Reflecţie: Numele

"Nu ştiu cum s-a întâmplat - îşi începu băiatul povestea. De când mă ştiu mi-a fost frică să stau cu ceilalţi. Chiar fraţii şi surorile mele mă ocoleau - sau, când eram împreună, îmi mai scăpau câte un pumn sau mă ciupeau - aşa, «în joacă» spuneau ei. De ce le-o fi părut bine când plângeam?! Poate fiindcă mama mă iubea mai mult - eram cel mai mic.

De fapt, nu-l cunoscusem pe tata. Murise la vreo câteva zile după ce mă născusem eu - se spune că semănam tare bine cu el. Mama mă mângâia şi cum ne săruta pe toţi înainte de culcare, când ajungea la mine ştiam că plângea - uneori îi simţeam lacrimile fierbinţi pe frunte...

Poate că de asta m-a dat la învăţătură... sau numai ca să scap de acasă şi să nu mă mai vadă stând mereu într-un colţ, bătut de ceilalţi mai pe faţă, mai pe furiş... eu nu mă băteam cu ei. Oricum erau mulţi. Şi chiar când era unul singur şi ştiam că-l puteam dovedi, la ce bun?! Nu bătaia mă durea, ci ura pe care o simţeam, lovindu-mă înainte de pumnul unuia sau altuia.

În seara aceea mă luaseră pe neaşteptate. Căzusem şi mă lovisem rău. Nu i-am spus nimic mamei. Ce-ar fi putut să facă?! N-am mâncat, m-am culcat aşa, parca mi se făcea frig de tare ce mă dureau toate.

A doua zi n-am mai putut mişca mâna. Nu mă durea, nu mă mai durea nimic, dar mâna n-o mai mişcam. A plâns mult mama. A plâns şi s-a rugat. Dar mâna se usca încetul cu încetul.

Am învăţat să scriu cu stânga. La început nu-mi mai ieşeau literele aşa de frumoase. Dar nu asta conta. Oricum, învăţam. De muncit, n-aveam cum.

«Ai să ajungi cerşetor, ce crezi că, dacă moare mama, vreunul dintre noi o să te hrănească?»

Nu mă mai loveau acum - decât cu vorbele. Vorbele mustind de ură. Şi ce le făcusem oare?!

Aşa s-a şi întâmplat. Când mama a murit, m-au dat afară din casă. Învăţătorul meu m-a luat de milă - dar avea şi el o mulţime de copii, o gură în plus conta. Şi cui avea să-i folosească învăţătura mea? El spunea să-l ajut cu cei mai mici, dar copiii sunt întotdeauna răi cu cei neputincioşi. Asta eram eu: un neputincios.

Ajunsesem să fug de toţi. Un timp, m-am mai rugat. Mă învăţase mama. Dar încetul cu încetul, am renunţat. Oricum, nimeni nu mă asculta. Şi nu mă iubea nimeni. În zilele bune îmi spuneam că iubirea mamei ar trebui să-mi ajungă pentru toată viaţa. Şi chiar să-mi ţină de foame. N-aţi văzut că, atunci când eşti iubit, nu-ţi mai e foame? Şi chiar trăiam din iubirea ei. Tot pentru ea mă duceam, când mă lăsa învăţătorul, la sinagogă (erau multe de făcut în casă şi trebuia cumva să-mi câştig adăpostul şi mâncarea).

În ziua aceea, învăţătorul era singur. M-a chemat la el. Mi s-a făcut frică. Acuş o să-mi spună să plec. Dar unde, Doamne?! Dar nu, nu era asta. S-a uitat lung la mine - cine ştie ce-o fi văzut. Mi-a spus să mă spăl şi să mergem împreună la sinagogă. N-avea importanţă dacă mai era ceva de făcut prin casă.

«De când nu te-ai mai rugat?» - mă întrebă el.

