Viena: Motivaţie pentru un Advent al ospitalităţii

De câteva zile am început timpul sfânt al Adventului, o perioadă de pregătire şi convertire în drum spre sărbătoarea Crăciunului. La începutul Adventului, în toate bisericile din Austria se sfinţeşte o coroană mare şi se aprinde o lumânare. Chiar şi credincioşii aduc de acasă o coroană mai mică cu patru lumânări, confecţionată de ei sau cumpărată de la magazin. Aceste coroane se binecuvântează şi apoi sunt purtate în casele oamenilor. Când membrii familiei se adună în casă, se aprind şi lumânările în funcţie de săptămâna în care se află. Se spune o rugăciune în comun sau se cântă ceva de Advent. În acest mod, fiecare creştin devine mai conştient că, pe măsură ce se aprind mai multe lumânări, cu atât mai mult trebuie să se dispună mai bine sufleteşte pentru marele mister al naşterii Mântuitorului. Astfel, credincioşii sunt conştientizaţi tot mai mult de apropiata sărbătoare a venirii Domnului, prin tot felul de acţiuni caritative şi de binefacere pentru cei nevoiaşi.

Ceva cu totul deosebit se întâmplă însă în fiecare duminică din Advent în Parohia "Maria Biruinţei", Arsenal - Viena, situată în sectorul trei al capitalei Austriei, nu departe de Rathaus - primăria generală a Vienei. Fiecare nou Advent pe care îl trăim oferă tuturor credincioşilor din parohie o nouă posibilitate de a veni în ajutorul aproapelui şi a oferi ospitalitate pentru cei care odinioară au rămas fără nimic şi chiar fără casa unde au trăit. Această ospitalitate este un semn de a arăta şi iubirea faţă de aproapele. Chiar Cristos spune: "Cine a făcut unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii ei, mie mi-a făcut".

În fiecare an, în prima duminică din Advent, în această parohie se întâlnesc oameni care vin din diferite regiuni ale Austriei. Ei fac eforturi mari pentru a se întâlni, dorind în primul rând să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ei au primit în vremuri foarte grele. Cândva, aceşti oameni au trăit o adevărată dramă, iar acum vin sa-i mulţumească lui Dumnezeu. Cei care au supravieţuit sistemului autoritar participă la sfânta Liturghie din prima duminică a Adventului, iar apoi se întâlnesc la o agapă frăţească organizată de Parohia Arsenal. La începutul acestei istorii zbuciumate erau aproape 4000 de oameni deportaţi. Mulţi dintre ei au trecut între timp la cele veşnice, iar alţii, din cauza distanţelor mari şi a vârstei, nu mai pot lua parte la această întâlnire. Fiecare se gândeşte însă la intervenţia pe care Dumnezeu a făcut-o în viaţa lor. În fiecare an se păstrează câteva momente de reculegere în amintirea celor plecaţi dintre noi. E vorba de oamenii care, în anul 1945, fiind de naţionalitate germană sau austriacă, aflaţi fiind pe teritoriul Cehoslovaciei, au trebuit să părăsească ţara în regim de urgenţă. În mai puţin de două ore au trebuit să plece luând cu ei minimul necesar, cât au putut împacheta şi lua cu dânşii. Este vorba despre acel decret Bensch, al primului ministru al Cehoslovaciei în acea vreme, care i-a obligat pe toţi cei de origine germană să părăsească în cel mai scurt timp ţara unde se aflau. Oamenii au trebuit să facă un drum lung şi anevoios, fără să ştie unde vor merge şi unde vor ajunge. Atunci au murit foarte mulţi oameni; era iarnă, iar copiii şi bătrânii nu au mai făcut faţă condiţiilor vitrege ale frigului din iarna lui 1945.

În comunitatea din Arsenal erau aşa zisele cazarme militare, rămase libere din timpul împărătesei Mariei Tereza. Mai mult de 4000 de oameni rămaşi fără casă au fost adăpostiţi în cazarmele libere, care se pot vedea şi astăzi. Multe dintre ele au fost transformate în locuinţe particulare, unde locuiesc înalţii funcţionari publici. În anul 1945, deportaţii trăiau la comun, aveau o singură bucătărie şi stăteau câte 25-30 de persoane într-o cameră. Au fost clipe de coşmar pentru toţi aceştia care au rămas fără locuinţă şi ţară. Cei mai în vârstă, care mai trăiesc în Arsenal, povestesc şi acum cu lacrimi în ochi tot ceea ce au trăit la vremea respectivă. Chiar şi azi îşi spun şi se numesc "Heimatvertriebene" (cei fără adăpost).

În Arsenal există o biserică frumoasă, care are o vechime de 153 de ani şi care o are ca patroană pe preasfânta Fecioară "Maria biruinţei". Oameni fără locuinţă mi-au povestit că, fiind mai mici, ministrau în fiecare zi la sfânta Liturghie. Cu trecerea timpului, mulţi au emigrat în America şi Canada sau în diferite părţi ale Austriei sau Germaniei. Unii s-au căsătorit şi au rămas în Parohia Arsenal sau în împrejurimile Vienei. Este de remarcat că, deşi au trecut foarte mulţi ani de la acel moment care le-a marcat întreaga viaţă, ei nu contenesc să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru tot ceea ce le-a oferit şi au putut să primească: ţară, casă, acoperiş, masă şi asigurarea unui viitor mai bun şi mai sigur. Au rămas fără ţară, au pierdut case, tot ceea ce au agonisit, au fost alungaţi din ţara lor natală într-o lume necunoscută, plină de numeroase riscuri. Important este că Biserica le-a oferit un loc sigur în Arsenal, le-a oferit un acoperiş şi s-a asigurat că vor avea un viitor mai luminat. Tocmai de aceea au făcut promisiunea că în fiecare an, în prima duminică din Advent, când se aprinde prima lumânare de la coroană, să se adune de pretutindeni şi să-i mulţumească lui Dumnezeu. Este un gest extraordinar din partea lor, că nu au uitat că preasfânta Fecioară Maria, cu mantia ei de mamă, le-a găsit aici, în Arsenal, un loc binecuvântat.

Deşi sunt oameni de diverse confesiuni, nu se sfiesc să viziteze biserica şi împreună, la picioarele altarului, să-i aducă slavă şi cinste bunului Dumnezeu. I-am mulţumit şi anul acesta celui preasfânt că ne oferă oameni care ştiu să-şi respecte promisiunile făcute şi să dea mărturie de credinţa pe care au primit-o odinioară la botez. Acest gest nobil oferit de aceşti oameni, care au trebuit să trăiască o istorie zbuciumată, ne oferă un prilej de reflecţie pentru convertirea noastră interioară şi totodată ne orientează spre disponibilitatea pe care trebuie s-o oferim aproapelui nostru. Adventul rămâne pentru fiecare un timp sacru de convertire şi de ospitalitate.

Pr. dr. Iosif Antoci

lecturi: 8.