lectoratul de limba şi literatura română", fiind considerat, alături de Ramiro Ortiz, unul dintre cei mai informaţi filologi străini în acest domeniu. Printre rezultatele ostenelilor sale se numără atât opere de o înaltă erudiţie (Storia della Letteratura romena, Novecento letterario romeno) cât şi articole, studii şi traduceri, publicate prin ziarele şi revistele vremii, atât în Italia cât şi în România, menite să facă cunoscută cultura şi spiritualitatea românească unui public cât mai larg, serie de articole din care face parte şi studiul de faţă.

Chiar dacă nu face obiectul acestei contribuţii în strictul sens al cuvântului, consider că sunt necesare câteva cuvinte şi despre Francesco Orestano, autorul versiunii moderne a biografiei lui Severini (cf. mai sus).

Născut în 1873, s-a laureat în jurisprudenţă la Palermo şi în filozofie la Leipzig, a predat filozofia morală la Roma şi Palermo. Exponent al curentului eticist, Francesco Orestano a fost de asemenea fenomenolog şi promulgator al ideii filozofice pozitiviste a super-realismului (denumire ce-i aparţine). S-a retras din viaţa publică în 1924, trăind în sărăcie şi animat de o profundă credinţă, la casa sa din Roma. Acestei perioade a vieţii îi aparţine re-elaborarea operei lui Severini după cum rezultă din introducerea la "Un eroe romeno in terra italiana", probabil una dintre ultimele sale lucrări, el murind la Roma la 20 august 1945.

Un ultim gând şi pentru Dr. Ilie (Elie) Dăianu, preot greco-catolic, istoric şi scriitor, cel care l-a determinat pe Gino Lupi să se aplece asupra figurii şi mesajului fericitului Ieremia.

S-a născut la 9 martie 1868 la Cut, jud. Alba şi a murit pe 11 septembrie 1956 la Cluj. Şi-a făcut studiile la Sibiu, Blaj, Graz şi Budapesta, a fost redactor la "Tribuna", "Foaia Poporului" din Sibiu, a colaborat cu alte prestigioase ziare şi reviste ale timpului. A fost de asemenea preşedinte al Comisiei monumentelor istorice, secţiunea Transilvania, deputat şi senator în Parlamentul României în perioada interbelică. Biografia scrisă de el, "Un sfânt pribeag român" este poate cea mai cunoscută lucrare a unui autor român din epocă cu privire la fericitul Ieremia şi a avut mai multe ediţii: 1926, 1936, 1943 (cf. Ion Dumitriu Snagov, "Quadro storico della vita del Beato Geremia da Valacchia", în "Campania Serafica" nr. 3/1996, p. 6-14).

Fr. Petre-Marian Ianoş, OFMCap

*

Fratele Ieremia din Valahia

(N.trad. Citatele în cursiv au fost alese şi preluate de Gino Lupi din opera lui Francesco Severini mai sus citată)

La 5 martie 1625 în mănăstirea Neprihănitei Zămisliri din Napoli murea "fra Gieremia da Vallachia", din Ordinul Fraţilor Minori Capucini.

Mulţimea care a invadat (căci de o adevărată invazie a fost vorba) conventul cu această ocazie pentru a-l vedea, săruta, a-şi însuşi vreo relicvă, a fost atât de mare încât fraţii, care la început crezuseră că puteau să-l lase în biserică pentru celebrarea oficiului funebru, au fost constrânşi să-l adăpostească mai întâi în spatele porţilor altarului, apoi în sacristie. Însă mulţimea poporului şi mai ales cererile principilor şi autorităţilor civile şi religioase (printre care erau Ministrul Conventualilor Valoni, care voia să ducă în patria sa o relicvă, un Grande al Spaniei, don Catelmo, duce de Popoli, don Fabrizio Carafa, principe al Sfântului Imperiu, principesa de Stigliano) au făcut ca sicriul să fie adus din nou în mijlocul bisericii, apoi în capela "Sfântul Francisc", unde, în ciuda eforturilor halebardierilor din garda viceregelui spaniol, înghesuiala a dus la ruperea portiţelor de acces. Fraţii au fost nevoiţi să decidă înmormântarea pe timpul nopţii, pe ascuns, pentru a se evita producerea unor accidente cu consecinţe grave datorate înghesuielii, deoarece pe timpul cât veneratele oseminte au fost expuse "revărsarea de persoane devenea din ce în ce mai mare, ca nişte unde ce se suprapuneau una alteia, una mai mare decât cealaltă: un număr mare de nobili şi de persoane de vază şi de călugări; iar poporul era atât de mult, încât părea că întreaga cetate se hotărâse să vină la convent" şi "erau de mirare afecţiunea şi semnele de reverenţă cu care a fost venerat de toate acele persoane; închinându-se, îngenunchindu-se, aruncându-şi rozariile ca în vreun fel oarecare să atingă acel trup binecuvântat, ca la un sfânt".

