A doua predică a părintelui Cantalamessa pentru Postul Mare 2009

Duhul sfânt, legea nouă a creştinului

Publicăm în continuare a doua predică de Postul Mare a părintelui Raniero Cantalamessa, OFMCap., predicator al Casei Pontificale, ţinută vineri în Capela "Redemptoris Mater" din Palatul Apostolic Vatican.

Tema meditaţiilor de Postul Mare este "Legea Duhului care dă viaţă în Cristos Isus" (Rom 8,2), meditaţii despre capitolul 8 din Scrisoarea către Romani.

* * *

1. Legea Duhului şi Rusaliile

Modul în care Apostolul începe tratatul său despre Duhul Sfânt în capitolul 8 din Scrisoarea către Romani este cu adevărat surprinzător: "Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieţii în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului şi a morţii". El a folosit întregul capitol anterior pentru a stabili că "creştinul este eliberat de Lege" şi iată că începe noul capitol vorbind în termeni pozitivi şi apreciativi faţă de lege. "Legea Duhului" semnifică legea care este Duhul; e vorba de un genitiv cu valoare de apoziţie, sau de explicare, aşa cum floarea trandafirului indică floarea care este însuşi trandafirul.

Pentru a înţelege ce vrea să spună Paul cu această expresie trebuie să facem referinţă la evenimentul de la Rusalii. Relatarea venirii Duhului Sfânt, în Faptele Apostolilor, începe cu aceste cuvinte: "Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi erau adunaţi împreună în acelaşi loc" (Fap 2,1). Din aceste cuvinte deducem că Rusaliile preexistau... Rusaliilor. Cu alte cuvinte, exista deja o sărbătoare a Rusaliilor în iudaism şi în timpul acestei sărbători a coborât Duhul Sfânt.

În Vechiul Testament au existat două interpretări fundamentale ale sărbătorii Rusaliilor. La început, Rusaliile era sărbătoarea celor şapte săptămâni (cf. Tob 2,1), sărbătoarea recoltei (cf. Num 28,26 şi urm.), când se ofereau lui Dumnezeu primele roade ale grâului (cf. Ex 23,16; Dt 16,9). Dar ulterior, în timpul lui Isus, sărbătoarea se îmbogăţise cu o nouă semnificaţie: era sărbătoarea conferirii legii pe muntele Sinai şi a alianţei; deci sărbătoarea comemora evenimentele descrise în Ex 19-20. (Conform calculelor interne din Biblie, legea a fost dată pe muntele Sinai la cincizeci de zile după Paşti).

Din sărbătoare legată de ciclul naturii (recolta), Rusaliile s-au transformat într-o sărbătoare legată de istoria mântuirii: "Această zi a sărbătorii săptămânilor - spune un text din actuala liturgie ebraică - este timpul dăruirii Torei noastre". După ce a ieşit din Egipt, poporul a mers timp de cincizeci de zile în pustiu şi, la sfârşitul lor, Dumnezeu i-a dat lui Moise legea, stabilind, pe baza ei, o alianţă cu poporul şi făcând din el "o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (cf. Ex 19,4-6).

Se pare că sfântul Luca a descris în mod voit coborârea Duhului Sfânt cu trăsăturile care au marcat teofania de la Sinai; de fapt, foloseşte imagini care amintesc de cele ale cutremurului şi ale focului. Liturgia Bisericii confirmă această interpretare, din moment ce inserează Ex 19 printre lecturile din ajunul Rusaliilor.

Ce vrea să ne spună această abordare despre Rusaliile noastre? Cu alte cuvinte, ce înseamnă faptul că Duhul Sfânt coboară asupra Bisericii chiar în ziua în care Israel amintea de darul legii şi al alianţei? Deja sfântul Augustin îşi punea această întrebare: "Pentru ce şi iudeii celebrează Rusaliile? Există un mister mare şi minunat, fraţilor: dacă sunteţi atenţi, în ziua de Rusalii ei au primit legea scrisă cu degetul lui Dumnezeu şi în aceeaşi zi de Rusalii a venit Duhul Sfânt"¹.

Un alt Părinte - de data aceasta din Orient - ne permite să vedem cum această interpretare a Rusaliilor era, în primele secole, patrimoniu comun al întregii Biserici: "În ziua de Rusalii a fost dată legea; de aceea se cuvenea ca în ziua în care a fost dată legea veche, în aceeaşi zi să fie dat harul Duhului"².

