Paştele conform apocrifelor

Cântatul cocoşului fript şi convertirea lui Ponţiu Pilat

Ambasada Italiei pe lângă Sfântul Scaun a găzduit, joi, 23 aprilie 2009, deschiderea prezentării expoziţiei "Apocrifele. Memorii şi legende în afara evangheliilor", cu desfăşurare în perioada 24 aprilie - 4 octombrie în Casa de Expoziţii Illegio (Tolmezzo). Publicăm intervenţia arhiepiscopului preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii.

de Gianfranco Ravasi

Este paradoxal, dar nu este o acţiune dificilă aceea de pune în ordine o expoziţie care să aibă ca fir conducător evangheliile apocrife, aşa cum dă mărturie întocmai expoziţia grandioasă care se deschide la 24 aprilie la Illegio, în Friuli, orăşel devenit cunoscut datorită evenimentelor sale artistice extraordinare. De fapt, această literatură a avut un succes extraordinar tocmai în artă şi în tradiţia populară. Acum noi am vrea doar să deschidem o breşă în acest orizont: sub termenul de "apocrife" - din greacă, literalmente cărţile "ascunse" - se întinde de fapt o imensă producţie literară şi religioasă, chiar şi de joasă calitate, care este paralelă, dar autonomă faţă de Vechiul şi de Noul Testament care în schimb conţin cărţile "canonice", adică acelea recunoscute de ebraism şi de creştinism ca fiind texte sacre, inspirate de Dumnezeu. Aceste documente se împart şi în ultima fază a ebraismului din Vechiul Testament şi constituie un capitol din însăşi literatura religioasă iudaică.

Apocrifele iudaice sunt cel puţin 65 de texte diferite, compuse începând din secolul al III-lea, înainte de era creştină, până în secolul al II-lea, care fac referinţă la domenii şi genuri diferite. De exemplu, sunt importante anumite scrieri apocaliptice, cum sunt cele trei cărţi diferite ale lui Enoh, care oferă o mărturie diversificată dar decisivă a multor concepţii din iudaism. Sunt semnificative şi "testamentele" puse în gura diferitelor personaje biblice cum ar fi diferiţii patriarhi, sau Iob, Moise sau Solomon. Apoi, există o serie de opere de factură filozofică sau sapienţială, cum este relatarea antică a lui Achikar, de origine babiloniană, adoptată şi transformată de lumea iudaică şi devenită foarte populară. În afară de aceasta, nu lipsesc rugăciuni, ode, psalmi, unii descoperiţi la Qumran, pe coasta mării Moarte, într-una din cele mai celebre descoperiri din secolul trecut. Trebuie înregistrate şi adăugiri sau aprofundări libere de texte biblice, cum ar fi Viaţa lui Adam şi Eva sau istoria de iubire dintre Iosif şi Asenet.

Însă expoziţia de la Illegio pune în scenă reprezentări artistice legate de apocrifele creştine care vor să recreeze, adesea în mod foarte liber, viaţa lui Isus dând naştere la noi evanghelii - însă nu lipsesc "Apocalipse" sau "Fapte" ale diferiţilor apostoli şi "Scrisori" după modelul celor pauline. Este vorba de o masă relevantă de scrieri creştine, născute mai ales din evlavia populară dar şi din ambiente culte - ne gândim la scrierile gnostice egiptene. Ele au fost foarte repede contestate, deşi revendicau dreptul de a se alinia şi de a completa cărţile canonice. Această excludere, de altfel motivată din cauza calităţii lor teologice discutabile şi a creativităţii lor istorice fanteziste, nu a împiedicat intrarea lor în evlavia populară, chiar în istoria teologiei, în liturgie şi mai ales în tradiţia artistică a secolelor succesive. Primul care a adunat această serie "pirotehnică" de relatări cu privire la naşterea lui Isus, cu privire la cuvintele şi minunile sale, cu privire la moartea şi învierea sa, cu privire la faptele apostolilor săi, cu privire la "adormirea" sau moartea mamei sale, cu privire la "apocalipsele" sau revelaţiile viitorului a fost în anul 1564 la Basilea Michael Neander Soraviensis şi de atunci culegerile s-au înmulţit până la ediţiile critice moderne.