Astfel scrie, într-o operă când ingenuă, când presărată de citate latine, însă întotdeauna bogată în credinţă şi entuziasm, primul său biograf "care-l iubea din suflet şi îi era sfătuitor", fr. Francesco Severini, napolitan, autor al cărţii publicate la Napoli în 1670 şi tipărită în "stamperia di Giacinto Passaro".

Însă cine era şi de unde venea acest frate, a cărui moarte a fost celebrată ca un triumf de către un întreg oraş şi care, încă viu, a fost considerat ca fiind sfânt de către oameni din cele mai diverse clase sociale?

Răspundem citându-l pe biograful amintit: "un frate laic, simplu, neştiutor de carte, dispreţuit, însărcinat cu cele mai umile şi obositoare munci". Însă umilinţa vieţii de zi cu zi nu făcea decât să scoată şi mai puternic în evidenţă virtuţile de care era bogat sufletul său, iar nenumăratele persoane care datorită "semnului crucii" trasat de mâinile sale primiseră vindecarea trupului, ca şi acelea care datorită cuvintelor sale au primit seninătatea şi sănătatea sufletului, plângeau la pierderea unui astfel de binefăcător, celebrând în acelaşi timp slava unui sfânt care, mergând să-şi primească premiul pentru sacrificiile sale, avea să-i asiste şi să-i ajute în continuare, ba chiar şi mai mult decât în trecut.

Şi chiar dacă încă din timpul vieţii principii şi poporul îl venerau pentru că Dumnezeu voise să-şi arate prin el harurile sale, dându-i puterea să săvârşească minuni, el s-a păstrat modest şi simplu, aşa cum modestă şi simplă i-a fost originea.

Biograful, putem spune şi hagiograful, începe spunând că "în anul Domnului 1556, la 29 iunie - zi fericită, în care, vărsându-şi împreună cu sângele şi vieţile, au intrat sfinţii apostoli Petru şi Paul triumfători în cer -, s-a născut pentru lume fratele Ieremia, într-un castel numit Xaxo (Piatra) din Valahia. Provincia Valahia este împărţită în mare şi mică, dintre care Moldova este numită aşa de ceilalţi; şi ocupând o parte din antica Dacie, înspre răsărit se sfârşeşte la fluviul Nistru, numit de bătrâni Tyras, care o desparte de Rusia şi Tartaria... Supusă de Traian, Dacia a fost transformată în provincie şi încredinţată spre guvernare lui Flaccus, a fost mai întâi de la el numită Flaccia, iar apoi printr-un cuvânt alterat Valahia. Şi ori de la superiorul roman sau - cum vor alţii - de la cei mulţi, care din tot imperiul roman au fost trimişi să cultive câmpurile abandonate, să populeze cetăţile care, din cauza războaielor trecute, rămăseseră pe jumătate goale: au luat şi mai păstrează încă, pe lângă obiceiuri, legile asemănătoare cu cele italiene, de asemenea şi limba".

