A doua predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa, OFM Cap.

Chemaţi de Dumnezeu la comuniunea cu Fiul său Isus Cristos

Publicăm a doua predică de Advent rostită vineri în prezenţa lui Benedict al XVI-lea de părintele Raniero Cantalamessa, OFM Cap., predicator al Casei Pontificale. În inima Anului Paulin, părintele Cantalamessa a propus o reflecţie despre locul pe care-l ocupă Cristos în gândirea şi în viaţa apostolului, în vederea unui efort reînnoit pentru a pune persoana lui Cristos în centrul teologiei Bisericii şi al vieţii spirituale a credincioşilor.

* * *

Pentru a rămâne fideli metodei lectio divina, atât de recomandată de recentul Sinod al episcopilor, să ascultăm înainte de toate cuvintele sfântului Paul asupra cărora vrem să reflectăm în această meditaţie:

"Dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă. Pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi să fiu făcut părtaş al pătimirilor sale, devenind asemenea lui în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morţi. Nu că aş fi dobândit deja aceasta sau aş fi ajuns la desăvârşire, dar mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus" (Fil 3,7-12).

1. "Pe el vreau să-l cunosc..."

Data trecută am meditat despre convertirea lui Paul ca o metanoia, o schimbare a minţii, în modul de a concepe mântuirea. Însă Paul nu s-a convertit la o învăţătură, fie ea şi învăţătura despre justificarea prin credinţă; s-a convertit la o persoană! Înainte de a fi o schimbare de gândire, schimbarea lui a fost una a inimii, întâlnirea cu o persoană vie. Se foloseşte adesea expresia "lovitură de trăsnet" pentru a indica o iubire la prima vedere care elimină orice piedică; în nici un caz această metaforă nu este mai potrivită ca pentru sfântul Paul.

Să vedem cum transpare această schimbare a inimii din textul pe care tocmai l-am ascultat. El vorbeşte despre "superioritatea" (hyperechon) cunoaşterii lui Cristos şi se ştie că în acest caz, ca în toată Biblia, a cunoaşte nu indică o descoperire numai intelectuală, a-şi face o idee despre ceva, ci o legătură vitală intimă, o intrare în raport cu obiectul cunoscut. Acelaşi lucru este valabil pentru expresia "... pe el vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui şi să fiu cu el în moarte". "A deveni părtaş al pătimirilor" nu înseamnă, desigur, a avea o idee despre ele, ci a le experimenta.

Mi s-a întâmplat să citesc acest text într-un moment deosebit din viaţa mea în care mă aflam şi eu în faţa unei alegeri. Mă ocupasem de cristologie, scrisesem şi citisem mult despre această temă, dar atunci când am citit "pe el vreau să-l cunosc", am înţeles dintr-o dată că acel pronume personal "el" (auton) conţinea mai mult adevăr despre Isus Cristos decât toate cărţile scrise sau citite despre el. Am înţeles că pentru Apostol Cristos nu era un ansamblu de învăţături, de erezii, de dogme; era o persoană vie, prezentă şi foarte reală care se putea desemna cu un simplu pronume, aşa cum se face atunci când se vorbeşte despre cineva care este prezent, arătându-l cu degetul.

Efectul îndrăgostirii este dublu. Pe de o parte realizează o drastică reducere la unu, o concentrare asupra persoanei iubite care face să treacă pe planul al doilea tot restul lumii; pe de altă parte face capabili de a suferi orice pentru persoana iubită, de a accepta să se piardă totul. Vedem ambele efecte realizate la perfecţiune în momentul în care apostolul îl descoperă pe Cristos: "De dragul lui, spune el, am pierdut toate şi le consider gunoi".

A acceptat pierderea privilegiilor sale de "evreu dintre evrei", stima şi prietenia învăţătorilor şi conaţionalilor săi, ura şi compasiunea celor care nu înţelegeau cum a putut un om ca el să se lase sedus de o sectă de fanatici care nu ştiu să facă nimic. În Scrisoarea a doua către Corinteni există lista impresionantă a tuturor celor suferite pentru Cristos (cf. 2Cor 11,24-28).

