Iaşi: A cincea zi de rugăciune pentru unitatea creştinilor

O lumânare aprinsă. Albă, suavă - în suportul la fel de alb, pregătit cu grijă, de cu seară. Alături, încă una. Şi încă una... şi încă una - se aprind, fiecare, de la altar. O mare de lumini în capela arhiplină. "Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte făr' de moarte, miluieşte-ne pre noi". În mâna fiecăruia, o lumânare albă, aprinsă în suportul ei, la fel de alb. Ca să nu picure ceara şi să ardă mâinile. Dar lumânările albe nu picură ceara. Ele nu plâng. Niciodată. Lacrima lor curge în lăuntru şi se înalţă spre cer. La nesfârşit. De aceea lacrima ei nu arde mâinile - arde sufletul.

A cincea zi de rugăciune pentru unitatea creştinilor a început. Joi, 22 ianuarie 2009. Ora 17.00. Se desfăşoară în capela "Sf. Francisc Xaveriu" a părinţilor iezuiţi din Iaşi. Coordonează pr. Henryk Urban, SJ.

Părintele Marius Taloş, SJ, vorbeşte despre... infirmitate! Fiecare încercăm să ne ascundem faţă de ceilalţi şi chiar faţă de noi înşine infirmităţile, fiindcă infirmitatea doare - rănile dor. Durerea arde în rana deschisă pe trupul Bisericii. Rana prin definiţie e despărţirea unei realităţi unice. Separare. Separare fizică, separare spirituală, separare în duh. Şi parcă niciodată parabola vameşului şi fariseului nu a fost mai dureroasă, rana între autojustificare şi justificare mai adâncă. Şi nu erau decât ei doi care mergeau spre templu, ei doi care se rugau, ei doi care se întorceau de la templu. Dar nu împreună. Fiecare singur. Şi nimeni altcineva în preajmă, fiindcă în separare eşti întotdeauna singur. Dumnezeu e în unitate.

Rugăciunea creştinilor pentru unitate. Gând, dorinţă, lumină, iarăşi dorinţă şi gând de unitate. S-a amintit frumuseţea unor rugăciuni bizantine. Şi s-au recitat cu inima, cu gândul şi cuvântul. Ar fi bine să le cunoaştem, fiindcă frumuseţea şi binele întreg e de la Dumnezeu. S-au rostit rugăciunile ritului romano-catolic. Şi rugăciuni în stil Taizé. Ar fi bine să le spunem în comunităţile noastre - fiindcă binele şi frumuseţea şi unitatea de la Dumnezeu vin. Şi să ne recunoaştem în noi înşine deopotrivă şi fariseu, şi vameş - fiecare, faţă de toţi ceilalţi.

Şi nu s-a celebrat Liturgia Euharistică.

La altar, Isus era Rege, Profet şi Preot. Şi, jertfit din iubire pentru toţi şi pentru fiecare, ne aştepta acolo, pe fiecare, ca să fim iarăşi laolaltă toţi, în iubire. De aceea ne-a dăruit la sfârşit, binecuvântarea solemnă. Ca să simţim iertarea, curăţia, bucuria, iubirea lui. Adică, în mâna lui, unitatea.

O mare de lumini mai dăinuie în capelă, aşa cum rugăciunea mai stăruie în inimi... Iar în faţa altarului, acolo, curgând din Sfânta Scriptură, lumini de culoarea iubirii divine în mângâierea de lumină a Duhului Sfânt... Lumina nu e decât una, indiferent în câte lumânări şi candele s-ar dărui, fiindcă mai devreme sau mai târziu înţelegem fiecare "Lumina lină a sfintei slave a Tatălui ceresc celui fără de moarte..."

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 8.