Aşadar, intrăm şi noi ca nişte călători uimiţi în această "pădure" de pagini, de imagini, de lovituri de teatru, de simboluri, de fantezii. Aici apar, de exemplu, "greşelile divine" ale unui Isus copil care omoară şi învie sau transformă în capre pe colegii de joacă, îl paralizează pe învăţătorul care urmează să-l bată din cauza înţelepciunii sale prea înfumurate, dar care ştie să vindece de muşcăturile de viperă şi scoate în mod miraculos copii căzuţi în cuptoare sau fântâni, care repară fără oboseală manuală un pat strâmb ieşit din tâmplăria lui Iosif. Printre zecile de parcursuri care se deschid în faţa noastră în această "pădure" literară, alegem unul care să ne conducă la evenimentul Paştelui lui Cristos, perioada liturgică ce ne însoţeşte. De fapt, urmează o masă enormă de relatări după orele săptămânii, care după aceea va fi numită "sfântă". Vom urmări numai câţiva actori din zilele acelea întunecate şi glorioase, făcând abstracţie, deci, de diferiţii subiecţi prezentaţi în expoziţia din Friuli. Primul care ne iese în întâmpinare este Iuda Iscarioteanul, trădătorul, un personaj care a continuat să genereze "apocrife" până în zilele noastre cu diferite romane şi opere ale diferiţilor autori moderni. Pentru apocrifele antice istoria trădătorului lui Isus are rădăcini îndepărtate şi foarte fanteziste.

Fiu al preotului Caiafa, încă de mic Iuda - conform Evangheliei arabe a copilăriei Mântuitorului, o apocrifă foarte îndrăgită de creştinii din Orient şi chiar de musulmani - dădea semne de posesie diabolică. În schimb soţia lui, conform unui text copt egiptean, l-a luat la ea pentru a-l alăpta pe fiul nou-născut al lui Iosif din Arimateea, cel care avea să ofere mormântul familiei pentru a depune în el trupul mort al lui Isus. Ei bine, atunci când Iuda s-a întors acasă strângând în mână cei treizeci de dinari ai trădării, acel nou-născut nu a mai voit să sugă lapte. Atunci a fost convocat tatăl său, Iosif: imediat ce micuţul l-a văzut, în mod miraculos a început să strige: "Vino, tatăl meu, ia-mă din mâinile acestei femei care este o bestie sălbatică. Ieri, la ora nouă, au luat preţul sângelui Celui Drept". De fapt, tot conform textelor apocrife, soţia l-a împins pe Iuda la trădare din venalitate: deja de mult timp îl constrângea pe soţ să fure din casa comună a discipolilor care, aşa cum se citeşte în Evanghelia canonică după Ioan (12,6), era gestionată tocmai de Iuda.

Însă scena cea mai răsunătoare este relatată de Amintirile - sau Evanghelia - lui Nicodim, o apocrifă greacă renumită, ajunsă la noi şi în traducere coptă şi latină, probabil de la începutul secolului al II-lea.

Iuda, după ce l-a trădat pe Isus, se retrage acasă la el, taciturn şi hotărât să se sinucidă. Soţia sa încearcă să-l convingă să nu se spânzure, fiind sigură "în mod raţional" că Isus Cristos nu va putea să învie niciodată. Femeia găteşte un cocoş pentru prânz şi pariază cu soţul: "În acelaşi mod în care acest cocoş gătit poate să cânte, tot aşa Isus va putea să învie. Însă, chiar în momentul în care vorbea, acel cocoş şi-a întins aripile şi a cântat de trei ori. Atunci Iuda, total convins, a făcut un ştreang cu funia şi a mers să se spânzure".

Este clară reluarea în formă suprareală şi exagerată a temei evanghelice a cocoşului care cântă în momentul trădării lui Petru. În schimb, alte apocrife vor reprezenta moartea lui Iuda ca o explozie după ce trupul său s-a umflat foarte tare - există o referinţă liberă la Faptele Apostolilor (1,18) - şi vor reprezenta sufletul lui în timp ce rătăceşte disperat în Amenti, adică în iad.

