Omilia lui Benedict al XVI-lea pentru Duminica Floriilor

Publicăm în continuare omilia rostită de Benedict al XVI-lea când a prezidat duminica aceasta în Piaţa "Sfântul Petru" celebrarea liturgică solemnă a Duminicii Floriilor şi a Pătimirii Domnului, la care au luat parte tineri din Roma şi din alte dieceze, cu ocazia Celei de-a XXIV-a Zile Mondiale a Tineretului, cu tema: "Ne-am pus speranţa în Dumnezeul cel viu" (1Tim 4,10).

* * *

Iubiţi fraţi şi surori,

Dragi tineri!

Împreună cu o ceată crescândă de pelerini, Isus a urcat la Ierusalim pentru Paşte. În ultima etapă a drumului, aproape de Ierihon, el vindecase pe orbul Bartimeu care-l invocase ca Fiul lui David, cerând milă. Acum - fiind capabil să vadă - cu recunoştinţă s-a inserat în grupul de pelerini. Atunci când, la porţile Ierusalimului, Isus urcă pe un măgar, animalul simbol al regalităţii davidice, printre pelerini izbucneşte în mod spontan certitudinea plină de bucurie: El este, Fiul lui David! De aceea îl salută pe Isus cu aclamaţia mesianică: "Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului", şi adaugă: "Binecuvântată este împărăţia care vine, a părintelui nostru David! Osana în înaltul cerurilor!" (Mc 11,9 şi urm.). Noi ştim ce-şi imaginau precis pelerinii entuziaşti că era împărăţia lui David care vine. Însă noi am înţeles cu adevărat mesajului lui Isus, Fiul lui David? Am înţeles ce este împărăţia despre care el a vorbit în interogatoriul din faţa lui Pilat? Înţelegem ce înseamnă că această împărăţie nu este din lumea aceasta? Sau am dori oare ca ea să fie din lumea aceasta?

Sfântul Ioan, în evanghelia sa, după relatarea intrării în Ierusalim, prezintă o serie de cuvinte ale lui Isus, în care el explică esenţialul acestui nou gen de împărăţie. La o primă lectură a acestor texte putem distinge trei imagini diferite ale împărăţie în care, mereu în mod diferit, se oglindeşte acelaşi mister. Ioan relatează înainte de toate că, printre pelerinii care în timpul sărbătorii "voiau să-l adore pe Dumnezeu", erau şi câţiva greci (cf. 12,20). Să fim atenţi la faptul că adevăratul obiectiv al acestor pelerini era să-l adore pe Dumnezeu. Acest lucru corespunde perfect cu ceea ce spune Isus cu ocazia purificării templului: "Casa mea se va numi casă de rugăciune pentru toate popoarele" (Mc 11,17). Adevăratul scop al pelerinajului trebuie să fie acela de a-l întâlni pe Dumnezeu; de a-l adora şi astfel a pune în ordine justă relaţia de fond a vieţii noastre. Grecii sunt persoane care-l caută pe Dumnezeu, cu viaţa lor sunt în drum spre Dumnezeu. Acum, prin intermediul celor doi apostoli de limbă greacă, Filip şi Andrei, transmit Domnului cererea: "Vrem să-l vedem pe Isus" (In 12,21). Un cuvânt mare. Dragi prieteni, pentru aceasta ne-am adunat aici: Vrem să-l vedem pe Isus. Cu acest scop, anul trecut, mii de tineri au mers la Sydney. Desigur, vor fi avut multiple aşteptări de la acest pelerinaj. Însă obiectivul esenţial era acesta: Vrem să-l vedem pe Isus.

