Riscul adevărului pentru binele omului

Publicăm o parte din discursul adresat la Berlin de către cardinalul Paul Josef Cordes, preşedinte al Consiliului Pontifical "Cor Unum", adresat parlamentarilor germani membri ai "Kardinal-Höffner-Kreis".

*

Cu toţii suntem moştenitori ai unei istorii spirituale care a apreciat puţin religia. În procesul iluminismului, filozofii şi teoreticienii statului au căutat impulsuri pentru a garanta pacea. Îl amintim pe Thomas Hobbes, David Hume, Joseph-François de Montesquieu, François-Marie Voltaire şi în Germania Christian Wolf, Immanuel Kant şi Gotthold Ephraim Lessing. Războaiele civile confesionale din secolele şaisprezece şi şaptesprezece i-au convins pe aceşti gânditori despre forţa destructivă a religiei, deci despre necesitatea de a o elimina pentru a favoriza armonia dintre oameni şi popoare. De atunci, religia a devenit cenuşăreasa societăţii civile.

Desigur, influenţate de acest curent spiritual, după ce a fost primit şi aprofundat de generaţiile succesive, sunt Constituţia Statelor Unite ale Americii din anul 1787 şi Carta Naţiunilor Unite din anul 1945: în ambele documente cuvântul "religie" figurează numai pentru a împiedica faptul ca să fie cineva discriminat din cauza propriei confesiuni religioase. Contribuţia sa pozitivă la edificarea colectivităţii a fost ignorată, ca fiind ceva care nu se aşteaptă de la ea. Referitor la Carta ONU, ne priveşte mai îndeaproape "Tratatul european". Ne amintim de discuţiile foarte recente cu privire la formularea din preambul. Atunci când reprezentanţii diferitelor state au refuzat să ancoreze textul în transcendent, fără îndoială că au fost influenţaţi de moştenirea istorico-spirituală a iluminismului. Pe data de 13 decembrie 2007, la Lisabona, "Tratatul Uniunii Europene" a fost formulat şi semnat după acea orientare. După discuţii lungi a fost introdusă expresia "moştenire religioasă".

Totuşi, în confruntare cu imensa capacitate a curentelor religioase de a forja cultura, expresia rămâne "fără vlagă" şi trebuie "pierdută" ca în Carta Statelor Unite şi cea a ONU, pentru a nu mai vorbi despre numeroasele contribuţii pozitive ale credinţei creştine la reedificarea culturii occidentale şi la ideea unei Europe unite - Robert Schumann, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi. Descendenţii impulsului spiritual al iluminismului, determinant aşa de îndelung, sunt periculoşi şi astăzi: influenţează opinia publică, cer în tonul revoluţiei franceze acel écrasez l'infâme, în timp ce la Berlin ridică un monument lui Giordano Bruno şi defăimează ora de religie. Desigur, până acum nici ei nu au înţeles că defăimătorii clasici ai religiei nu mai sunt în aceeaşi barcă, de exemplu membri Consiliului statului chinez. Unul dintre ei, membru vestit al partidului Pan Yue, i-a făcut să-şi schimbă părerea.

În decembrie 2001, în faţa Consiliului de stat, a ţinut un discurs care a fost publicat după aceea în ziarele din China comunistă. A vorbit despre necesitatea de a ţine cont de forţa religiei: "În religie găsim lupta împotriva durerii lumii reale şi căutarea adevărului, a binelui şi a frumuseţii. Religia întăreşte sufletul omului, încurajează persoanele şi este o magnifică despăgubire spirituală pentru lipsurile din viaţa zilnică (...), uneori ateismul şi ştiinţa nu sunt în măsură să elimine frica omului în faţa morţii. Religia reuşeşte asta".

Între timp, reprezentanţi ai inteligenţei asigură în schimb că religia pare inextirpabilă, cum ar fi, de exemplu, laureatul premiului Nobel pentru pace, Marcello Pera, fost preşedinte al senatului italian, sau Jürgen Habermas, filozoful german cel mai reprezentativ astăzi. Pe paginile culturale ale marilor ziare religia este mereu găzduită, şi Manfred Lütz reuşeşte să vândă peste 110.000 de exemplare ale studiului său Gott - Eine kleine Geschicht des Großten.