Viitorul frate Ieremia a primit la botez numele de Ioan. Tatăl său, Stoica Costin, "om de origine umilă şi cumsecade, care nu avea nevoie să fie sluga cuiva, îşi cultiva pământurile şi se îngrijea de animalele sale, putând astfel să trăiască comod el şi familia sa, beneficiind de aceasta şi săracii", era un om credincios şi foarte darnic. Mama, Margareta Bărbat, care l-a avut ca întâiul născut dintre şapte fii, şi-a depăşit soţul în milostenie, încât într-un an de foamete, având el păstrată o mare cantitate de grâu, care depăşea nevoile familiei, pe care o păstra pentru a o vinde la un preţ bun, ea l-a convins însă să facă multă pâine pe care să o împartă săracilor. Milostivi şi, chiar dacă trăiau alături de oameni de credinţă diferită, fiind amândoi catolici, şi-au crescut copiii în aceeaşi credinţă.

Astfel îl vedem pe Ioan, copil, păscând în liniştea câmpiei animalele părinţilor, demonstrând încă de pe atunci cele ce aveau să fie cele mai înalte virtuţi ale sale: milostenia, căci dădea de pomană nu numai ce-i prisosea, ci deseori chiar şi strictul necesar; duioşia comportamentului şi tăria în credinţă, motive pentru care ceilalţi tineri cu care lucra, nu au reuşit, nici certându-l, nici bătându-şi joc de el, să-l facă să se îndoiască cât de cât.

Să ne oprim o clipă asupra vieţii pe care o trăia acest tânăr cu părinţi buni şi fraţi afectuoşi, într-o zonă bogată cu de toate, cu o viaţă senină ce nu putea decât să inspire un singur gând, mai ales într-un suflet atât de blând şi bun: acela de a nu o schimba niciodată. Şi totuşi, la nouăsprezece ani, fără nici o experienţă, pentru că nu se îndepărtase de casă niciodată, fără mijloace, pentru că nu voise să anunţe pe nimeni, ca să nu fie înduplecat să-şi schimbe hotărârea, el a plecat din casa părintească pentru a merge în Italia.

Iubindu-l din tot sufletul pe Dumnezeu şi temându-se că nu-l va putea sluji cum se cuvine în propria-i ţară şi neputând astfel să evite pedeapsa iadului, el a decis să vină în "ţara bunilor catolici", pentru a-l vedea pe papă şi a îmbrăca rasa monahală. Călugării - îi spusese într-o zi tatăl său, arătându-i un stol de păsări care se pierdeau în azurul cerului -, asemeni acestor păsări zboară direct în paradis.

"Că ar fi existat Italia pe această lume, o ştia bine, căci o auzise de la mama sa, însă pe ce drum trebuia să o apuce, unde, în care parte a lumii era, nu o ştia", scrie fr. Francesco Severini.

Iar noi îl urmăm pe adolescentul Ioan, care era atât de neîntinat încât s-a lăsat furat de puţinii bani pe care-i avea, care fără să cunoască limba locurilor pe unde trecea, a mers pe jos, pas după pas, lucrând sau cerşind pentru a trăi.

A ajuns într-un sfârşit la Alba Iulia, unde a găsit de lucru ca om bun la toate şi a reuşit să mărturisească scopul călătoriei sale unui bătrân care cunoştea şi limba sa, româna. De către acesta a fost prezentat unui medic italian, Pietro Jacomo, care, plecând spre Bari, patria sa, a acceptat să-l ia cu sine.

Astfel, partea cea mai dificilă a călătoriei a fost făcută cu atâtea lipsuri şi nevoi, încât nu de puţine ori a fost tentat să se întoarcă în familie, însă mai tare decât orice suferinţă şi tentaţie, dorinţa de a-şi mântui sufletul l-a susţinut şi călăuzit spre ţintă.

"Odată intrat ca slujitor al acestuia - al lui Pietro Jacomo -, după puţine zile au plecat din Alba; şi pe jos, mergând în urma calului acestuia, prin zloată şi noroi, prin munţi sau şes, a străbătut cu multă osteneală diversele ţinuturi, până când, după multe încercări, au ajuns în sfârşit la Raguza, cetate a Dalmaţiei, situată la marea Adriatică. După ce s-au îmbarcat pe o corabie care tocmai pleca, traversând acel golf, după mari şi multe neajunsuri şi lipsuri, au coborât în sfârşit pe ţărmurile Italiei, atât de dorită şi cu multe osteneli căutată de Ioan, care cu acelaşi medic s-a îndreptat spre Bari. Şi se vădeşte în el cât de puternică este puterea harului asupra naturii: teama de Dumnezeu, în afara faptului de a fi învăţătorul care învaţă sufletul creştin, îi arată calea şi îl instruieşte în toate cele care sunt spre slava divină şi propria sfinţenie".