Apostolul a găsit el însuşi cuvântul care singur cuprinde totul: "cucerit de Cristos". S-ar putea traduce şi înhăţat, fascinat, sau cu o expresie a lui Ieremia, "sedus" de Cristos. Îndrăgostiţii nu se abţin; au făcut-o atâţia mistici în culmea ardorii lor. De ceea, mie nu-mi este greu să-mi imaginez un Paul care, într-un acces de bucurie, după convertirea sa, strigă singur din copaci sau pe malul mării ceea ce mai târziu le va scrie filipenilor: "Am fost cucerit de Cristos! Am fost cucerit de Cristos!".

Cunoaştem bine frazele lapidare şi pregnante ale apostolului pe care fiecare dintre noi ar dori să le poată repeta în viaţa sa: "Pentru mine a trăi este Cristos" (Fil 1,21) şi "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine" (Gal 2,20).

2. "În Cristos"

Acum, respectând ceea ce am anunţat în programul acestor predici, aş vrea să scot în evidenţă ceea ce, referitor la acest punct, poate să însemne gândirea lui Paul, mai întâi pentru teologia de astăzi şi apoi pentru viaţa spirituală a credincioşilor.

Experienţa personală l-a condus pe Paul la o viziune globală a vieţii creştine pe care el o indică prin expresia "în Cristos" (en Christ?). Formula apare de 83 de ori în corpusul paulin, fără a calcula expresia asemănătoare "cu Cristos" (syn Christ?) şi expresiile pronominale echivalente "în el" sau "în cel care".

Este aproape imposibil să traducem în cuvinte conţinutul pregnant al acestor fraze. Prepoziţia "în" are o semnificaţie când locală, când temporală (în momentul în care Cristos moarte şi învie), când instrumentală (prin intermediul lui Cristos). Schiţează atmosfera spirituală în care creştinul trăieşte şi acţionează. Paul aplică lui Cristos ceea ce în discursul de la Areopag în Atena spune despre Dumnezeu, citând un autor păgân: "În el trăim, ne mişcăm şi existăm" (Fap 17,28). Mai târziu, evanghelistul Ioan va exprima aceeaşi viziune cu imaginea "rămânerii în Cristos" (In 15,4-7).

Pe aceste expresii se bazează cei care vorbesc despre mistica paulină. Fraze precum "Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos" (2Cor 5,19) sunt totalizatoare, nu lasă în afara lui Cristos nimic şi pe nimeni. A spune că credincioşii sunt "chemaţi să fie sfinţi" (Rom 1,7) echivalează pentru apostol cu a spune că sunt "chemaţi de Dumnezeu la comuniunea cu Fiul său Isus Cristos" (1Cor 1,9).

Pe bună dreptate, chiar şi sânul lumii protestante, astăzi se începe să se considere viziunea sintetizată în expresia "în Cristos" sau "în Duhul" ca viziune mai centrală şi reprezentativă a gândirii lui Paul decât însăşi învăţătura despre justificarea prin credinţă.

Anul Paulin ar putea să fie ocazia providenţială pentru a încheia o întreagă perioadă de discuţii şi contraste legate mai mult de trecut decât de prezent şi de a deschide un nou capitol în folosirea gândirii apostolului. Folosirea din nou a scrisorilor sale, şi în primul rând Scrisoarea către Romani, pentru scopul pentru care au fost scrise, care nu era, desigur, acela de a furniza generaţiilor viitoare o sală de antrenament în care să-şi exercite perspicacitatea lor teologică, ci acela de a construi credinţa comunităţii, formată mai mult din oameni simpli şi neştiutori. "Doresc mult să vă văd, le scrie romanilor, pentru a vă împărtăşi vreun dar spiritual ca să fiţi întăriţi, sau mai bine pentru a fi mângâiat alături de voi prin credinţa comună: a voastră şi a mea" (Rom 1,11-12).