În acest moment, este clar răspunsul la întrebarea noastră, adică de ce coboară Duhul asupra apostolilor chiar în ziua de Rusalii: este pentru a indica faptul că el este legea cea nouă, legea spirituală care încheie noua şi veşnica alianţă şi care consacră poporul regesc şi sacerdotal care este Biserica. Ce revelaţie grandioasă cu privire la sensul Rusaliilor şi cu privire la însuşi Duhul Sfânt!

"Cine n-ar rămâne lovit, exclamă sfântul Augustin, de această coincidenţă şi în acelaşi timp de această diferenţă? Cincizeci de zile se numără de la celebrarea Paştelui până în ziua în care Moise a primit legea pe table scrise de degetul lui Dumnezeu; în mod asemănător, după ce s-au împlinit cincizeci de zile de la uciderea şi de la învierea celui care ca un miel a fost dus la înjunghiere, degetul lui Dumnezeu, adică Duhul Sfânt, a umplut cu sine pe toţi credincioşii adunaţi împreună"³.

Dintr-o dată se luminează profeţiile lui Ieremia şi Ezechiel cu privire la noua alianţă: "Aceasta va fi alianţa pe care eu o voi încheia cu casa lui Israel după zilele acelea, spune Domnul: Voi pune legea în sufletul lor, o voi scrie în inima lor" (Ier 31,33). Nu mai este scrisă pe table de piatră, ci pe inimi; nu mai este o lege exterioară, ci o lege interioară.

În ce constă această lege interioară explică mai bine Ezechiel care reia şi completează profeţia lui Ieremia: "Vă voi da o inimă nouă, voi pune în voi un duh nou, voi lua de la voi inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul meu în voi şi vă vor face să trăiţi după poruncile mele şi să puneţi în practică legile mele" (Ez 36,26-27).

Faptul că sfântul Paul, cu expresia "legea Duhului", se referă la tot acest ansamblu de profeţii legate de tema noii alianţe, apare clar din textul în care el numeşte comunitatea noii alianţe o "scrisoare a lui Cristos, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii" şi în care îi defineşte pe apostoli "slujitori ai noii alianţe, nu ai literei, ci ai Duhului, pentru că litera ucide, pe când Duhul dă viaţă" (cf. 2Cor 3,3.6).

2. Ce este legea Duhului şi cum acţionează

De aceea, legea nouă, sau a Duhului, nu este, în sens strict, cea promulgată de Isus în predica de pe munte, ci aceea imprimată de el în inimi la Rusalii. Preceptele evanghelice sunt desigur mai elevate şi perfecte decât cele mozaice; totuşi, singure, ar fi rămas şi ele ineficace. Dacă ar fi fost suficient să se proclame noua voinţă a lui Dumnezeu prin evanghelie, nu s-ar explica ce nevoie era ca Isus să moară şi să vină Duhul Sfânt. Însă apostolii înşişi demonstrează că nu era suficient; ei care ascultaseră totul - de exemplu, faptul că trebuie să-i întorci celălalt obraz celui care te loveşte - în momentul pătimirii nu găsesc puterea de a urma nici una din poruncile lui Isus.

Dacă Isus s-ar fi limitat să promulge porunca nouă, spunând: "Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii" (In 13,34), ea ar fi rămas, aşa cum era înainte, lege veche, "literă". La Rusalii, când el revarsă, prin Duhul Sfânt, acea iubire în inimile discipolilor, el devine, cu titlu deplin, lege nouă, lege a Duhului care dă viaţa. Prin Duhul Sfânt această poruncă este "nouă", nu prin literă. Prin literă ea era veche pentru că se afla deja în Vechiul Testament (cf. Lev 19,18).

Aşadar, fără harul interior al Duhului, şi evanghelia, şi porunca nou, ar fi rămas lege veche, literă. Reluând un gând curajos al sfântului Augustin, sfântul Toma de Aquino scrie: "Prin literă se înţelege orice lege scrisă care rămâne în afara omului, chiar şi preceptele morale conţinute în Evanghelie; de aceea, şi litera evangheliei ar ucide, dacă nu s-ar adăuga, înăuntru, harul credinţei care vindecă"⁴. Şi mai explicit este ceea ce a scris puţin mai înainte: "Legea nouă este îndeosebi însuşi harul Duhului Sfânt care este dat credincioşilor"⁵.

Dar cum acţionează, în concret, această lege nouă care este Duhul şi în ce sens se poate numi "lege"? Acţionează prin iubire! Legea nouă nu e altceva decât ceea ce Isus numeşte "porunca nouă". Duhul Sfânt a scris legea nouă în inimile noastre, revărsând în ele iubirea: "Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat" (Rom 5,5). Această iubire este iubirea cu care Dumnezeu ne iubeşte pe noi şi cu care, în acelaşi timp, face în aşa fel încât noi să-l iubim pe el şi pe aproapele: amor quo Deus diligit et quo ipse nos dilectores sui facit⁶. Este o capacitate nouă de a iubi.

