În urmă cu cincizeci de ani, Ioan al XXIII-lea anunţa Conciliul al II-lea din Vatican

În acea zi la "Sfântul Paul"
de Marco Roncalli

Sunt puţine pagini din agendă. În ele, Ioan al XXIII-lea, a lăsat să se reflecteze, ca într-o oglindă, prima anunţare a conciliului. Exact în urmă cu cincizeci de ani. Merită să le recitim, rând după rând, pentru a sublinia importanţa unui aniversar care nu trece sub tăcere.

"În colocviul cu Tardini, secretar de stat, am voit să gust spiritul său cu privire la ideea care mi-a venit de a propune membrilor sfântului Colegiu care se vor aduna la "Sfântul Paul" la 25 ianuarie pentru încheierea octavei de rugăciuni, proiectul unui Consiliu [sic] Ecumenic care să se adune omnibus perpensis în timp corespunzător cu intervenţia tuturor episcopilor catolici din orice rit şi regiune a lumii. Eram aşa de şovăielnic şi nesigur. Răspunsul imediat a fost surpriza cea mai plăcută pe care-o puteam aştepta. «O! Dar asta este o idee, o idee luminoasă şi sfântă. Ea vine chiar din cer, Sfinte Părinte, trebuie cultivată, elaborată şi răspândită. Va fi o mare binecuvântare pentru întreaga lume». Nu mi-a trebuit mai mult. Eram fericit. I-am mulţumit Domnului pentru acest plan care primea primul sigiliu pe care-l puteam aştepta aici pe pământ ca pregustare a celui ceresc pe care cu umilinţă am încredere că nu-mi va lipsi. Ave mundi spes Mari: ave mitis, ave pia". Cu aceste cuvinte - din secvenţa mariană a lui Inocenţiu al III-lea - Ioan al XXIII-lea îşi încheie nota sa din 15 ianuarie 1959: prima cu o referinţă explicită la conciliu.

După două zile, jurnalul papal marchează o "zi plină de audienţe importante", lasă un spaţiu gol şi în josul paginii are următoarea frază: "Seara, Mons. Dell'Acqua îmi vorbeşte despre posibilitatea de a celebra mai înainte cu un alt plan cu caracter universal, un Sinod pentru Dieceza de Roma". Iată aici, în schimb, o a doua trimitere la conciliu (şi prima referinţă la sinod).

Marţi, 20 ianuarie, altă notă din jurnalul pontifului care pare s-o uite pe aceea făcută cu cinci zile înainte: "Zi albo signanda lapillo. La audienţa cu secretarul de stat Tardini, pentru prima dată, şi aş spune, cum întâmplător mi se întâmplă să rostesc numele de conciliu, ca şi cum aş spune ce anume ar putea noul papă să propună ca invitaţie la o mişcare vastă de spiritualitate pentru Biserică şi pentru lumea întreagă. Chiar mă temeam de o grimasă zâmbitoare şi descurajatoare ca răspuns. În schimb, la simpla atingere, cardinalul - alb la faţă şi palid - a răbufnit cu o exclamaţie de neuitat şi o străfulgerare de entuziasm: «Of! Of! aceasta este o idee, aceasta este o mare idee». Trebuie să spun că viscera mea exultaverunt in Deo (Ps 84,3): şi totul a fost clar şi simplu în cugetul meu: şi nu am crezut că mai trebuie să adaug vreun cuvânt. Ca şi cum ideea unui conciliu ar apare în inimă cu naturaleţea celor mai spontane şi celor mai sigure reflecţii. Cu adevărat a Deo factum est istud et est mirabile oculis meis (Mt 21,42)".

După ce am citit aceste rânduri apare o mică întrebare, care a fost ziua în care papa Roncalli i-a vorbit lui Tardini despre conciliu: 15 sau 20 ianuarie? "Sunt înclinat să cred că a avut loc pe 20. Nota din data de 15 ar deveni în acest caz o repetiţie, adăugată într-un moment de reflecţie plină de bucurie, în care a uitat (probabil) de nota redactată deja în data de 20", comentează arhiepiscopul Loris Capovilla, fostul secretar al papei din Bergamo. Probabil că este chiar aşa. Şi nu întâmplător este datată la 20 ianuarie (constituind o dublură pentru nota precedentă a lui Roncalli din data de 15), textul următor din jurnalul lui Tardini: "Audienţă importantă. Sanctitatea sa ieri după amiază a reflectat şi a concretizat programul pontificatului său. A conceput trei lucruri: sinodul roman, conciliul ecumenic, actualizarea Codex Juris Canonici. Vrea să anunţe aceste trei puncte duminica viitoare domnilor cardinali după ceremonia de la "Sfântul Paul". Îi spun Sfântului Părinte (care m-a întrebat): «Mie-mi plac lucrurile frumoase şi noi. Ori aceste trei puncte sunt foarte frumoase şi modul de a da cardinalilor anunţul este nou (dar este în continuare cu vechile tradiţii papale) şi este foarte oportun»".