3. Dincolo de Reformă şi de Contrareformă

Cred că este timpul să mergem dincolo de Reformă şi de Contrareformă. Miza la începutul celui de-al treilea mileniu nu mai este aceeaşi de la începutul celui de-al doilea mileniu, atunci când s-a produs despărţirea dintre Orient şi Occident, şi nici nu este cea de la jumătatea mileniului, când s-a produs, în sânul creştinătăţii occidentale, despărţirea dintre catolici şi protestanţi.

Ca să dau un singur exemplu, problema nu mai este aceea a lui Luter de modul în care este eliberat omul de simţul de vinovăţie care-l oprimă, ci modul în care se redă omului adevăratul simţ al păcatului pe care l-a pierdut total. Ce sens are a continua să se discute despre "cum are loc justificarea păcătosului", când omul este convins că nu are nevoie de nici o justificare şi declară cu orgoliu: "Eu însumi astăzi mă acuz şi numai eu pot să mă dezleg, eu, omul"?¹

Eu cred că toate discuţiile seculare dintre catolici şi protestanţi în privinţa credinţei şi a faptelor au ajuns să ne facă să pierdem din vedere punctul principal al mesajului paulin, mutând adesea atenţia de la Cristos la învăţăturile despre Cristos, în practică, de la Cristos la oameni. Ceea ce apostolul vrea cu tot dinadinsul să afirme în Rom 3 nu este că suntem justificaţi prin credinţă, ci că suntem justificaţi prin credinţa în Cristos; nu atât că suntem justificaţi prin har, cât mai ales că suntem justificaţi prin harul lui Cristos. Accentul este mai mult pe Cristos, decât pe credinţă şi pe har.

După ce, în cele două capitole anterioare din scrisoare, a prezentat omenirea în starea sa universală de păcat şi de pierzare, apostolul are curajul incredibil de a proclama că această situaţie este acum radical schimbată "în virtutea răscumpărării realizată de Cristos", "prin ascultarea unui singur om" (Rom 3,24; 5,19). Afirmaţia că această mântuire se primeşte prin credinţă, şi nu prin fapte, este foarte importantă, dar ea vine în al doilea loc, nu în primul. S-a comis o greşeală să se reducă la o problemă de şcoli, în interiorul creştinismului, ceea ce era pentru apostol este o afirmaţie de importanţă mai vastă, cosmică şi universală.

Acest mesaj al apostolului despre centralitatea lui Cristos este de mare actualitate. De fapt, mulţi factori fac să se pună între paranteze astăzi persoana sa. Cristos nu intră în discuţie în nici unul dintre cele trei dialoguri mai vii care se desfăşoară astăzi între Biserică şi lume. Nu în dialogul dintre credinţă şi filozofie, pentru că filozofia se ocupă de concepte metafizice, nu de realităţi istorice cum este persoana lui Isus din Nazaret; nu în dialogul cu ştiinţa, cu care se poate discuta numai despre existenţa sau inexistenţa unui Dumnezeu creator, a unui proiect care se află sub evoluţie; în sfârşit, nu în dialogul interreligios, unde se ocupă cu ceea ce religiile pot să facă împreună, în numele lui Dumnezeu, pentru binele omenirii.

Puţini chiar şi dintre credincioşi, întrebaţi în ce anume cred, ar răspunde: cred că Cristos a murit pentru păcatele mele şi a înviat pentru justificarea mea. Cei mai mulţi ar răspunde: cred în existenţa lui Dumnezeu, într-o viaţă după moarte. Şi totuşi pentru Paul, ca pentru tot NT, credinţa care mântuieşte este numai aceea în moartea şi învierea lui Cristos: "Dacă îl mărturiseşti cu gura ta pe Domnul Isus şi crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit" (Rom 10,9).