Cu privire la această cerere, în ceasul acela ce a spus şi ce a făcut Isus? Din evanghelie nu rezultă clar dacă a existat o întâlnire dintre acei greci şi Isus. Privirea lui Isus merge mult mai încolo. Nucleul răspunsului său la cererea acelor persoane este: "Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce mult rod" (In 12,24). Asta înseamnă: nu are importanţă acum un colocviu mai mult sau mai puţin lung cu câteva persoane puţine, care apoi se întorc acasă. Asemenea bobului de grâu mor şi înviat voi veni, în mod total nou şi dincolo de limitele momentului, în întâmpinarea lumii şi a grecilor. Prin înviere, Isus depăşeşte limitele spaţiului şi timpului. Ca înviat, el este în drum spre imensitatea lumii şi a istoriei. Da, ca înviat merge la greci şi vorbeşte cu ei, li se arată aşa încât ei, fiind departe, devin apropiaţi şi chiar în limba lor, în cultura lor, cuvântul său este dus înainte în mod nou şi înţeles în mod nou - vine împărăţia sa. Astfel putem recunoaşte două caracteristici esenţiale ale acestei Împărăţii. Prima este că această Împărăţie trece prin cruce. Pentru că Isus se dăruieşte total, poate ca Înviat să aparţină tuturor şi să se arate prezent tuturor. În sfânta Euharistie primim rodul bobului de grâu mort, înmulţirea pâinilor care continuă până la sfârşitul lumii şi în toate timpurile. A doua caracteristică spune: împărăţia sa este universală. Se împlineşte vechea speranţă a lui Israel: această regalitate a lui David nu mai are graniţe. Se extinde "de la o mare la alta" - aşa cum spune profetul Zaharia (9,10) - adică îmbrăţişează întreaga lume. Însă acest lucru este posibil numai pentru că nu este o regalitate a unei puteri politice, ci se bazează numai pe adeziunea liberă a iubirii - o iubire care, la rândul ei, răspunde la iubirea lui Isus Cristos care s-a dăruit pentru toţi. Cred că trebuie să învăţăm mereu din nou ambele lucruri - înainte de toate universalitatea, catolicitatea. Ea înseamnă că nimeni nu se poate pune ca absolut pe sine însuşi, cultura sa, timpul său şi lumea sa. Acest lucru cere ca toţi să ne primim reciproc, renunţând la ceva ce este al nostru. Universalitatea include misterul crucii - depăşirea de noi înşine, ascultarea faţă de cuvântul comun al lui Isus Cristos în Biserica comună. Universalitatea este mereu o depăşire de noi înşine, renunţare la ceva personal. Universalitatea şi crucea mereu împreună. Numai aşa se creează pacea.

Cuvântul referitor la bobul de grâu mort face parte încă din răspunsul lui Isus dat grecilor, este răspunsul său. Însă după aceea El formulează încă o dată legea fundamentală a existenţei umane: "Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa veşnică" (In 12,25). Cel care vrea să aibă viaţa pentru sine, să trăiască numai pentru sine, să strângă totul la sine şi să exploateze toate posibilităţile - tocmai acesta îşi pierde viaţa. Ea devine plictisitoare şi goală. Astfel acest principiu fundamental, pe care-l stabileşte Domnul, în ultimă analiză este pur şi simplu identic cu principiul iubirii. De fapt, iubirea înseamnă a ne părăsi pe noi înşine, a nu vrea să ne avem pe noi înşine, ci a deveni liberi de noi înşine: a nu ne concentra asupra noastră înşine - ce va fi cu mine -, ci a privi înainte, spre celălalt - spre Dumnezeu şi spre oamenii pe care el mi-i trimite. Şi acest principiu al iubirii, care defineşte drumul omului, este încă o dată identic cu misterul crucii, cu misterul morţii şi învierii pe care-l întâlnim în Cristos. Dragi prieteni, este relativ uşor a accepta acest lucru ca mare viziune fundamentală despre viaţă. Însă în realitatea concretă nu e vorba pur şi simplu a recunoaşte un principiu, ci de a trăi adevărul său, adevărul crucii şi al învierii. Şi pentru aceasta, din nou, nu e suficientă o unică mare decizie. Este desigur important a îndrăzni o dată marea decizie fundamentală, a îndrăzni marele "da", pe care Domnul ni-l cere într-un anumit moment al vieţii noastre. Dar marele "da" al momentului decisiv în viaţa noastră - "da"-ul spus adevărului pe care Domnul îl pune în faţa noastră - trebuie apoi să fie zilnic recucerit în situaţiile de toate zilele în care, mereu din nou, trebuie să abandonăm eul nostru, să ne punem la dispoziţie, atunci când în fond am vrea în schimb să ne prindem de eu-l nostru. Unei vieţi drepte îi aparţine şi sacrificiul, renunţarea. Cine promite o viaţă fără această mereu nouă dăruire de sine, înşeală oamenii. Nu există o viaţă reuşită fără sacrificiu. Dacă arunc o privire retrospectivă asupra vieţii mele personale, trebuie să spun că tocmai momentele în care am spus "da" unei renunţări au fost momentele mari şi importante din viaţa mea.