Până aici merge primul colaborator al papei. Fiind spuse acestea, gândindu-se la reacţiile succesive, este sigur însă că nu toţi au arătat imediat acelaşi entuziasm al cardinalului Tardini. Şi ar fi într-adevăr interesant de descoperit dacă însuşi secretarul de stat - intuind că se află în faţa unui fapt împlinit - s-ar fi conformat întocmai (Giulio Nicolini scria că are motive să creadă că Tardini a adăugat alte pagini îngropate în arhive). Nu numai atât. Cu mult înainte de acele zile din ianuarie 1959, cuvântul "conciliu" răsunase în palatele sacre. Făcând abstracţie de declaraţiile cardinalului Ruffini sau ale altora cum ar fi cardinalul Ottaviani care au susţinut - fapt plauzibil - că i-au sugerat papei ideea unui conciliu chiar cu o seară înainte de alegerea sa (o idee de altfel manifestată deja de mai multe ori de însuşi Roncalli deja în anii când era delegat la Istanbul monseniorului Righi, când era nunţiu la Paris lui Jacquin de la "Institut Catholique", când era patriarh de Veneţia monseniorului Bortignon, şi chiar câtorva rude), trebuie subliniat că această convocare fusese deja luată în considerare cel puţin de două ori în secolul al XX-lea. Fie din partea lui Pius al XI-lea în anul 1923 (care apoi a abandonat totul aşteptând să vadă rezolvată "chestiunea romană"), fie din partea lui Pius al XII-lea (căruia chiar Ruffini şi Ottaviani i-au pregătit un memorandum care prezenta motivele pentru o convocare).

Şi nu e totul. De mult timp au susţinut ca "necesitate" sau ca "dorinţă" un conciliu şi alţi prelaţi sau scriitori. Pentru a da numai câteva exemple se vor aminti paginile clare al monseniorului Celso Costantini datate la 15 februarie 1939 şi adunate sub titlul Conciliul. Despre oportunitatea de a convoca un conciliu ecumenic (unde se citesc fraze precum "S-a vorbit şi s-a scris despre o presupusă italianisation de l'Eglise. Un conciliu ecumenic ar risipi dintr-o dată toţi aceşti nori întunecaţi, făcând să iasă în evidenţă în faţa lumii, chiar şi a celei mai neatente şi ostile, notele caracteristice ale Bisericii, unitatea şi catolicitatea, apostolicitatea şi sfinţenia sa"), sau articolul lui Giovanni Papini, la 23 februarie 1939 în "Corriere della sera" ("o reluare a conciliului, întrerupt de şaptezeci de ani, ar avea loc într-un climat mai liniştit şi ar fi primită cu bucurie foarte mare de catolicii din toată lumea").

Fiind amintite aceste scrieri, fiind reafirmat conceptul că în această fază conciliul nu era definit în mod absolut, dar deja luat ca ipoteză probabil mai mult pastorală decât dogmatică (şi pastorală nu în sens reductiv), fiind precizat - cu cuvintele lui Dell'Acqua - şi că papa Roncalli "niciodată nu s-a gândit să deschidă şi să încheie conciliul ecumenic (...); "de repetate ori papa Ioan mi-a spus: «ceea ce contează este să înceapă: restul să-l lăsăm Domnului»; în câte alte circumstanţe un papă a început un conciliu încheiat de un alt papă", iată-ne în acea zi din urmă cu cincizeci de ani, după o aşteptare consumată la masa de lucru, la rugăciune, la pregătirea discursului care trebuia rostit cardinalilor.

Aşadar, a venit ziua de 25 ianuarie 1959. Sculându-se ca întotdeauna în zori, după ce a început rugăciunea de dimineaţă cu Angelus, după ce a celebrat Liturghia în capela sa, după ce a asistat la Liturghia secretarului, un scurt moment la birou, apoi Ioan al XXIII-lea ajungea la bazilica "Sfântul Paul din afara zidurilor" unde prezida Liturghia celebrată de abate şi ţinea omilia. Când s-a încheiat ritul - care s-a prelungit mai mult decât se prevăzuse - papa a cerut să rămână cardinalii în mănăstirea alăturată de bazilică. Benedictinii au început să se agite şi mai mulţi făceau naveta înainte şi înapoi prin trecerea care leagă biserica de mănăstire. Când pontiful a trecut pragul aulei capitulare împreună cu toţi cardinalii care erau acolo, deja trecuse miezul zilei, oră la care pentru vaticanişti înceta embargoul anunţului. Astfel, ştirea despre conciliu - în duminica aceea care încheia săptămâna de rugăciuni pentru unitatea creştinilor - mai înainte ca ea să fie dată de papa, fusese deja dată de Sala de Presă, unde textul său scris la maşină fusese adus de la Secretariatul de Stat. Oricum, în mod paradoxal, în timp ce prefectul de ceremonii, monseniorul Enrico Dante, dădea acel extra omnes ca pentru consistoriile secrete şi uşile erau închise timp de jumătate de oră, ştirea, tocată cu anticipaţie de către agenţii, deja făcea ocolul lumii.