Luna trecută, s-a ţinut aici în Vatican. În Căsuţa "Pius al IV-lea", un simpozion promovat de Academia Pontificală de Ştiinţe, cu titlul "Vederi ştiinţifice în privinţa evoluţiei universului şi a vieţii", la care au participat cei mai mari oameni de ştiinţă din toată lumea. Am voit să intervievez, pentru programul pe care-l conduc în fiecare sâmbătă seara la TV despre evanghelie, pe unul dintre participanţi, prof. Francis Collins, director al grupului de cercetare care în anul 2000 a dus la descifrarea completă a genomului uman. Ştiindu-l un credincios, i-am pus, printre altele, întrebarea: "Dumneavoastră aţi crezut mai întâi în Dumnezeu sau în Cristos?". A răspuns:

"Până la vârsta de circa 25 de ani eram ateu, nu aveam o pregătire religioasă, eram un om de ştiinţă care reducea aproape totul la ecuaţii şi legi ale fizicii. Dar ca medic am început să văd oamenii care trebuiau să înfrunte problema vieţii şi a morţii, şi acest lucru m-a făcut să mă gândesc că ateismul meu nu era o idee înrădăcinată. Am început să citesc texte despre argumentările raţionale ale credinţei pe care eu n-o cunoşteam. Mai întâi am ajuns la convingerea că ateismul era alternativa cea mai puţin acceptabilă. Puţin câte puţin am ajuns la concluzia că trebuie să existe un Dumnezeu care a creat toate acestea, dar nu ştiam cum era acest Dumnezeu".

Este instructiv de a citi, în cartea sa "Limbajul lui Dumnezeu", cum a depăşit acest impas:

"Îmi era greu să fac o punte spre acest Dumnezeu. Cu cât învăţam mai mult să-l cunosc, cu atât curăţia şi sfinţenia sa îmi apăreau inaccesibile. În această conştiinţă amară a venit persoana lui Isus Cristos. Trecuse mai mult de un an de când hotărâsem să cred într-un fel de Dumnezeu, şi acum ajunsesem la darea de seamă. Într-o frumoasă dimineaţă de toamnă, în timp ce pentru prima dată plimbându-mă în munţi mă îndreptam spre vest de Mississippi, maiestatea şi frumuseţea creaţiei au învins rezistenţa mea. Am înţeles că ajunsese la capăt căutarea mea. În dimineaţa următoare, la răsăritul soarelui, am îngenuncheat pe iarba udă şi am capitulat în faţa lui Isus Cristos"².

Îmi vine să mă gândesc la cuvântul lui Cristos: "Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine". Numai în el, Dumnezeu devine accesibil şi credibil. Graţie acestei credinţe regăsite, momentul descoperirii genomului uman a fost, în acelaşi timp, spune el, o experienţă de exaltare ştiinţifică şi de adoraţie religioasă.

Convertirea acestui om de ştiinţă demonstrează că evenimentul de la Damasc se reînnoieşte în istorie; Cristos este acelaşi, astăzi ca şi atunci. Nu este uşor pentru un om de ştiinţă, în special pentru un biolog, să se declare astăzi în mod public credincios, aşa cum n-a fost uşor pentru Saul: se riscă să fim imediat "alungaţi din sinagogă". Şi de fapt acest lucru i s-a întâmplat profesorului Collins care datorită mărturisirii sale de credinţă a trebuie să îndure săgeţile multor laicişti.

4. De la prezenţa lui Dumnezeu la prezenţa lui Cristos

Îmi rămâne să spun ceva despre un alt punct: ce are de spus exemplul lui Paul pentru viaţa spirituală a credincioşilor. Una dintre temele cele mai tratate în spiritualitatea catolică este aceea a gândului prezenţei lui Dumnezeu³. Nu se numără tratatele despre această temă din secolul al XVI-lea până astăzi. Într-unul dintre ele se citeşte:

"Creştinul bun trebuie să se obişnuiască cu acest exerciţiu sfânt în orice timp şi în orice loc. La trezire să-şi îndrepte imediat privirea sufletului spre Dumnezeu, să vorbească şi să converseze cu el ca şi cu tatăl său iubit. Atunci când merge pe drum să ţină ochii trupului în jos şi modeşti, ridicându-i către Dumnezeu pe cei ai sufletului"⁴.

Se deosebeşte "gândul prezenţei lui Dumnezeu" de "sentimentul prezenţei sale": primul depinde de noi, în schimb al doilea este dar de har care nu depinde de noi. (Se ştie că pentru sfântul Grigore de Nyssa "sentimentul prezenţei" lui Dumnezeu, aisthesis parousia, este aproape un sinonim al experienţei mistice).

