Mesajul Sanctităţii sale Benedict al XVI-lea pentru Cea de a XVII-a Zi Mondială a Bolnavului (11 februarie 2009)

Dragi fraţi şi surori,

Ziua Mondială a Bolnavului, care se celebrează la 11 februarie, în memoria liturgică a Sfintei Fecioare Maria de la Lourdes, va reuni comunităţile diecezane împreună cu episcopii în momente de rugăciune, pentru a reflecta şi pentru a lua iniţiative de sensibilizare în ceea ce priveşte realitatea suferinţei. Anul Paulin, pe care îl celebrăm, ne oferă ocazia potrivită pentru a ne opri să medităm împreună cu apostolul Paul asupra faptului că, "după cum prisosesc pătimirile lui Cristos în noi, tot la fel prin Cristos prisoseşte şi mângâierea noastră" (2Cor 1,5). Legătura spirituală cu Lourdes ne readuce în amintire şi grija maternă a mamei lui Isus faţă de fraţii Fiului său "care sunt încă pe cale şi ameninţaţi de primejdii şi strâmtorări, până ce vor fi duşi în patria fericită" (Lumen gentium, 62).

În acest an, atenţia noastră se îndreaptă în mod deosebit spre copii, creaturile cele mai slabe şi mai lipsite de apărare şi, dintre aceştia, către copiii bolnavi şi suferinzi. Sunt copii care poartă în trupul lor consecinţele unor boli care provoacă invaliditate, iar alţii care luptă cu boli care nici în ziua de azi nu pot fi vindecate, în ciuda progresului medicinei şi a asistenţei unor cercetători şi profesionişti valoroşi din domeniul sănătăţii. Sunt copii răniţi trupeşte şi sufleteşte în urma conflictelor şi a războaielor, şi alte victime nevinovate ale urii unor adulţi inconştienţi. Sunt copii "ai străzii", lipsiţi de căldura unei familii şi lăsaţi singuri, şi minori profanaţi de oameni fără scrupule care le violează nevinovăţia, provocând în ei o plagă psihologică ce îi va marca pentru tot restul vieţii. Nu putem uita nenumăraţii minori care mor din pricina setei, a foamei, a lipsei de asistenţă medicală, şi nici pe micii exilaţi şi fugari din propria ţară împreună cu părinţii lor în căutarea unor condiţii de viaţă mai bune. Din toţi aceşti copii se înalţă un tăcut strigăt de durere care interpelează conştiinţa noastră de oameni şi de credincioşi.

Comunitatea creştină, care nu poate să rămână indiferentă în faţa unor situaţii atât de dramatice, simte datoria urgentă de a interveni. Biserica, de fapt, aşa cum am scris în enciclica Deus caritas est, "este familia lui Dumnezeu în lume. În această familie, nimeni nu trebuie să sufere din cauza lipsei celor necesare" (25, b). De aceea sper ca şi Ziua Mondială a Bolnavului să le ofere comunităţilor parohiale şi diecezane oportunitatea de a conştientiza tot mai mult că sunt "familia lui Dumnezeu", şi să le încurajeze să facă vizibilă în sate, în cartiere şi în oraşe iubirea Domnului, care spune că "în Biserică, în calitate de familie, nici un membru nu trebuie să sufere pentru că se află în nevoi" (ibid.). Mărturia carităţii face parte din însăşi viaţa fiecărei comunităţi creştine. Şi încă de la început Biserica a transpus în gesturi concrete principiile evanghelice, aşa cum citim în Faptele Apostolilor. Astăzi, date fiind condiţiile de asistenţă medicală diferite, se observă necesitatea unei colaborări mai strânse între profesioniştii din domeniul sănătăţii care lucrează în diferite instituţii sanitare şi comunităţile ecleziale prezente în teritoriu. În această perspectivă, se confirmă în întreaga sa valoare o instituţie legată de Sfântul Scaun, şi anume Spitalul Pediatric "Pruncul Isus", care celebrează în acest an 140 de ani de existenţă.