Nu putea să lipsească o înflorire apocrifă şi în jurul unui alt actor al relatării evanghelice a ultimelor ore pământeşti ale lui Isus: procuratorul roman Ponţiu Pilat. Scriitorul şi martirul creştin Iustin, prin anul 155, numea "Faptele lui Pilat" acele Amintiri ale lui Nicodim pe care le-am amintit mai sus. De fapt, ele conţin un scenariu viu al procesului roman al lui Cristos, faţă de care sunt prezentate ca şi capete de imputare naşterea necurată din desfrâu şi încălcarea legii, mai ales a odihnei de sâmbătă. Dar să dăm cuvântul povestitorului antic, care preamăreşte deja măreţia supraomenească a lui Cristos. "Pilat a chemat un sol şi i-a poruncit: Să fie adus aici Isus, dar cu gentileţe! Solul a ieşit şi, atunci când l-a recunoscut pe Isus, l-a adorat, a întins pe pământ ştergarul pe care-l ţinea în mână şi i-a spus: Doamne, mergi aici pe deasupra şi vino pentru că te cheamă guvernatorul (...). Atunci când Isus a intrat la Pilat, imaginile pe care stegarii le purtau pe insigne s-au închinat singure şi l-au adorat pe Isus". Apoi trec prin faţa lui Pilat martorii apărării: orbi, paralitici, un cocoşat, femeia care suferea de hemoragie, toţi vindecaţi de Isus, şi Nicodim, membru al Sinedriului iudaic.

Aici intră în scenă însăşi soţia procuratorului despre care diferitele apocrife oferă şi numele, Claudia Procula (sau Procla): "Ştiţi că soţia mea" - le spune Pilat acuzatorilor lui Isus - "vă simpatizează în privinţa iudaismului. Evreii au răspuns: Da, ştim asta! De fapt, în noaptea aceasta a suferit mult din cauza lui. Atunci evreii i-au răspuns lui Pilat: Oare nu ţi-am spus că este un vrăjitor? El a trimis la soţia ta fantomele din vise". Este clară şi în acest caz că baza narativă a evangheliei canonice după Matei (27,19) este lărgită cu adăugiri de culoare. În acest moment Pilat - conform Evangheliei lui Petru, care a fost definită "cea mai veche relatare necanonică a Pătimirii lui Cristos" (scrisă în jurul anului 100 şi descoperită abia în anul 1887 în nordul Egiptului în mormântul unui călugăr) - "s-a ridicat; nici unul dintre evrei nu şi-a spălat mâinile, nici Irod, nici vreunul dintre judecătorii săi". Aşadar, numai Pilat îşi spală mâinile declarând în mod simbolic nevinovăţia sa. Apoi, tot conform Amintirilor lui Nicodim, "a poruncit să fie tras vălul în faţa scaunului de fildeş şi i-a spus lui Isus: Poporul tău te acuză că-ţi asumi titlul de rege. De aceea am decretat ca, ascultând de legea împăraţilor pioşi, tu să fii mai întâi biciuit şi apoi pironit pe cruce în grădina unde ai fost prins. Disma şi Gesta, amândoi răufăcători, vor fi răstigniţi împreună cu tine" - apar astfel şi numele improbabile ale celor doi tovarăşi de răstignire ai lui Isus, anonimi conform Luca 23,39-43.

Însă mai ales asupra vieţii succesive a lui Pilat se va dezlănţui fantezia apocrifă, inclusiv cea modernă (ne gândim la Procuratorul din Iudeea de Anatole France, Punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat de Roger Caillois, la Pilat de Friedrich Dürrenmatt, la Învăţătorul şi Margareta de Michail A. Bulgakov şi aşa mai departe). A ajuns la noi din antichitatea creştină un raport apocrif trimis de Pilat împăraţilor Tiberiu şi Claudiu cu referinţele destinatarilor, o scrisoare a lui Pilat adresată lui Irod şi o Paradosis a lui Pilat, adică o "tradiţie" istorică ipotetică a acţiunilor sale. Existau chiar şi apocrife păgâne despre el, aşa încât istoricul creştin Eusebiu din Cezareea se plângea că împăratul Maximin Daia în anul 311 a poruncit să fie împărţite în şcoli falsele Amintiri ale lui Pilat "pline de nelegiuire împotriva lui Cristos" şi a poruncit ca elevii să le înveţe pe de rost pentru a-i instiga la ură împotriva creştinismului. Însă apocrifele creştine s-au îndârjit îndeosebi asupra morţii lui Pilat cu rezultate antitetice.