Udo di Fabio, judecător la curtea constituţională federală, care a intervenit adesea cu publicaţii importante, de exemplu în anul 2005 cu Die Kultur der Freiheit, a condus în anul 2008 un studiu important cu titlul Gewissen, Glaube, Religion - Wandelt sich die TeReligionsfreiheit? şi a obţinut în "Allgemeine Frankfurter Zeitung" o recenzie entuziastă pe o pagină întreagă, publicată la 15 octombrie 2008. Di Fabio le reproşează nenumăraţilor şi nepotoliţilor susţinători ai unui iluminism vechi şi instrumentalizat politic că încă n-au înţeles îndeajuns că ar fi momentul să abandoneze distracţia pubertăţii. Iluminismul a devenit "adult chiar atunci când a învăţat să se observe în mod critic, deci când a început să fie el însuşi iluminism iluminat". Susţinătorii săi ar fi "necritici faţă de ei înşişi, deoarece cred că deţin monopolul atitudinii critice pe care o rezervă altora. În democraţiile occidentale pornesc lupte de acum anacronice împotriva Bisericii şi a papei, a căsătoriei şi familiei, a religiei şi tradiţiei, ca şi cum ar fi vorba de eliberarea de forţe medievale şi colectiviste, care vor să menţină persoanele într-o situaţie de inferioritate". Di Fabio se declară favorabil unui "iluminism de gradul al doilea" şi face referinţă la Habermas, care, la rândul său, defineşte "obtuze" actualele zdruncinături de aşezare a iluminismului.

O definiţie a conceptului de "religie" se leagă de termenul latinesc religio, care apoi este explicat cu ajutorul a trei verbe: relegere, adică "a se îndrepta mereu spre" sau "observaţie conştientă a ceva", religari, adică "a se lega" şi reeligere, adică "a alege din nou" ordinea şi scopul. Însă această definiţie pierde validitatea în raport cu religiile ale căror rădăcini nu se află în antichitatea greco-romană, cum ar fi hinduismul sau budismul. Deci astăzi pentru cunoscătorii materiei nu există nici o definiţie care poate să cuprindă tot ceea ce se înţelege cu termenul "religie". Pe de altă parte, sunt comune pentru toate religiile receptarea obligatorie a caracteristicilor exterioare şi respectarea ofrandelor cultuale şi a legii religioase. Religia a putut să fie înţeleasă şi ca orientare, ancorată în lumea de dincolo, pentru ordinea de viaţă din lumea de dincolo, adică un dat numinos şi obiectiv care corelează o "timiditate" a conştiinţei.

Filozofia antică a încercat mult timp să legitimeze din nou miturile religioase, pentru a menţine religiile ca orânduiri de viaţă pentru popoare. Totuşi nu a reuşit să evite distrugerea lor. Deja cu Xenofan (secolul al IV-lea înaintea erei creştine) independenţa viziunii religioase a lumii se împotmoleşte. Cartea biblică a Înţelepciunii descrie slăbiciunea sa (capitolele 13 şi 15) pentru timpul apropiat de naşterea lui Cristos. Irelevanţa religiei pentru viaţă şi disputele dintre diferitele şcoli filozofice au făcut-o puţin importantă. Scriitorul creştin Lactanţiu (325) reproşează unor figuri spirituale determinate de atunci că înşală masele. "Cicero - scrie el în Divinae Institutiones - recunoscuse că este fals ceea ce persoanele venerează. După ce a spus multe lucruri menite să elimine cultele, a adăugat însă că «toate acestea nu se pot discuta în public pentru că o atare dezbatere nu stinge cultele practicate în mod oficial»".

Astăzi, religiile apar pentru unii cât de cât greu de deosebit şi persoanele conciliante spun: toate religiile sunt egale. Totuşi, în cel care a avut posibilitatea unei vieţi reuşite graţie religiei, aceasta din urmă provoacă în mod necondiţionat chestiunea adevărului. Această persoană se simte constrânsă să verifice cu toate forţele raţiunii orientarea decisivă a religiei. Astfel creştinul se află în faţa revelaţiei biblice şi a cuvântului lui Dumnezeu. Pentru el, Isus din Nazaret este punctul de susţinere al întregii istorii şi al propriei vieţi.

(...) În enciclica sa Deus caritas est, papa Benedict al XVI-lea defineşte ca misiune a politicii orânduirea justă a societăţii şi a statului. Dacă statul ar fi determinat numai de o libertate lipsită de conţinut şi nu de dreptatea pentru toţi, ar fi - şi papa îl citează pe sfântul Augustin - "o mare ceată de tâlhari" - magna latrocinia. Aşadar, statul trebuie să fie în afara sa un criteriu indispensabil de cunoaştere şi de adevăr cu privire la binele necesar pentru stabilitatea sa.

Acest "în afară" ar putea să fie, în cel mai bun dintre cazuri, pura cunoaştere a raţiunii, aşa cum propuneau filozofii antici. Totuşi, de fapt, toate statele au recunoscut raţiunea morală pornind de la tradiţiile lor religioase, care erau şi educaţie morală. Aşadar, trebuie evitată fie absolutizarea religioasă a statului fie luarea în stăpânire a orânduirii politice juste prin comunitatea de credinţă.