Cine se apropie de Evanghelie cu mentalitatea umană, găseşte absurd ca să se facă din iubire o "poruncă"; ce iubire este - se obiectează - dacă nu e liberă, ci poruncită? Răspunsul este că există două moduri după care omul poate să fie indus să facă, sau să nu facă, un anumit lucru: ori prin constrângere ori prin atracţie; legea pozitivă îl induce în primul mod, prin constrângere, cu ameninţarea pedepsei; iubirea îl induce în al doilea mod, prin atracţie.

De fapt fiecare este atras de ceea ce iubeşte, fără ca să îndure nici o constrângere din exterior. Arată-i unui copil nişte nuci şi-l vei vedea cum se năpusteşte ca să le ia. Cine-l împinge? Nimeni, este atras de obiectul dorinţei sale. Arată Binele unui suflet însetat de adevăr şi el se va îndrepta spre el. Cine-l împinge? Nimeni, este atras de dorinţa sa. Iubirea este ca o "greutate" a sufletului care atrage spre obiectul propriei plăceri, în care ştie că-şi găseşte propria odihnă⁷.

În acest sens Duhul Sfânt - în mod concret, iubirea - este o "lege", o "poruncă": ea creează în creştin un dinamism care-l duce să facă tot ceea ce Dumnezeu vrea, în mod spontan, fără ca măcar să trebuiască să gândească, pentru că şi-a însuşit voinţa lui Dumnezeu şi iubeşte tot ceea ce iubeşte Dumnezeu.

Am putea spune că a trăi sub har, conduşi de noua lege a Duhului, înseamnă a trăi ca "îndrăgostiţi", adică transportaţi de iubire. Aceeaşi diferenţă pe care o creează, în ritmul vieţii umane şi în raportul dintre două creaturi, îndrăgostirea, o creează venirea Duhului Sfânt în raportul dintre om şi Dumnezeu.

3. Iubirea păzeşte legea...

Cel loc are, în această economie nouă, a Duhului, respectarea poruncilor? Acesta este un punct nevralgic care trebuie clarificat. Şi după Rusalii subzistă legea scrisă: există poruncile lui Dumnezeu, decalogul, există preceptele evanghelice; la ele s-au adăugat, după aceea, legile ecleziastice. Ce sens au Codul de Drept Canonic, regulile monastice, voturile călugăreşti, deci tot ceea ce indică o voinţă obiectivată, care mi se impune din exterior? Sunt aceste lucruri ca nişte corpuri străine în organismul creştin?

Se ştie că au existat, în decursul istoriei Bisericii, mişcări care au crezut aşa şi au refuzat, în numele libertăţii Duhului, orice lege, aşa încât s-au numit tocmai mişcări "anomiste", dar ele au fost mereu negate de autoritatea Bisericii şi de însăşi conştiinţa creştină. În zilele noastre, într-un context cultural marcat de existenţialismul ateu, spre deosebire de trecut, nu se mai refuză legea în numele libertăţii Duhului, ci în numele libertăţii umane pură şi simplă. Spune un personaj al lui J.-P. Sartre: "Nu mai există nimic în cer, nici Bine, nici Rău, nici vreo persoană care să-mi poată da ordine. [...] Sunt un om şi fiecare om trebuie să-şi inventeze propriul drum"⁸.

Răspunsul creştin la această problemă ne vine din Evanghelie. Isus spune că nu a venit să "abolească legea", ci s-o "împlinească" (cf. Mt 5,17). Şi care este "împlinirea" legii? "Plinătatea legii - răspunde Apostolul - este iubirea!" (Rom 13,10). De porunca iubirii - spune Isus - depind toată legea şi profeţii (cf. Mt22,40). Aşadar iubirea nu înlocuieşte legea, ci o respectă, o "împlineşte". Mai mult, ea este singura forţă care poate s-o facă respectată.

În profeţia lui Ezechiel se atribuia darului viitor al Duhului şi al inimii noi posibilitatea de a respecta legea lui Dumnezeu: "Voi pune Duhul meu în voi şi vă voi face să trăiţi după poruncile mele şi vă voi face să puneţi în practică legile mele" (Ez 36,27). Şi Isus spune, în acelaşi sens: "Dacă mă iubeşte cineva va păzi cuvântul meu" (In 14,23), adică va fi în măsură să-l respecte.