Pe de o parte, Paradosis citată descrie un sfârşit tragic în timpul unei partide de vânătoare cu împăratul. "Într-o zi, Tiberiu, mergând la vânătoare, urmărea o gazelă; însă, atunci când aceasta a ajuns în faţa uşii unei caverne, s-a oprit. Pilat a încercat să vadă ce este. Între timp Tiberiu a lansat o săgeată pentru a lovi animalul, însă ea a străbătut intrarea de la cavernă şi l-a ucis pe Pilat". Mai impresionant este sfârşitul povestit de un alt text şi devenit popular în Evul Mediu: Pilat a murit sinucigându-se la Roma cu o lovitură a pumnalului său preţios. Aruncat cu o greutate în Tibru, cadavrul a trebuit să fie scos din apă deoarece atrăgea spiritele rele făcând periculoasă navigaţia pe fluviu. Mutat la Vienne în Franţa şi aruncat în fluviul Rhone, a trebuit să fie recuperat din acelaşi motiv şi îngropat la Lausanne. Dar şi aici, din cauza trupului său infestat de diavoli, a trebuit să fie dezgropat şi aruncat într-o fântână naturală, pe munte.

Pe de altă parte, tradiţia apocrifă creştină exaltă în schimb convertirea lui Pilat care moare ca martir, decapitat din porunca lui Tiberiu, şi este primit în cer de Cristos. Nu degeaba Biserica etiopiană venerează ca sfânt în calendarul ei liturgic pe procuratorul roman. Aceeaşi soartă îi va reveni desigur soţiei sale Claudia Procula. Iată, de fapt, o altă versiune a sfârşitului lui Pilat conform lui Paradosis pe care am citat-o mai sus. "Comandantul Labius, care a primit misiunea execuţiei capitale, i-a tăiat capul lui Pilat şi un înger al Domnului a luat capul. Soţia sa Procula, văzându-l pe înger venit să ia capul soţului, a avut un impuls de bucurie şi şi-a dat ultima suflare. Astfel, a fost înmormântată cu soţul ei Pilat prin voinţa şi bunăvoinţa Domnului nostru Isus Cristos". Convertirea procuratorului a avut loc în coincidenţă cu învierea lui Cristos, conform Evangheliei lui Gamaliel, operă coptă din secolul al V-lea. De fapt, "intrând în mormântul lui Cristos, Pilat a luat fâşiile mortuare, le-a luat în braţe şi datorită bucuriei mari a izbucnit în lacrimi. Apoi s-a întors spre un căpitan al său care-şi pierduse un ochi în război şi a reflectat: Sunt sigur că aceste fâşii vor reda ochiului său lumina. A apropiat de el fâşiile mortuare şi i-a spus: Nu simţi, frate, parfumul acestor fâşii? Nu este un miros de cadavru ci de purpură regală impregnată de arome dulci (...). Căpitanul a luat fâşiile acelea şi a început să le sărute spunând: Sunt sigur că trupul pe care voi l-aţi înfăşat a înviat din morţi! În clipa în care faţa sa le-a atins, ochiul său s-a vindecat şi a văzut lumina fericită a soarelui, ca înainte. A fost ca şi cum Isus ar fi pus mâna asupra lui, exact cum s-a întâmplat cu orbul din naştere".