Dar nu numai atât. Întrucât copilul bolnav aparţine unei familii care împărtăşeşte cu el suferinţa, adesea cu mari necazuri şi dificultăţi, comunităţile creştine nu pot să nu-şi asume şi ajutorarea familiilor lovite de boala unui fiu sau a unei fiice. După exemplul "bunului samaritean" trebuie să ne îngrijim de persoanele care sunt atât de greu încercate şi să le oferim sprijinul unei solidarităţi concrete. În acest fel, acceptarea şi împărtăşirea suferinţei se exprimă printr-un sprijin util pentru familiile cu copii bolnavi, creând în sânul lor un climat de seninătate şi de speranţă, şi făcând să se perceapă în jurul lor o familie mult mai largă de fraţi şi surori în Cristos. Compasiunea lui Isus faţă de plânsul văduvei din Nain (cf. Lc 7,12-17) şi pentru rugăciunea stăruitoare a lui Iair (cf. Lc 8,41-56) constituie, printre altele, câteva puncte de referinţă utile pentru a învăţa să împărtăşim momentele de suferinţă fizică şi morală a multor familii încercate. Toate acestea presupun o iubire dezinteresată şi generoasă, care este reflectarea şi semnul iubirii milostive a lui Dumnezeu, care nu-i abandonează niciodată pe fiii săi în încercări, ci le dăruieşte mereu minunate resurse pentru inimă şi inteligenţă pentru a putea face faţă cum se cuvine greutăţilor vieţii.

Dăruirea de zi cu zi şi angajarea neobosită în slujba copiilor bolnavi constituie o mărturie elocventă de iubire faţă de viaţa omenească, îndeosebi pentru viaţa celui mai slab şi pe deplin dependent de alţii. Trebuie, într-adevăr, să afirmăm cu putere absoluta şi suprema demnitate a fiecărei vieţi omeneşti. Cu trecerea timpului, nu se schimbă învăţătura pe care Biserica o proclamă fără încetare: viaţa omului este frumoasă şi trebuie trăită din plin chiar şi atunci când este slabă şi învăluită în misterul suferinţei. Trebuie să ne îndreptăm privirea spre Isus răstignit: murind pe cruce, el a voit să împărtăşească durerea întregii omeniri. În suferinţa sa din iubire întrevedem o coparticipare supremă la suferinţele micilor bolnavi şi ale părinţilor lor. Veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, care, prin acceptarea suferinţei, a oferit un exemplu luminos îndeosebi în amurgul vieţii sale, a scris: "Pe cruce este pus «Răscumpărătorul omului», omul durerilor, care a luat asupra sa suferinţele fizice şi morale ale oamenilor din toate timpurile, pentru ca în iubire să poată afla sensul salvific al durerii lor şi răspunsuri corespunzătoare la toate întrebările lor" (Salvifici doloris, 31).

Doresc să exprim aici aprecierea şi încurajarea mea faţă de organizaţiile internaţionale şi naţionale care se îngrijesc de copiii bolnavi, mai ales în ţările sărace, şi care, cu generozitate şi abnegaţie, contribuie la asigurarea îngrijirii lor adecvate şi pline de dragoste. În acelaşi timp, adresez un apel insistent responsabililor naţiunilor ca să fie dezvoltate legile şi prevederile în favoarea copiilor bolnavi şi a familiilor lor. Mereu, dar cu atât mai mult atunci când e în joc viaţa copiilor, Biserica, la rândul său, este disponibilă să-şi ofere colaborarea cordială pentru transformarea întregii civilizaţii umane într-o "civilizaţie a iubirii" (cf. Salvifici doloris, 30).

Încheind, aş vrea să exprim apropierea mea spirituală faţă de voi toţi, iubiţi fraţi şi surori, care sunteţi bolnavi. Le adresez un salut afectuos celor care vă asistă: episcopilor, preoţilor, persoanelor consacrate, lucrătorilor sanitari, voluntarilor şi tuturor acelora care se dedică cu iubire îngrijirii şi alinării suferinţelor celor care se luptă cu boala. Un salut cu totul deosebit vă adresez vouă, dragi copii bolnavi şi suferinzi: papa vă îmbrăţişează cu afecţiune paternă împreună cu părinţii şi rudele voastre şi vă asigură că vă va aminti în mod special în rugăciunea sa, invitându-vă să vă încredinţaţi ajutorului matern al neprihănitei Fecioare Maria, pe care, în timpul Crăciunului trecut, am contemplat-o încă o dată în timp ce-l strângea cu bucurie în braţe pe Fiul lui Dumnezeu făcut prunc. Invocând asupra voastră şi asupra fiecărui bolnav ocrotirea maternă a Fecioarei sfinte, tămăduitoarea bolnavilor, vă împart din inimă tuturor o specială binecuvântare apostolică.

Din Vatican, 2 februarie 2009

Benedict al XVI-lea

Traducere de Cristina Grigore

lecturi: 11.