E vorba de o viziune rigid teocentrică, una care în unii autori ajunge până la sfatul de "a lăsa deoparte sfânta omenitate a lui Cristos". Sfânta Tereza din Avila va reacţiona energic împotriva acestei idei care reapare periodic de la Origene încoace în sânul creştinismului atât oriental cât şi occidental. Însă spiritualitatea prezenţei lui Dumnezeu, chiar şi după ea, va continua să fie în mod rigid teocentrică, împreună cu toate problemele şi aporiile care rezultă din ea, scoase în evidenţă chiar de autorii care tratează despre asta⁵.

Cu privire la acest punct, gândirea sfântului Paul ne poate ajuta să depăşim dificultatea care a dus la declinul spiritualităţii prezenţei lui Dumnezeu. El vorbeşte mereu despre o prezenţă a lui Dumnezeu "în Cristos". O prezenţă ireversibilă şi de netrecut. Nu există un stadiu al vieţii spirituale în care să nu fie Cristos sau să se meargă "dincolo de Cristos". Viaţa creştină este o "viaţă ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,3). Acest cristocentrism paulin nu atenuează orizontul trinitar al credinţei, ci îl exaltă, deoarece pentru Paul toată mişcarea porneşte de la Tatăl şi se întoarce la Tatăl, prin intermediul lui Cristos, în Duhul Sfânt. Expresia "în Cristos" este interschimbabilă, în scrierile sale, cu expresia "în Duhul Sfânt".

Necesitatea de a depăşi omenitatea lui Cristos, pentru a accede direct la Logosul veşnic şi la divinitate, se năştea dintr-o consideraţie scăzută faţă de învierea lui Cristos. Aceasta era văzută în semnificaţia sa apologetică, dovadă a dumnezeirii lui Isus, şi nu îndeajuns în semnificaţia sa misterică, inaugurare a vieţii sale "conform Duhului", graţie căreia omenitatea lui Cristos apare de acum în condiţia sa spirituală, aşadar, omniprezentă şi actuală.

Ce rezultă de aici pe planul practic? Că noi putem face orice "în Cristos" şi "cu Cristos", fie că mâncăm, fie că dormim, fie că facem orice altceva, spune apostolul (1Cor 10,31). Cel Înviat nu este prezent numai pentru că-l gândim, ci este realmente lângă noi; nu noi, cu gândul şi fantezia, trebuie să ne ducem la viaţa sa pământească pentru a ne reprezenta episoadele vieţii sale (aşa cum se străduiau să facă în meditarea "misterelor vieţii lui Cristos); el, Cel Înviat, vine spre noi. Nu noi, cu imaginaţia, trebuie să devenim contemporani ai lui Cristos; Cristos e cel care devine realmente contemporanul nostru. "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii". (Apropo, de ce să nu facem imediat un act de credinţă? El este aici, în această capelă, mai prezent decât este fiecare dintre noi; caută privirea inimii noastre şi se bucură atunci când o găseşte).

Un text care reflectă în mod minunat această viziune a vieţii creştine este rugăciunea atribuită sfântul Patrick: "Cristos cu mine, Cristos în faţa mea, Cristos în spatele meu, Cristos în mine! Cristos sub mine, Cristos deasupra mea, Cristos la dreapta mea, Cristos la stânga mea!"⁶.

Ce semnificaţie nouă şi mai înaltă capătă cuvintele sfântului Alois Grignon de Monfort, dacă le aplicăm la "Duhul lui Cristos" ceea ce el spune despre "spiritul Mariei":

"Trebuie să ne abandonăm Duhului lui Cristos pentru a fi mişcaţi şi conduşi după voinţa sa. Trebuie să ne aşezăm şi să rămâne în mâinile sale ca un instrument în mâinile unui muncitor, ca o lăută în mâinile unui interpret abil. Trebuie să ne pierdem şi să ne abandonăm în el precum piatra care se aruncă în mare. Este posibil să facem asta simplu şi într-o clipă, cu o singură privire interioară sau o uşoară mişcare a voinţei, sau şi cu vreun cuvânt scurt"⁷.