Un capitol deosebit în multe evanghelii apocrife este rezervat martorilor învierii care se înmulţesc, în comparaţie cu evangheliile canonice, şi care devin spectatori de epifanii răsunătoare. Iată cum povesteşte însuşi Pilat experienţa sa, conform Evangheliei lui Gamaliel, citată: "L-am văzut pe Isus lângă mine! Strălucirea lui depăşea strălucirea soarelui şi toate cetatea era luminată de ea, cu excepţia sinagogii evreilor. El mi-a spus: Pilat, oare plângi pentru că ai poruncit ca Isus să fie biciuit? Nu-ţi fie teamă! Eu sunt Isus care a murit pe lemnul crucii şi eu sunt Isus care a înviat din morţi. Această lumină pe care tu o vezi este gloria învierii mele care iradiază de bucurie întreaga lume! Aşadar, aleargă la mormântul meu: vei găsi fâşiile mortuare care au rămas acolo şi pe îngerii care le păzesc; prosternă-te în faţa lor şi sărută-le, devino susţinător al învierii mele şi vei vedea în mormântul meu minuni mari: paraliticii care merg, orbii care văd şi morţii care învie. Fii tare, Pilat, pentru a fi luminat de strălucirea învierii mele pe care evreii o vor nega". Şi de fapt, Pilat, ajungând la mormântul lui Cristos - aşa cum s-a văzut deja - va trece din surpriză în surpriză, întâlnindu-l şi pe tâlharul înviat.

Aşadar, în evangheliile apocrife există un "alt" Cristos înviat care vine în întâmpinarea unei mulţimi de persoane, faţă de naraţiunea mult mai sobră şi riguroasă a evangheliilor canonice. De exemplu, este rezervată o apariţie şi apostolului Bartolomeu în evanghelia apocrifă omonimă: cu acea ocazie Isus dezvăluie toate secretele lui Ade, unde şi-a petrecut perioada dintre moartea sa şi dimineaţa de Paşte. Într-un alt text, Iosif din Arimateea îl întâlneşte pe Domnul înviat. Arestat de iudei pentru că i-a oferit lui Isus mormântul, el îl vede pe Isus înaintând împreună cu tâlharul căit în întunericul celulei sale: "În cameră a strălucit o lumină orbitoare, clădirea a fost suspendată de cele patru colţuri spre înălţime, s-a deschis o trecere şi eu am ieşit. Am pornit în călătorie spre Galileea, în timp ce în jurul lui Isus strălucea o lumină insuportabilă pentru ochiul uman şi din tâlhar emana un parfum plăcut care era cel din paradis". Şi Petru, dincolo de apariţiile pascale "canonice", are o întâlnire extraordinară înregistrată de Faptele lui Petru, o apocrifă compusă între anul 180 şi 190, pe drumul spre Roma, şi devenită substanţa operei Quo Vadis?, vestitul roman pe care polonezul Henryk Sienkiewicz l-a compus între 1894 şi 1896.

Apoi este deosebit de vie tradiţia apocrifă care se referă la mama lui Isus, Maria. Evangheliile canonice nu spun nimic despre întâlnirea Celui Înviat cu ea. De fapt, după scena Calvarului (In 19,25-27) se trece la cea din Faptele Apostolilor conform căreia discipolii lui Isus "într-un cuget, stăruiau în rugăciune" cu Maria "în încăperea de sus [din Ierusalim], unde obişnuiau să se adune" (1,13-14) şi nu adaugă nimic despre întâlnirea dintre Mamă şi Cel Înviat. Acest gol este înlocuit din belşug de apocrife. Luăm din nou în mână Evanghelia lui Gamaliel. Maria, distrusă de durere, rămâne în casă, şi Ioan este cel care-i aduce veştile despre înmormântarea Fiului. Totuşi, ea nu se resemnează să stea departe de mormântul lui Isus şi, printre lacrimi, îi spune lui Ioan: "Chiar dacă mormântul Fiului meu ar fi glorios ca arca lui Noe, eu n-aş avea nici o mângâiere dacă nu l-aş putea vedea pentru a vărsa acolo lacrimile mele. Ioan i-a răspuns: Cum putem să mergem acolo? În faţa mormântului sunt de strajă patru soldaţi din armata guvernatorului! (...) Însă Fecioara nu s-a lăsat reţinută şi duminică, dis-de-dimineaţă, s-a dus la mormânt! Atunci a exclamat: Această minune a avut loc în favoarea Fiului meu! S-a aplecat înainte, dar n-a văzut în mormânt trupul Fiului. Când soarele a răsărit, în timp ce inima Mariei era melancolică şi tristă, s-a simţit cum pătrunde în mormânt din exterior un parfum aromatic: părea cel al pomului vieţii! Fecioara s-a întors şi în picioare, lângă un tufiş de tămâie, l-a văzut pe Dumnezeu îmbrăcat cu o haină splendidă de purpură cerească".

