La izvorul speranţei

de Fratele Alois,
prior de Taizé

Cu ocazia celei de-a XXIV-a Zile Mondiale a Tineretului, care se celebrează în Duminica Floriilor în dieceze, Benedict al XVI-lea ne invită să mergem la izvoarele speranţei. "Ne-am pus speranţa în Dumnezeul cel viu" (1Tim 4,10): aceasta este tema mesajului său adresat tinerilor anul acesta. Fidel faţă de linia de forţă care caracterizează tot pontificatul său, papa aminteşte că speranţa nu este un ideal sau un sentiment, pentru că se ia din întâlnirea cu Isus Cristos. De la alegerea sa, Benedict al XVI-lea spune şi repetă asta iar şi întotdeauna: esenţialul pentru creştini este să caute un raport personal cu Dumnezeu.

Câţiva dintre fraţii mei au reluat acest apel în timpul rugăciunii cu tinerii din Roma, care au animat ieri seara în biserica "Santa Maria in Campitelli". De peste douăzeci de ani, în fiecare an ne emoţionăm pentru că putem însoţi cu această rugăciune de vineri drumul tinerilor din Roma spre Duminica Floriilor.

În Duminica Floriilor Isus a intrat în Ierusalim călare pe un măgar, înaintând blând şi smerit cu inima. Mulţimea l-a primit cu bucurie imensă. Cum să-i ajutăm pe tinerii creştini de astăzi să cunoască o bucurie simplă ca aceasta, formată din încredere în Cristos? Să fim atenţi că această bucurie este înainte de toate interioară! Ea este alimentată de rugăciunea comună, susţinută de cântări care deschid spre spiritul de preamărire.

Împreună cu toţi cei care în lume ascultă invitaţia papei, la Taizé încercăm să trezim speranţa în tinerii care provin din multe ţări şi pe care noi îi primim. Nu un optimism uşor care închide ochii în faţa realităţii, ci o speranţă puternică ce aruncă ancora în Dumnezeu.

Este adevărat că, în lumea occidentală, pentru mulţi tineri a devenit dificil să creadă în Dumnezeu. Unii văd uneori existenţa lui Dumnezeu ca o limită pusă în calea libertăţii lor. Li se pare de neconceput ca Dumnezeu să-i însoţească.

A crede în Cristos, a crede în prezenţa sa în lume chiar dacă este invizibilă; a crede că, prin Duhul Sfânt, el locuieşte în inima noastră, este riscul la care invită Evanghelia şi la care este esenţial să-i facem mai atenţi pe tineri. Dacă îndrăznim să ne sprijinim pe această prezenţă, Cristos aprinde o speranţă pentru lume.

Această speranţă este creatoare. Fără ea, descurajarea devine astăzi o adevărată ispită: poate să provoace resemnare în faţa viitorului nostru personal, a viitorului lumii şi chiar a întregii creaţii.

Am vrea să transmitem tinerilor această încredere: chiar dacă umblăm noaptea, nu suntem însă singuri, Cristos merge înaintea noastră. A-l urma presupune o luptă interioară, cu decizii care trebuie luate şi fidelitate a întregii vieţi.

Şi Dumnezeu nu încetează să reia drumul împreună cu noi. Noi nu perseverăm în acest drum pentru a ne prezenta în faţa lui Dumnezeu în lumina noastră cea mai bună. Nu, noi acceptăm să înaintăm ca săracii din Evanghelie care se încred în milostivirea lui Dumnezeu.

Cum pot tinerii în viaţa lor zilnică să reînnoiască o astfel de comuniune personală cu Cel Înviat? Atunci când citim un cuvânt din evanghelie, îl întâlnim pe el. În Euharistie ceea ce primim este darul vieţii sale. Atunci când ne adunăm în numele lui, el este în mijlocul nostru. Şi există această cale surprinzător de lungă care ne vine în întâmpinare: el este prezent şi în cei care ne sunt încredinţaţi, mai ales cei care sunt mai săraci decât noi. A spus-o el însuşi: "Am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi voi m-aţi primit" (Mt 25,35).

Îmi vine în minte un tânăr pe care-l întâlnesc uneori la Taizé. Are o boală incurabilă care înaintează. Suferă teribil. S-au risipit deja multe posibilităţi ale unei vieţi realizate. Totuşi, privirea lui şi comportamentul lui rămân surprinzător de deschise. Într-o zi mi-a spus: "Într-o vreme speranţa în viitor era uşoară, acum ştiu ce înseamnă cu adevărat speranţa în Dumnezeu". Acest tânăr transmite ca o reflexie, umilă dar reală, a misterului prezenţei lui Dumnezeu. Dacă el ar şti cât de mult, cu atitudinea lui, transmite o speranţă multora!

Asemenea lui, orice tânăr, oricare ar fi situaţia sa, poate să devină martor al iubirii lui Dumnezeu şi să contribuie la o civilizaţie caracterizată mai mult de încredere decât de neîncredere. Ceea ce schimbă lumea nu sunt atât acţiunile spectaculoase cât mai ales perseverenţa zilnică în a ne prinde de Cel care este izvorul speranţei.

(După L'Osservatore Romano, 5 aprilie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 28.