La Bari a intrat în serviciul lui Cesare del Cuore, un farmacist (primul din acel oraş) bun şi pios, însă din păcate şi-a dat seama că năravurile creştinilor din acel oraş erau "foarte departe de cele spuse de mama sa despre italieni. Şi necorespunzând realitatea speranţelor, i se părea că i se furaseră visurile; şi că în loc să devină mai bun, ar fi decăzut trăind printre ei, mai rău chiar decât dacă ar fi rămas în ţara sa, unde nu văzuse încă astfel de jigniri aduse lui Dumnezeu, aşa cum, în diferite feluri, vedea aici". A decis deci să se reîntoarcă acasă, însă un bătrân (destule ori întâlnim acest bătrân în viaţa fratelui Ieremia, iar biograful presupune a fi o fiinţă divină) l-a sfătuit să meargă mai întâi la Napoli, la Roma şi la Loreto şi abia după aceea să se întoarcă în ţara sa. Ioan, urmând acel sfat, s-a îndreptat, "alăturându-se unui negustor", spre Napoli, şi iată cum biograful ne descrie acest moment atât de important din viaţa acestui tânăr sfânt: "Iar Napoli, datorită mărimii, măreţiei, calităţii aerului, pământului, locului, locuitorilor, ca şi multor altor factori care îşi aduc prinosul, au făcut ca să fie plăcut din orice punct de vedere... Însă mai presus de toate demnă de admirat este pietatea sufletească, totdeauna gata, în orice ocazie s-ar fi ivit faţă de credinţa în Dumnezeu, în devoţiunea faţă de sfinţi, în milostenia faţă de aproapele; de unde şi operele de pietate... mici grăunţe care se văd cum devin într-o clipă munţi înalţi. Iar Dumnezeu, cel care îl însoţea şi întărea pe cale pe Ioan, l-a condus acolo la momentul potrivit, pe timpul devoţiunilor şi exerciţiilor sfinte din Postul Mare. Atunci când tânărul, asemenea cerbului însetat la izvor, doritor să fie întărit în credinţă de bune exemple, a văzut în acel mare oraş o asemenea mulţime de oameni reculeşi, o mulţime de biserici maiestuoase, pline de splendoare, unde cultul divin era celebrat cu multă gravitate şi fervoare de nedescris, cu altarele atât de pline de preoţi, cu sacramentele atât de frecventate, răsunând de glasul răsunător şi evanghelic al atâtor predicatori, cu ascultători atât de mulţi, cu mulţimea şi diversitatea călugărilor de care acel oraş era plin: a rămas uimit, i se părea că ajunsese nu într-o cetate pământească, ci în cea cerească; şi cum era un om cu mintea limpede, îi considera sfinţi pe toţi aceia pe care îi vedea atât de devotaţi".

Întrucât prima idee pe care a avut-o în ţara sa, aceea de a se călugări, nu se pierduse, ba mai mult, se intensificase, intrând la Napoli în serviciul lui Nunzio, fratele lui Cezare del Cuore, care era foarte bun prieten al capucinilor, a avut ocazia de a-i îngriji des, admirând la aceştia "modestia, discreţia, pioşenia rânduielilor, în special austeritatea hainei călugăreşti şi asprimea vieţii lor". Astfel, înţelegând că sfintele idealuri pentru care îndurase atâtea, nu puteau să se împlinească decât prin intrarea sa în acest ordin, atâta l-a rugat pe provincial, pr. Urbano da Giffoni, care locuia în conventul "Sant' Eframo", încât acesta, după mai multe încercări, l-a primit şi, la 7 mai 1578, a putut îmbrăca haina cu numele de fr. Ieremia.

Iar dacă viaţa sa de până atunci a fost un minunat exemplu de fermitate în credinţă şi de statornicie în reuşita visului prin depăşirea tuturor obstacolelor, din acel moment a fost o continuă luptă pentru creşterea sufletească prin milostenie şi iubire.