Referindu-se la "societatea deschisă" a lui Karl Popper, se arată că principiul majorităţii nu poate să fie lipsit de limite. În afară de asta, un proces progresiv de critică şi de cunoaştere se poate desfăşura apropiindu-se de adevărul relevant pentru societate. Uto di Fabio înfruntă cu bogăţie acest proces în studiul său despre Europa şi creştinism. Conform lui, statul îşi scoate propriul fundament fie din raţiunea umană fie din logos-ul creştinismului, adică: "Dintr-o raţiune ajunsă într-o figură istorică de credinţă" (Ratzinger). Însă creştinismul nu este în mod absolut, ca prim lucru, o instanţă pentru colectivitate. De fapt, cel puţin în acest moment al Europei, se oferă acesteia din urmă şi membrilor săi ca o posibilitate.

Deşi Biserica rămâne acum ceva "exterior" statului şi trebuie să-l respecte în esenţa sa şi în libertatea sa, contribuţia ei nu este o quantité négligeable. În afară de asta, trebuie să folosească toată forţa sa pentru a face să strălucească acel adevăr moral pe care ea îl oferă statului şi care trebuie să fie comprehensibil pentru cetăţeni.

Până acum am expus câteva argumente pe care gânditorii contemporani le pot utiliza pentru a îmbunătăţi statul cu primirea religiei, îndeosebi a creştinismului. Toţi, nu ca cei din urmă susţinătorii ai diviziunii între stat şi Biserică, sunt chemaţi la datorie.

În viaţa omului ideile şi faptele nu se potrivesc încă. Teoria şi practica nu concordă întotdeauna deoarece comportamentul uman nu urmează regulile obligatorii. Deja citatul Lactanţiu a criticat cazul opus al acestei disparităţi. În epoca sa maxima de viaţă s-a dovedit greşită, dar continua să fie propusă poporului pentru a-l conduce. Colectivitatea a trebuit să continue să fie condusă de o filozofie care fusese considerată falsă de către înţelepţi. Însuşi Cicero, statist şi "părinte al patriei", a promovat această ipocrizie în discursul său împotriva lui Marcu Antoniu.

Luminile rampei şi puterea cer autenticitate mai mult decât o viaţă umilă dusă între proprii patru pereţi.

(...) Vă voi povesti o discuţie apărută într-o zi între doi creştini culţi. Un bătrân profesor, neliniştit datorită numărului mare de persoane care, în Germania, se îndepărtau de Biserică, se "debotezau", a exprimat interlocutorului său consolarea sa secretă: era recunoscător lui Dumnezeu care dăruia atâtor persoane conştiinţa bună de a înceta să creadă. Pentru că, dacă ar fi deschis ochii şi ar fi crezut, oricum n-ar fi fost în măsură să poarte, în această lume, povara credinţei şi a obligaţiilor sale morale. De fapt, iată din nou ideea care apare des: credinţa este o greutate mare de purtat şi poate să fie purtată numai de naturi puternice. Este aproape un fel de pedeapsă, în orice caz, o pretenţie! Aşadar, trebuie să fie fericit cel care n-a primit-o. Indiferenţa faţă de o ordine religioasă de viaţă, dezinteresul faţă de credinţă folosesc omului mai bine decât adevărul revelaţiei. Faptul că Dumnezeu s-a întrupat în Cristos nu este deci numai un dar, ci o pedeapsă. Cu această convingere cum este posibil de scos bucurie din credinţă şi curajul de a continua să fii credincios?

La München, în urmă cu câţiva ani, în noaptea de Paşti, am botezat un adult. Avea circa patruzeci de ani, avea o soţie evlavioasă, copii sănătoşi, un loc muncă sigur şi o retribuţie bună. Un pas de acest fel poate să fie provocator, poate să ne facă neliniştiţi. Nu s-ar fi uimit numai profesorul foarte credincios despre care am vorbit înainte. Oare nu ne-am plâns cu toţii, cel puţin o dată, de faptul că atunci când eram copii, fără a ne cere permisiunea, prin Botez ne-au pus sub jugul creştinismului? Pentru ce un inginer de la Siemens, căruia, omeneşte vorbind, nu-i lipseşte nimic, vrea să devină creştin?

Nu cunosc nici un răspuns sigur. Actele de har ale lui Dumnezeu nu sunt înregistrate şi nici prezentate. Totuşi, sunt sigur de un lucru: catehumenului din München, Peter, a fi creştin i s-a părut o bogăţie. Cristos îl fascinase şi de aceea îl cucerise. Cel care a găsit fericirea nu se preocupă de preţ. Alegerea celei mai mari iubiri este desigur un risc, dar dăruieşte şi cea mai profundă realizare. Atunci când papa Benedict al XVI-lea a publicat prima sa enciclică a descris tocmai acest Dumnezeu fascinant (...). "Erosul lui Dumnezeu nu este numai o forţă cosmică primordială; este iubire care l-a creat pe om şi s-a aplecat spre el, aşa cum s-a aplecat samariteanul milostiv spre omul rănit şi prădat, care zăcea la marginea drumului care cobora de la Ierusalim la Ierihon".

(După L'Osservatore Romano, 2-3 februarie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.