Totuşi, Maria nu recunoaşte în această figură glorioasă pe Fiul ei. Atunci începe un dialog asemănător cu acela pe care Evanghelia după Ioan (20,11-18) îl compune între Maria Magdalena şi Cristos înviat, iar la sfârşit este dezlegarea enigmei: "Nu te pierde, Marie, uită-te bine la chipul meu şi convinge-te că eu sunt Fiul tău". Şi Maria va răspunde dorindu-i o "înviere fericită", îngenunchind ca să-l adore şi să-i sărute picioarele. O altă mărturie, şi mai fastuoasă, a apariţiei Celui Înviat mamei sale este păstrată într-un fragment copt din secolul V-VII, traducere a unui text mai arhaic. "Mântuitorul a apărut pe marele car al Tatălui întregii lumi şi, în limba divinităţii sale, a exclamat: Maricha, marima, Tiath - care înseamnă: Mariam, mamă a Fiului lui Dumnezeu! Mariam înţelegea sensul; de aceea s-a întors şi a răspuns: Rabbuni, Kathiath, Thamioth - care înseamnă: Fiul lui Dumnezeu! Mântuitorul i-a spus: Te salut pe tine, care ai adus întregii lumi viaţa! Te salut, mama mea, arca mea sfântă, cetatea mea, locuinţa mea, haina mea de glorie cu care m-am îmbrăcat venind în lume! Te salut, ligheanul meu plin cu apă sfântă! Tot paradisul se bucură din cauza ta. Te asigur, Marie, mama mea: cel care te iubeşte, iubeşte viaţa. Apoi Mântuitorul a adăugat: Mergi la fraţii mei şi spune-le că am înviat din morţi şi că voi merge la Tatăl meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru (...). Maria a spus Fiului său: Isuse, Domnul meu şi unicul meu Fiu, înainte de a merge în ceruri la Tatăl tău, binecuvântează-mă, pentru că eu sunt mama ta, chiar dacă nu vrei ca eu să te ating!"

"Şi Isus, viaţa noastră a tuturor, i-a răspuns: Tu vei şedea cu mine în împărăţia mea. Atunci, Fiul lui Dumnezeu s-a înălţat pe carul său de heruvimi, în timp ce mulţime nenumărată de îngeri cântau: Aleluia! Mântuitorul a întins mâna dreaptă şi a binecuvântat-o pe Fecioară". De acum, cu acest text ne aflăm într-o altă regiune, cea a devoţiunii mariane, iubită mai ales de Bisericile din Orient. Accentul lunecă asupra mariologiei, lăsând pe fundal referinţa cristologică. Exemplificarea bogată pe care am oferit-o - deşi se referă la o singură fază a istoriei lui Isus Cristos - nu dă dreptate întru totul cu privire la multiplicitatea tematică şi la reflexele diferitelor situaţii ecleziale care sunt revelate de paginile apocrife. Însă, ea reuşeşte să arate în mod incontestabil calitatea radical diferită, fie prin credibilitatea istorică fie prin rigoarea teologică, a scrierilor canonice neotestamentare, exemplu al esenţialităţii lor tematice şi al sobrietăţii narative. Prin contrast, este semnificativă elaborarea "gnozei" - conform căreia mântuirea este oferită numai de cunoaştere - răspândită mai ales în Egipt. De exemplu, ea va introduce în Evanghelia lui Toma o colecţie de fraze sau cuvinte ale lui Isus evanghelice şi extra-evanghelice, unele de mare interes istoric, dar va da drumul la speculaţii teologice discutabile, adesea foarte elaborate şi sofisticate şi chiar extravagante. În sens pozitiv am putea spune însă că domină un simţ puternic al măreţiei evenimentului cristologic şi o conştiinţă vie a identităţii creştine. Într-o apocrifă egipteană gnostică, cunoscută ca Evanghelia lui Filip, se citeşte: "Dacă spui: Sunt evreu! nimeni nu se înduioşează. Dacă spui: Sunt roman! nimeni nu tremură. Dacă spui: Grec, barbar, sclav, liber! nimeni nu se agită. Dar dacă spun: Sunt creştin! lumea tremură".

(După L'Osservatore Romano, 24 aprilie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 11.