Între legea interioară a Duhului şi legea exterioară scrisă nu există opoziţie sau incompatibilitate, în noua economie, ci, dimpotrivă, colaborare deplină: prima este dată pentru a o păzi pe a doua: "A fost dată legea pentru ca să se caute harul şi a fost dat harul pentru ca să se respecte legea"⁹. Respectarea poruncilor şi, în practică, ascultarea este bancul de probă a iubirii, semnul pentru a recunoaşte dacă se trăieşte "după Duh" sau "după trup".

Deci care este diferenţa faţă de înainte, dacă încă suntem ţinuţi să respectăm legea? Diferenţa este că înainte se respecta legea pentru a avea de la ea viaţa pe care nu putea s-o dea şi astfel se făcea din ea un instrument de moarte, acum este respectată pentru a trăi în mod coerent cu viaţa primită. Respectarea legii nu mai este cauza, ci efectul îndreptăţirii. În acest sens Apostolul are dreptate când spune că discursul său nu anulează legea, ci chiar o confirmă şi o înnobilează: "Desfiinţăm deci Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea" (Rom 3,31).

4. ... şi legea păzeşte iubirea

Între lege şi iubire se stabileşte un fel de circularitate şi de perihoreză. De fapt, dacă este adevărat că iubirea păzeşte legea, este adevărat şi că legea păzeşte iubirea. În diferite moduri legea este în slujba iubirii şi-o apără. Se ştie că "legea este dată pentru păcătoşi" (cf. 1Tim 1,9) şi noi suntem încă păcătoşi; e adevărat, l-am primit pe Duhul, dar numai în mod de prime roade; în noi omul vechi convieţuieşte încă împreună cu omul nou şi până când există în noi concupiscenţele, este providenţial ca să existe porunci care să ne ajute să le recunoaştem şi să luptăm împotriva lor, fie şi cu ameninţarea pedepsei.

Legea este un sprijin dat libertăţii noastre încă nesigure şi şovăitoare în bine. Ea este pentru libertate, nu împotriva ei, şi trebuie spus că aceia care au crezut că trebuie să refuze orice lege, în numele libertăţii umane, au greşit, necunoscând situaţia reală şi istorică în care acţionează această libertate.

Alături de această funcţie, ca să spunem aşa, negativă, legea asumă o altă funcţie, pozitivă, de discernământ. Cu harul Duhului Sfânt, noi aderăm în mod global la voinţa lui Dumnezeu, ne-o însuşim şi dorim s-o împlinim, dar încă n-o cunoaştem în toate implicaţiile sale. Acestea ne sunt revelate de evenimentele vieţii, dar şi de legi.

Există un sens şi mai profund în care se poate spune că legea păzeşte iubirea. "Numai atunci când există datoria de a iubi - a scris Kierkegaard - numai atunci iubirea este garantată pentru totdeauna împotriva oricărei alterări; veşnică eliberată în fericită independenţă; asigurată în veşnică fericire împotriva oricărei disperări"¹⁰.

Sensul acestor cuvinte este următorul. Omul care iubeşte, cu cât iubeşte mai intens, cu atât percepe cu nelinişte pericolul în care se află această iubire a lui, pericol care nu vine de la alţii decât de la el însuşi; de fapt, el ştie bine că e volubil şi că mâine, vai, ar putea deja să obosească şi să nu mai iubească. Şi pentru că acum este în iubire el vede cu claritate ce pierdere ireparabilă ar comporta asta, iată că ia măsuri "legându-se" de iubire cu legea şi ancorând, în felul acesta, actul său de iubire, care are loc în timp, în veşnicie.

Asta presupune ca să fie vorba de iubire adevărată şi nu, aşa cum spune filozoful, de un joc sau de o luare în râs reciprocă. Adevărata iubire - explică papa în enciclica Deus caritas est - "caută caracteristica sa definitivă, iar aşa ceva are loc într-un dublu sens: în sensul caracterului exclusiv - "numai această persoană" - şi în sensul lui "pentru totdeauna". Iubirea cuprinde totalitatea existenţei în toate dimensiunile sale, inclusiv în cea a timpului. Nu ar putea să fie altfel, deoarece promisiunea sa vizează ceva definitiv; iubirea vizează eternitatea"¹¹.

Omul de astăzi se întreabă tot mai des ce raport poate să existe între iubirea a doi tineri şi legea căsătoriei şi ce nevoie este de "a obliga" iubirea care este prin natură libertate şi spontaneitate. Astfel sunt tot mai numeroşi cei care sunt tentaţi să refuze, în teorie şi în practică, instituţia căsătoriei şi să aleagă aşa-zisa iubire liberă sau simpla convieţuire.