I-a fost încredinţată îngrijirea fraţilor bolnavi, şi nici o altă ascultare putea fi mai potrivită firii sale şi mai dragă inimii sale. Nimeni mai mult decât el putea avea harul unei dăruiri de sine absolute şi senine pentru alinarea suferinţelor celui ce îndura în trup şi suflet. Bolnavii loviţi de bolile cele mai teribile şi respingătoare, de care ceilalţi fugeau, fie din cauza dezgustului, fie că din cauza suferinţelor deveniseră intratabili sau înnebuniseră, odată încredinţaţi grijilor sale, ori ameliorau, ori dobândeau resemnarea necesară îndurării atâtor suferinţe. Şi cu toţii ar fi vrut să-l aibă alături, însă el îi alegea pe aceia care erau evitaţi de ceilalţi, gata întotdeauna să împlinească slujirile cele mai umile, ziua ca şi noaptea, fără a ţine seama nici de repulsie, nici de nevoia de odihnă. Atât de mult îşi iubea bolnavii, încât a putut să afirme când era bolnav de moarte: "Acum - a spus - chiar că vreau să merg să-i reîntâlnesc pe şchiopii şi ologii noştri". Pentru ei "abuza" chiar şi de preţuirea pe care întregul popor napolitan o nutrea faţă de el, cerând tot ceea ce putea să le uşureze suferinţele. Pentru ei cerşea, ca şi pentru săracii care necontenit băteau la uşa conventului "convinşi că nu vor pleca de la el fără să fi primit câte ceva". "Şi ochii şi i-ar fi dat pentru ei; atunci când ieşea din convent, avea întotdeauna câte ceva pe care putea să-l dea acelora pe care i-ar fi întâlnit. Iar ca să o facă, mai înainte de a ieşi, căuta peste tot şi lua tot ceea ce putea, bucăţi de pâine, castane şi alte asemenea... Iar atunci când ceilalţi, glumind cu el îi spuneau: frate Ieremie, ce faci? Furi? Săracii, săracii (răspundea el), noi am mâncat, săracii nu au ce mânca". Viaţa-i întreagă era atât de dăruită slujirii lui Dumnezeu în aproapele său, încât în februarie 1625, pentru a se duce să-l viziteze pe Don Giovanni Davalo (d'Avalos), fratele marchizului de Pescara, bolnav la Torre del Greco, care îl ceruse "pentru mângâierea sa", din cauza vârstei înaintate şi a anotimpului friguros, la întoarcere a fost lovit de o boală mortală.

Se dăruise pe sine bolnavilor în întregime, însă când îi era posibil nu neglija rugăciunea şi munca; se dedica ostenelilor celor mai umile slujindu-i pe alţii, întotdeauna modest, chiar şi atunci când faima sfinţeniei sale se răspândise pretutindeni, ascultând plin de umilinţă, chiar şi atunci când ascultarea era foarte grea. Însă calitatea cea mai frumoasă a fericitului Ieremia, aceea care îl făcea asemenea sfântului Francisc, era seninătatea, bucuria cu care el ducea la bun sfârşit toate faptele sale zilnice. "Astfel fr. Ieremia avea chipul strălucind de bucurie, radiind bunătate: iar gura-i era numai un zâmbet; l-ar fi atribuit unui suflet puţin înclinat spre reculegere cine nu ar fi cunoscut spiritul care îl însufleţea, cine nu ar fi discutat cu el". Iar atunci când Dumnezeu l-a răsplătit pentru sfinţenia vieţii sale prin harul de a face minuni, când toţi şi-l revendicau, nobilii ca şi poporul de rând, el a devenit şi mai umil, mai modest, mai pătruns de spiritul de sacrificiu. Se părea că se reînnoia în el miracolul Duhului Sfânt, deoarece, lipsit de cultură fiind, a avut o influenţă puternică nu numai asupra sufletelor simple, ci şi asupra acelora învăţate.

