Reflecţie: De sfântul Valentin

Nici nu ştiu când a apărut lângă mine. Nici câinii n-o lătraseră. Parcă răsărise aşa, din pământ, şi acum stătea dreaptă, nemişcată, în pragul uşii. Dar în pragul uşii eram eu! Şi nu mă uitam deloc blând la ea. Mi se făcuse frică şi eram gata să apăr uşa - dar, vorba 'ceea - tare mai apăram eu uşa, când nici câinii n-o făcuseră. De fapt stăteam acolo, în prag, prefăcându-mă că meşteresc ceva, ca şi când n-aş fi ştiut nimic, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi nici frică nu mi-ar fi fost. Da' tot nu mă mişcam. Mă uitam pe furiş la ea şi nu-mi venea să cred. Ce să caute o femeie singură, când nu se luminase încă de-a binelea, acolo, în pragul casei noastre?! Şi uite cum arată! Las' că era străină - se vedea după portul neobişnuit pe-aici, după pletele lungi şi negre şi chipul întunecat - dar plângea! De ce să plângă aşa, netam-nesam? Ce i-o fi venit?! - mai ştii, o fi Moartea! Că dacă-i om şi nu duh, de ce nu zice nimic?! O fi venit după oaspetele nostru, că de aia zicea el când a intrat în casă că nu vrea să fie căutat de nimeni - şi m-a dat tata afară, să tac din gură şi să stau de pază. Fraţii mei erau prea mici, dormeau cât era ziua de lungă, numai noaptea se trezeau şi urlau de te asurzeau. Acuma dormeau liniştiţi, că doar ziua era aproape - dar oaspetele nostru!... Intrase şi rămăsese acolo. Tata ieşise şi el, plecase la treburi - dar eu cred că vroia doar să-l lase singur. Mi-a spus că oaspetele nostru vorbeşte cu Tatăl lui, dar eu să nu spun nimic şi să tac din gură. Mai ales să nu spun că a venit aici. Bine, la asta mă pricepeam şi eu, că vroia bietul om să se odihnească: unde apărea el, se strângea mulţime, câtă frunză şi iarbă, se înghesuiau să-i vindece şi pe urmă plecau. Unii se mai întorceau şi-l ascultau vorbind, alţii îl preamăreau pe Domnul Dumnezeu, dar oricum, mai toţi îşi luau tălpăşiţa şi pe-aci ţi-e drumul! Şi din câte auzisem, nici unul nu-i mulţumea lui! Parcă era obligat să facă asta!

M-am uitat urât la femeie, cu gând s-o fac să plece.

Dar ea stătea tot acolo, în faţa mea. Plângea încetişor, vântul rece al dimineţii îi arunca pletele pe faţă şi se vedea că tremura toată de frig. Mi s-a făcut milă de ea. Treaba ei cine e şi ce vrea, dar duh n-are cum fi! Iar oaspetele nostru, treaba lui dacă aşa i-a învăţat: unde vine el, hop şi toţi necăjiţii -dar mai bine aşa, decât cu cei mari de tot: ăia când veneau, îl iscodeau cu vorba, doar-doar or găsi pricina împotriva lui şi am auzit că umblau încă de atunci să-l omoare - dar eu nu cred asta, ce să aibă cu el, doar făcea numai bine! Dar mai ştii?! Cum mă socoteam dacă să vorbesc sau nu - doar se ştie că nu se face să vorbeşti cu străinii, am auzit mişcare în spatele meu şi când m-am întors, ce să vezi! Apăruse chiar el. A trecut pe lângă mine, veşmântul lui m-a atins uşor, s-a prelins pe umărul şi faţa mea şi nu ştiu cum, dar tocmai atunci răsărea soarele. Femeia s-a aruncat la picioarele lui, plângând în hohote. Abia dacă am înţeles ce voia: zicea ceva de fata ei, care avea nu-ştiu-ce duh rău şi-l ruga s-o vindece. Aha! Va sa zică tot am avut dreptate, tot de duhuri e vorba!

El s-a uitat lung la ea şi n-a spus nimic.

Acuma mă înciudasem! Cum adică, femeia e tare nenorocită şi el îi ajută pe toţi, care mai de care mai murdar şi disperat şi nenorocit, care cum strigă mai tare - gata, se vindecă, ba chiar şi leproşii se curăţă - şi acu', uite cum stă şi tace!

Când am auzit însă ce i-a spus, mai-mai să-mi pară rău că vorbise: "Lasă, întâi să se sature copiii, că nu-i bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la câini". Auzi colo! O făcuse câine, auziţi voi, "câine" o făcuse! Nu ştiu cum o fi pe aici, dar la noi mai bine omori pe cineva decât să-i spui "câine". Şi ea, ce credeţi voi c-a făcut?! S-a ridicat deodată, dreaptă şi împietrită în durere, ca o statuie (nici măcar vântul nu mai bătea), până şi lacrimile parcă-i îngheţaseră pe obrajii smoliţi şi i-a spus: "Doamne, dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de pe masa copiilor". Aşa ceva chiar nu mai pomenisem! O femeie să ridice glasul! Stătea acolo, dreaptă, uitându-se drept, fără să clipească, uitându-se la el. Cred că puteai s-o tai cu sabia şi nu s-ar fi mişcat din loc.

Când el i-a răspuns: "Pentru acest cuvânt îţi spun: du-te, diavolul a ieşit din fiica ta!", parcă nici n-ar fi vorbit el, ci vântul care începuse din nou să bată.

Femeia a plecat la fel, pe nesimţite, cum a venit. Câinele meu cel mare s-a luat după ea. Cu capul plecat, mergea pe urmele ei, parcă s-o apere. Cine ştie, poate-i părea rău şi lui. El era de-adevărat câine, ei nu erau decât nişte oameni necăjiţi, şi străini pe deasupra. Nu se făcea să le spui "câini". Nu avuseseră norocul să aibă un oaspete ca al nostru. Dar aşa cum erau, cred că începusem să-i iubesc - cel puţin pe femeia asta, dreaptă ca o statuie - mai-marii noştri, ce folos că erau de-un neam cu oaspetele din cer, dacă nu-l recunoşteau?!

*

Vedeţi, de asta am venit aici. Tata zice că nu-s bun de nimic, că numai gura-i de mine. Păi dacă-i aşa, las' că-i arăt eu că ştiu să dau cu gura. Oamenii trebuie să ştie de el, ce face, cine e. Cum v-a primit pe voi să mergeţi cu el, o să ne primească şi pe noi. Da, da, pe noi amândoi! Ia uite - vedeţi voi cine-i acolo? Ei, da, soţia mea. Am adus-o cu mine. E chiar ea! Ce credeţi? Câinele cel mare s-a dus după femeie, până acasă la ea. Fata stătea pe pat, liniştită, frumoasă, vindecată - am aflat mai târziu asta, de la mama ei. O lună-ntreagă câinele, cum mă vedea, mă lătra şi mă trăgea spre poartă. În cele din urmă, l-am urmat. M-am dus după el. Aşa a fost să fie. Nu mai văzusem niciodată o fată aşa de frumoasă. Ea e, soţia mea. Acu', dacă pe ea a vindecat-o iar pe mine m-a făcut să mă însor (eu aşa cred, că oaspetele nostru ne-a făcut să ne întâlnim) - ei bine, mergem cu el.

Viaţa mea şi a ei sunt ale lui.

Până şi câinii ştiu să fie recunoscători. Şi plini de iubire.

Dar oamenii?

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 13.