Numai dacă se descoperă raportul profund şi vital care există între lege şi iubire, între decizie şi instituţie, se poate răspunde corect la acele întrebări şi se poate da tinerilor un motiv convingător pentru "a se lega" să iubească pentru totdeauna şi să nu le fie frică să facă din iubire o "obligaţie". Obligaţia de a iubi ocroteşte iubirea de "disperare" şi-o face "fericită şi independentă" în sensul că ocroteşte de disperarea de a nu putea iubi pentru totdeauna. Dă-mi un adevărat îndrăgostit, notează Kierkegaard, şi vei vedea dacă gândul de a trebui să iubească pentru totdeauna este pentru el o greutate sau nu e mai degrabă fericire supremă.

Această consideraţie nu e valabilă numai pentru iubirea umană, ci, cu atât mai mult, pentru iubirea divină. Pentru ce - se poate pune întrebarea - să ne obligăm să-l iubim pe Dumnezeu, supunându-ne unei reguli religioase, pentru ce să depunem "voturi" care ne "constrâng" să fim săraci, curaţi şi ascultători, după ce avem o lege interioară şi spirituală care poate să obţină toate acestea prin "atracţie"? Este faptul că, într-un moment de har, tu te-ai simţit atras de Dumnezeu, l-ai iubit şi ai dorit să-l ai pentru totdeauna, în mod totalitar şi, temându-te să-l pierzi datorită instabilităţii tale, te-ai "legat" pentru a garanta iubirea ta de orice "alterare".

Ne legăm pentru acelaşi motiv pentru care Ulise s-a legat de catargul navei. Ulise voia cu orice preţ să-şi revadă patria şi pe soţia sa pe care-o iubea. Ştia că trebuie să treacă prin locul sirenelor şi temându-se să facă naufragiu ca atâţia alţii înaintea lui, s-a legat de catargul navei după ce a astupat urechile însoţitorilor săi. Ajuns la locul sirenelor a fost fermecat, voia să ajungă la ele şi striga pentru a fi dezlegat, dar marinarii nu auzeau şi astfel a trecut peste pericol şi a putut să ajungă la ţintă.

5. "Nu este nici o condamnare"

Să ne întoarcem, înainte de a încheia, la afirmaţia iniţială de la care am pornit: "Acum deci nu este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Cristos Isus, căci legea Duhului vieţii în Cristos Isus te-a eliberat de legea păcatului şi a morţii". Lumea contemporană cu Apostolul trăia asuprită de un sentiment de condamnare şi de despărţire de divinitate, pe care încerca să-l depăşească prin diferite culte misterice. Un mare cercetător al antichităţii a definit-o "o epocă de angoasă" (E.R. Dodds).

Pentru a ne face o idee despre efectul pe care trebuiau să-l producă acele cuvinte ale lui Paul asupra intelectualilor timpului, să ne gândim la un condamnat la moarte care trăieşte în aşteptarea execuţiei şi într-o zi aude că e strigat de un glas prietenesc: "Graţiere! Ai fost graţiat! S-a suspendat orice condamnare. Eşti liber!". Se simte ca şi cum s-ar naşte din nou. Această încărcătură de eliberare este încă intactă pentru că Duhul Sfânt nu trebuie supus legii entropiei aşa cum sunt toate izvoarele de energie fizică. Ne revine nouă tuturor să deschidem inima larg pentru a o primi, iar slujitorilor Cuvântului le revine misiunea de a o face să răsune şi astăzi în lume.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
¹ Augustin, Sermo Mai, 158, 4: PLS 2, 525.
² Severian de Gabala, în: Catena in Actus Apostolorum 2, 1; ed. J.A. Cramer, 3, Oxford 1838, p. 16.
³ Augustin, De Spiritu et littera, 16, 28: CSEL 60, 182.
⁴ Toma de Aquino, Summa theologiae, I-IIae, q. 106, a. 2.
⁵ Ibid., q. 106, a. 1; cf. deja Augustin, De Spiritu et littera, 21, 36.
⁶ Toma de Aquino, Comentariu la Scrisoarea către Romani, cap. V, lecţia1, n. 392.
⁷ Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, 26, 4-5: CCL 36, 261; Confesiuni, XIII, 9.
⁸ J.-P. Sartre, Les mouches, Paris 1943, p. 134 şi urm.
⁹ Augustin, De Spiritu et littera, 19, 34.
¹⁰ S. Kierkegaard, Gli atti dell'amore, I, 2, 40, ed. a cura di C. Fabro, Milano 1983, p. 177 şi urm.
¹¹ Benedict al XVI-lea, Enc. Deus caritas est, 6.

lecturi: 30.