5. Uit cele din urma mea

Încheiem întorcându-ne la textul din Fil 3. Sfântul Paul termină "confesiunile" sale cu o declaraţie:

"Fraţilor, eu nu consider că l-aş fi cucerit, dar un singur lucru fac: uit cele din urma mea şi mă avânt către cele dinainte. Alerg spre scop, spre răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, în Cristos Isus" (Fil 3,13-14).

"Uit cele din urma mea". Care din urmă? Care trecut? Trecutul de fariseu, despre care a vorbit înainte? Nu, trecutul de apostol, în Biserică! Acum câştigul care trebuie considerat pierdere este un altul: este tocmai faptul că deja o dată a considerat toate o pierdere pentru Cristos. Era natural să se gândească astfel: "Ce curaj la Paul acela: să abandoneze o carieră de rabin aşa de bine începută pentru o întunecată sectă de galileeni! Şi ce scrisori a scris! Câte călătorii a întreprins, câte Biserici a întemeiat!".

Apostolul a simţit în mod confuz pericolul mortal de a pune între el şi Cristos o "dreptate proprie" care derivă din fapte - de data asta faptele săvârşite pentru Cristos - şi a reacţionat energic. "Eu nu consider - spune el - că aş fi ajuns la desăvârşire". Sfântul Francisc din Assisi, pe la sfârşitul vieţii, reacţiona brusc la orice ispită de autocomplăcere, spunând: "Fraţilor, să începem să-l slujim pe Domnul pentru că până acum am făcut puţin sau n-am făcut nimic"⁸.

Aceasta este convertirea mai necesară celor care deja l-au urmat pe Cristos şi au trăit în slujba sa în Biserică. O convertire cu totul specială, care nu constă în abandonarea răului, ci, într-un anumit sens, în abandonarea binelui! Adică în a ne dezlipi de tot ceea ce am făcut, repetându-ne nouă înşine, conform sugestiei lui Cristos: "Suntem servitori nefolositori; am făcut decât ceea ce eram datori să facem" (Lc 17,10).

Această golire a mâinilor şi a buzunarelor de orice pretenţie, în spirit de sărăcie şi umilinţă, este modul cel mai bun pentru a ne pregăti pentru Crăciun. Ne aminteşte asta o frumoasă legendă de Crăciun pe care îmi place s-o citez din nou. Se povesteşte că printre păstorii care au mers în noaptea de Crăciun ca să-l adore pe prunc era unul aşa de sărăcuţ încât chiar n-avea nimic de oferit şi tare se mai ruşina. Ajunşi la grotă, toţi se întreceau să ofere darurile lor. Maria nu ştia cum să facă pentru a le primi pe toate, trebuind să-l ţină în braţe pe prunc. Atunci, văzându-l pe păstoraş cu mâinile libere, îl ia pe Isus şi i-l dă. A avea mâinile goale a fost norocul său şi, pe un alt plan, va fi şi norocul nostru.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

¹ J.-P. Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu, X,4 (Paris, Gallimard 1951, p. 267.).
² F. Collins, The Language of God. A Scientist Presents Evidence for Belief, pp. 219-255.
³ Cf. M. Dupuis, Présence de Dieu, în D. Spir. 12, coll. 2107-2136.
⁴ F. Arias (+ 1605), cit. de Dupuis, col. 2111.
⁵ Dupuis, cit., col 2121: "Dacă omniprezenţa lui Dumnezeu nu se deosebeşte de esenţa sa, exerciţiul prezenţei lui Dumnezeu nu adaugă la tema tradiţională a amintirii lui Dumnezeu decât un efort imaginativ".
⁶ "Christ with me, Christ before me, Christ behind me, Christ below me, Christ above me, Christ at my right, Christ at my left".
⁷ Cf. S. L. Grignon de Montfort, Tratat despre adevărata devoţiune faţă de Maria, nr. 257.259 (în Oeuvres complètes, Paris 1966, pp. 660.661).
⁸ Celano, Vita prima, 103 (Fonti Francescane, n. 500).

lecturi: 8.