În confruntarea dintre credinţă şi raţiune. Geniul sfântului Paul

Publicăm în continuare articolul semnat de Juan Manuel de Prada, tradus după L'Osservatore Romano, 13 noiembrie 2008.

Comemorarea acestui An Paulin ar trebui să ne folosească ca stimulent pentru a reflecta asupra uneia din caracteristicile cele mai distinctive şi geniale ale sfântului Paul, impulsul de universalism care avea să devină repede un element constitutiv al credinţei în Isus Cristos. Un universalism care, în afară de faptul de a împlini misiunea pe care Isus o încredinţase discipolilor săi, avea să definească orientarea inovatoare a creştinismului ca religie care încorporează în patrimoniul său cultural înţelepciunea păgână. Această asimilare culturală transformă creştinismul, încă de la începuturile sale, într-o religie diferită de oricare alta: pentru că în timp ce alte religii stabilesc că identitatea lor trebuie să se constituie negând moştenirea culturală care le precede, creştinismul a înţeles, graţie geniului paulin, că vocaţia universală a noii credinţe cerea să se introducă în structurile culturale, administrative şi juridice ale epocii sale; nu pentru a se sincretiza cu ele, ci pentru a le transforma radical dinăuntru. Şi această iluminare genială a sfântului Paul - care fără îndoială a fost iluminare a Duhului - trebuie să folosească ca o inspiraţie viguroasă pentru noi catolicii de astăzi, adesea tentaţi să ne refugiem împotriva unei lumi ostile.

Sfântul Paul, născut la Tars, în Cilicia, în sânul unei familii ebraice, a fost şi cetăţean roman; această condiţie sau status juridic l-a ajutat să înţeleagă că vocaţia de universalitate a creştinismului avea să se realizeze pe deplin numai dacă reuşea să se introducă în structurile Imperiului Roman, stăpân al lumii. A se introduce pentru a beneficia de vasta sa moştenire culturală; a se introduce şi pentru a spăla dinăuntru corupţia sa. Creştinismul nu ar fi reuşit să fie ceea ce a fost de fapt dacă nu şi-ar fi însuşit limbile din Roma; şi dacă n-ar fi adoptat legile sale, pentru a le umaniza apoi, întemeind un drept nou, pătruns de ideea vertiginoasă de răscumpărare personală pe care o aduce evanghelia. Creştinii ar fi putut să se mulţumească să rămână la marginile Romei, ca nişte oameni fără patrie care celebrează propriile rituri în clandestinitate. Intrând în gura lupului, înarmaţi numai cu flacăra credinţei, au riscat să piară în fălcile lui; dar la sfârşit au provocat un incendiu mai durabil decât monumentele din Roma.

Din ce aliaj puternic era fabricat omul acela care a tulburat pentru totdeauna cursul istoriei? Ştim că în formarea culturală a sfântului Paul se amestecau elemente ebraice şi eleniste. Avea o cunoaştere exhaustivă a limbii greceşti, hrănită de Scripturi după versiunea Septuagintei. Însă se remarca şi printr-o cunoaştere deloc superficială a miturilor greceşti, ca şi a filozofilor şi poeţilor lor: e suficient să citim discursul său în Areopagul din Atena pentru a ne da seama de solida lui cultură clasică. Şi, desigur, de modus operandi al misiunii sale evanghelizatoare: sfântul Paul începe discursul său aducând reflecţii în care păgânii şi creştinii puteau să conveargă, bazându-se şi pe citate din filozofi; îl încheie însă cu vestirea judecăţii finale, piatră de scandal pentru ascultătorii săi - între care, din câte ştim, erau câţiva filozofi epicureici şi stoici - care puteau accepta nemurirea sufletului, dar nu învierea trupului. Acel grup de filozofi probabil că s-a dizolvat considerându-l pe sfântul Paul nebun; totuşi, întorcându-se acasă, în timp ce meditau intens asupra cuvintelor pe care tocmai le ascultaseră, poate că au reuşit să descopere că principiile pe care se baza discursul sfântului Paul se puteau percepe prin intermediul raţiunii. Şi aceste principii asimilabile de către un păgân,principii care apar în discursul din Areopag, sunt aceleaşi pe care sfântul Paul le încorporează în epistolele sale: posibilitatea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu prin intermediul creaţiei sale, prezenţa unei legi naturale înscrisă în inima omului, supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu, ca rod al filiaţiei noastre divine. Principii, pe care după aceea sfântul Paul va ridica extraordinarul său edificiu cristologic. Să ne punem în locul acelor filozofi păgâni care l-au ascultat pe sfântul Paul. Cum să nu se simtă interpelaţi de o predică ce unea, într-un mod subjugant şi aşa de misterios, principii pe care raţiunea putea să le accepte cu teze care cereau concursul unei credinţe noi? Cum să nu se simtă interpelaţi de acest mister care făcea congruent ceea ce ascultau şi ceea ce simpla inteligenţă nu le permitea să pătrundă? Şi, încercând să aprofundeze acel mister, cum să nu se deschidă la orizonturile inedite de libertate şi de speranţă pe care le aducea Cristos?

Aşa s-a întâmplat atunci; şi geniul paulin ne învaţă că poate să continue să se întâmple acum. Unui patrician roman ca Filemon nu trebuia să i se pară mai straniu să acorde libertatea sclavului său Onesim, primindu-l ca pe un "frate preaiubit" în Domnul, decât trebuie să i se pară unui om din timpul nostru - de exemplu - să deteste avortul. Dacă geniul paulin a reuşit să facă în aşa fel încât un patrician roman să renunţe la dreptul de proprietate asupra unui alt om pe care legile i-l recunoşteau, noi de ce nu putem face în aşa fel încât oamenii din epoca noastră să recupereze conceptul de sacralitate a vieţii umane, oricât ar părea că legile din epoca noastră l-au uitat? Pentru a face asta, va trebui să folosim cuvinte care să fie inteligibile pentru oamenii din timpul nostru; şi astfel vom reuşi, aşa cum la timpul său a reuşit geniul paulin, să minăm dinăuntru o cultură care s-a îndepărtat de Dumnezeu, fără a ne refugia împotriva ei. Trebuie să predicăm din nou în această societate neopăgână că Dumnezeu s-a făcut om; nu pentru a-şi înălţa un tron, ci pentru a participa la limitele umane, pentru a simţi aceleaşi suferinţe ale oamenilor, pentru a-i însoţi pe drumul lor pământesc. Şi, făcându-se om, Dumnezeu a făcut în aşa fel încât viaţa umană, orice viaţă umană, să devină sacră. Sfântul Paul a reuşit să se facă înţeles de oamenii din timpul său; şi astfel a transformat în realitate misiunea de neînlocuit pe care noi creştinii o avem în lume, descrisă prin cuvinte sublime în Scrisoarea către Diognet: "Aşa cum este sufletul în trup, tot aşa sunt creştinii în lume (...). Sufletul este închis în trup, dar el susţine trupul; şi creştinii sunt în lume ca într-o temniţă, dar ei susţin lumea (...). Dumnezeu i-a pus într-un aşa loc încât nu le este permis să-l părăsească".

A ne adăposti împotriva lumii echivalează cu a părăsi locul pe care Dumnezeu ni l-a acordat. Geniul paulin ne învaţă că putem continua să fim sufletul lumii, fără a renunţa la principiile noastre şi fără a renega esenţa noastră.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 17.