Alocuţiunea papei a fost una sobră. Cuvintele care începeau discursul "În această zi de sărbătoare" marcau începutul aventurii conciliare, piatră de hotar a unui pontificat care nu mai putea să fie "de tranziţie". Pontiful, semnalând că a avut colocvii cu exponenţi autoritari din Biserica romană, indica motivele care i-au sugerat începerea câtorva activităţi extraordinare în exercitarea ministeriului său: perspectiva lui bonum animarum şi necesitatea pentru noul pontificat de a corespunde exigenţelor momentul prezent. Lărgea diagnoza sa de la Roma la Biserica universală, recunoştea valoarea anumitor "forme antice de afirmaţie doctrinară şi de orânduiri înţelepte ale disciplinei ecleziastice" deci "tremurând un pic de emoţie, dar în acelaşi timp cu umilă hotărâre de propunere" anunţa "numele şi propunerea dublei celebrări a sinodului diecezan pentru urbe şi a unui conciliu general pentru Biserica universală". Revizuirea "Codului de drept canonic" a fost apoi consecinţa naturală a celor două decizii (dar a avut nevoie de un sfert de secol). Textul mesajului papal a fost apoi comunicat şi cardinalilor absenţi, pontiful aşteptând de la întregul Colegiu cuvinte de disponibilitate şi sugestii utile.

Pentru moment - după ce fiecare a auzit invitaţia la rugăciune pentru "un bun început, continuare şi succes fericit al acestor propuneri de muncă puternică, spre luminarea, edificarea şi bucuria întregului popor creştin, spre invitaţia amabilă şi reînnoită pentru fraţii noştri din Bisericile despărţite ca să participe împreună cu noi la acest ospăţ de har şi de fraternitate", nici o suflare. O primă reacţie care nu a scăpat pontifului: "Omeneşte se putea considera că acei cardinali, după ce au ascultat alocuţiunea, s-au strâns în jurul nostru pentru a exprima aprobări şi urări. În schimb a fost o tăcere evlavioasă impresionantă", va spune el la 8 mai 1962, că uimirea i-a redus la tăcere şi nimeni nu a găsit "cuvinte potrivite pentru a manifesta bucuria". Mai uşor de imaginat este că limbile lor s-au dezlegat în întâlniri sau telefoane imediat după ce au părăsit bazilica "Sfântul Paul".

Dar să rămânem la Ioan al XXIII-lea care în jurnalul său a scris despre o "zi fericită şi de neuitat", rezumând-o astfel: "La "Sfântul Paul", triumf de cler şi de popor. Am asistat la Liturghia cântată de abatele de "Sfântul Paul", [Cesario] D'Amato, de la tron. Cardinali prezenţi 12, câţi au putut să vină. Omilia mea de la tron, şi rugăciuni speciale pentru China, unde persecuţia împotriva libertăţii Bisericii ameninţă să producă o schismă care este deja în desfăşurare. Însă punctul cel mai important a fost comunicarea mea secretă numai pentru cardinali, despre triplul plan al pontificatului meu: sinodul roman, Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, actualizarea Codului de Drept Canonic". "Totul foarte reuşit - încheia el - eu am menţinut continua mea comunicare cu Dumnezeu. La întoarcere, sărbătoarea romanilor la "Sfântul Paul", la "Sfântul Petru", de neuitat, ca la întoarcerea în Lateran la 23 noiembrie (...) Laus Deo, laus Deo". Sămânţa căzuse în pământ, scânteia se aprinsese. Şi dacă la sfârşitul celui de-al şaptezeci şi nouălea an al său Pius al IX-lea deschidea Conciliul I din Vatican, aproape la aceeaşi vârstă Ioan al XXIII-lea se proiecta asupra unui conciliu al său încredinţându-l puterii Duhului pentru care el se proclama instrument docil. O iniţiativă care se va traduce în efort colectiv grandios destinat în intenţiile papei nu pentru revoluţii sau răstălmăciri ale neschimbatului depozit al credinţei - aşa cum va spune în bula de convocare Humanae salutis - ci pentru re-prezentarea lui cu forme noi şi limbaje universale, într-o singulară îmbrăţişare între tradiţie şi actualizare.

"Venerabili fraţi şi iubiţi fii ai noştri! Rostim în faţa voastră, desigur tremurând un pic de emoţie, dar în acelaşi timp cu umilă hotărâre de propunere, numele şi propunerea dublei celebrări: a unui sinod diecezan pentru urbe şi a unui conciliu ecumenic pentru Biserica universală".

(După L'Osservatore Romano, 25 ianuarie 2009)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 8.