În sfârşit, sfântul Ioan a primit, în compunerea cuvintelor Domnului pentru "Duminica Floriilor", şi o formă modificată a rugăciunii lui Isus în Grădina Măslinilor. Înainte de toate există afirmaţia: "Sufletul meu este tulburat" (12,27). Aici apare înspăimântarea lui Isus, ilustrată pe larg de ceilalţi trei evanghelişti - înspăimântarea sa în faţa puterii morţii, în faţa întregului abis al răului pe care el îl vede şi în care trebuie să coboare. Domnul oferă suferinţele noastre împreună cu noi, ne însoţeşte prin ultima nelinişte până la lumină. După aceea, urmează în Ioan două întrebări ale lui Isus. Prima, exprimată numai în mod condiţionat: "Ce voi spune - Tată, salvează-mă de ceasul acesta?" (12,27). Ca fiinţă umană, şi Isus se simte stimulat să ceară ca să fie scutit de teroarea pătimirii. Şi noi ne putem ruga în acest mod. Şi noi ne putem plânge în faţa Domnului asemenea lui Iob, să-i prezentăm toate întrebările noastre care, în faţa nedreptăţii din lume şi a dificultăţii eu-lui nostru însuşi, apar în noi. În faţa Lui nu trebuie să ne refugiem în fraze pioase, într-o lume fictivă. A ne ruga înseamnă mereu şi a lupta cu Dumnezeu, şi asemenea lui Iacob putem să-i spunem: "Nu te voi lăsa, dacă nu mă vei binecuvânta!" (Gen 32,27). Dar apoi vine a doua cerere a lui Isus: "Preamăreşte numele tău!" (In 12,28). În sinoptici, această cerere sună astfel: "Nu voinţa mea, ci a ta să se facă!" (Lc 22,42). La sfârşit gloria lui Dumnezeu, stăpânirea sa, voinţa sa este mereu mai importantă şi mai adevărată decât gândirea mea şi voinţa mea. Şi acesta este esenţialul în rugăciunea noastră şi în viaţa noastră: să învăţăm această ordine justă a realităţii, s-o acceptăm în mod intim; să ne încredem în Dumnezeu şi să credem că el face ceea ce este drept; că voinţa sa este adevărul şi iubirea; că viaţa mea devine bună dacă învăţ să ader la această ordine. Viaţa, moartea şi învierea lui Isus sunt pentru noi garanţia că putem cu adevărat să ne încredem în Dumnezeu. În felul acesta se realizează Împărăţia sa.

Dragi prieteni! La sfârşitul acestei Liturghii, tinerii din Australia vor încredinţa crucea Zilei Mondiale a Tineretului tinerilor de aceeaşi vârstă din Spania. Crucea este în drum de la un capăt la altul al lumii, de la o mare la alta. Iar noi o însoţim. Înaintăm cu ea pe drumul ei şi astfel găsim drumul nostru. Atunci când atingem crucea, mai mult, atunci când o purtăm, atingem misterul lui Dumnezeu, misterul lui Isus Cristos. Misterul că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea - pe noi - încât l-a dat pe Fiul său unul născut pentru noi (cf. In 3,16). Atingem misterul minunat al iubirii lui Dumnezeu, singurul adevăr realmente răscumpărător. Dar atingem şi legea fundamentală, norma constitutivă a vieţii noastre, adică faptul că fără "da"-ul spus Crucii, fără a merge în comuniune cu Cristos zi de zi, viaţa nu poate să reuşească. Cu cât din iubire faţă de marele adevăr şi faţă de marea iubire - din iubire faţă de adevărul şi iubirea lui Dumnezeu - putem face şi vreo renunţare, cu atât mai mare şi mai bogată devine viaţa. Cine vrea să-şi rezerve viaţa pentru sine însuşi, o pierde. Cine dăruieşte viaţa sa - zilnic în gesturile mici, care fac parte din marea decizie - acesta o găseşte. Acesta este adevărul exigent, dar şi profund de frumos şi eliberator, în care vrem pas cu pas să intrăm în timpul drumului Crucii de-a lungul continentelor. Fie ca Domnul să binecuvânteze acest drum. Amin.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.