"Era căutat de dimineaţă până seara de către persoane greu încercate, pe care voiseră să le ajute şi să le sfătuiască călugări învăţaţi, serioşi şi cu înclinaţii mult mai puternice spre aceste aspecte, fără ca să fi simţit aceste persoane vreo uşurare şi care la o simplă vizită a fratelui Ieremia, cu acele puţine, dar pline de iubire cuvinte, se simţeau uşurate şi mângâiate, de părea totul o minunăţie". Ca acel Pietro Mario Costa, piacentin, care, în 1622, din cauza unor mari încurcături financiare, era atât de disperat încât voia să-şi ia viaţa; în urma rugăminţilor soţiei, s-a dus la fratele Ieremia, iar cuvintele pe care le-a auzit au fost atât de pătrunzătoare, încât şi-a recăpătat încrederea şi liniştea sufletească.

Însă cum ne-am lungi prea mult ca să descriem totul aici, facem o trimitere la opera fr. Francesco Severini pentru aceia care doresc să cunoască minunile săvârşite de el, din 1618 şi până la moartea sa, minuni pe care el le obţinea de la Dumnezeu printr-un simplu semn al crucii, redând sănătatea persoanelor considerate deja de către medici de faimă că fiind fără speranţă, minuni care au determinat poporul să-l proclame sfânt încă din timpul vieţii, mai înainte de moartea sa glorioasă.

Procesul de canonizare din 1680 l-a declarat "venerabil", însă totul s-a oprit aici, fără a continua cu beatificarea şi sanctificarea sa, poate şi din cauză că statul român, ortodox, nu l-a cunoscut şi în consecinţă nu s-a preocupat să-i fie cunoscută şi recunoscută opera acestui fiu al său, care totuşi îi aduce o cinste aşa de mare.

Poate că puţini în România îi cunosc viaţa şi înaltele-i merite, iar "dr. Ilie Dăianu, protopop ortodox-unit, fost vice-preşedinte al Senatului"(2), care în 1937 a făcut o menţionare în ziarul Universul, are foarte multă dreptate când se plânge de această nedreaptă uitare. El ne informează că în România există doar două exemplare, unul la Cluj şi unul la Bucureşti, a biografiei scrise de fr. Francesco Severini şi nici una dintre celelalte şapte opere care îl au ca subiect. Nu există nici măcar aceea, atât de importantă, scrisă de călugărul Emmanuele da Napoli, editată în 1761, prefaţată de şase poezii, scrise în cinci limbi diverse: latină, italiană, greacă, ebraică, chineză.

Consider deci că fac o faptă plăcută românilor cărturari şi cinstitorilor lui, reproducând dintre acestea epigrama lui Nicolaus Ignarrea, professor eloquentiae in Seminario Archiepiscopali, care uneşte laudelor aduse fratelui Ieremia pe acelea făcute autorului, care, descriind pentru noi exemple de viaţă sfântă, ne-a arătat calea virtuţilor.

In honorem ven. Jeremiae
diversa ad speciem quamvis molitur, eodem
Jeremias tamen et nitidur Emmanuel.
Ille sibi, fallens, vivus moriensque, latenter
ad coelum tacitus struxit iter pedibus;
hic, dum pressa viri signat vestigia chartis
quae via sit nobis ingredienda, docet.
Juvit uterque satis concinne: ad opus peragendum
alter et exemplar praetulit, alter opem.

Pe bună dreptate se mai plânge dr. Ilie Dăianu că în România nu este cunoscut nici unul dintre numeroasele portrete tipărite în Italia şi însoţite de biografii în toate limbile. Pentru ce oare România ignoră pe acest fiu al său care, dăruindu-se în întregime lui Dumnezeu şi aproapelui, a adus cinste nu numai ordinului monastic de el ales, ci şi întregii sale patrii?

Ajunge pentru a justifica această uitare diversa religie a sfântului român?

Această scurtă osteneală a mea ar putea fi amplu răsplătită dacă ar putea contribui şi ea la redeşteptarea în România a interesului şi dragostei pentru acest mare fiu al său, care, proclamat sfânt de glasul poporului, aşteaptă ca procesul canonizării să fie reluat şi dus până la capăt.

lecturi: 57.