N-am răspuns. Parcă de când se uscase mâna, nici nu mai vorbeam cum trebuie. Limba se împleticea şi încetul cu încetul se uscase jumătate din obraz - acum nu mai semănam cu tata, el era tare frumos. Nu mai semănam cu nimeni. Cu ochii în pământ, am mers în urma învăţătorului. Ce n-aş fi dat să mă lase în pace, acolo, acasă. Nu mai vroiam nimic: iar lume, iar oameni, iar ură... mai bine aş fi murit.

Când am intrat în sinagogă, el şedea acolo. Nu m-am uitat la el. Demult nu mă mai uitam la oameni şi dacă puteam să-i ocolesc, mă credeam în siguranţă. Am simţit că învăţătorul mă trage de haină.

«Haide, du-te! Te cheamă».

Am încremenit. Cum o să mă cheme pe mine?! Dar l-am auzit şoptindu-mi numele. Îmi ştia numele! De când nu-mi mai spusese nimeni pe nume, aproape şi eu îl uitasem! Ştii, aşa e când eşti singur: zidurile cresc în jurul tău, nu te vede nimeni, nu te cheamă nimeni pe nume... şi încetul cu încetul, nu mai eşti decât o poreclă - neputinciosul... Dar nu, el mă chema pe nume. Pe numele meu!

Am făcut un pas. Se făcu gol în jurul meu. Şi n-am îndrăznit să mă mişc. Nu, nu-mi era frică. Numai că-mi închipuiam că visez şi nu vroiam să mă mai trezesc. Mă chemase pe nume. Toată iubirea pe care o simţisem vreodată era în glasul lui. Şi toată iubirea pe care nu avusesem cui s-o dărui atâţia ani, începu să-mi curgă deodată în trup. Nu, nu ştiu cum să vă spun. Trecea aşa, ca un val din creştet în tălpi, curgând din cer în pământ.

Îl auzeam vorbind cu cei din jur care-l tot întrebau dacă e permis să vindeci în zi de sâmbătă. Atunci nu ştiam decât de valul de iubire care curgea, curgea mereu de la el în mine - iar eu, parcă-mi descătuşase inima - chiar am reuşit să ridic ochii şi să mă uit la faţa lui. Eram totul numai iubire - îi vedeam buzele mişcându-se, dar parcă nu înţelegeam şi nu ştiam ce spune.

Mai târziu învăţătorul mi-a repetat cuvintele lui:

«Care om dintre voi, dacă are o singură oaie şi aceasta cade în groapă într-o zi de sâmbătă, nu o ia şi o scoate? Dar un om valorează mai mult decât o oaie! Prin urmare, este permis să faci bine în zi de sâmbătă!»

Atunci, aşa cum vă spun, eram numai iubire. Nu mai ştiam nici cine sunt, nici unde sunt - între el şi mine era o punte de iubire, o mare de iubire, iubirea curgea ca lumina şi ştiam că iubirea aceea n-o să se sfârşească niciodată.

Când mi-a spus: «Întinde-ţi mâna», aşa am făcut. Am auzit pe urmă strigătele celor din jur, i-am văzut pe învăţaţii sinagogii ieşind furioşi afară - altădată m-aş fi temut, dar în iubirea aceea nu te puteai teme de nimic şi de nimeni - şi când m-am uitat, mâna mea se făcuse ca şi cealaltă - sănătoasă. Am dat cu mâna pe faţă, obrazul nu-mi mai era căzut şi fără vlagă. Am strigat de bucurie şi limba nu mi s-a împleticit. Eram om ca toţi oamenii.

De asta am venit aici, cum am aflat că l-au prins. Vreau să dau mărturie, mâine, la proces.

Am nume bun în satul meu. Am nume! El mi-a dat nume, în loc de poreclă. Sunt şi eu învăţătorul altora. Oamenii mă iubesc, copiii mă iubesc. Dar mai mult decât atât, îi iubesc eu pe toţi ceilalţi. Cine a fost o dată măcar în iubirea lui, se face el însuşi iubire, adevăr, dreptate. De asta nu înţeleg ceva: am auzit că unul dintre ai lui L-a trădat, că un altul s-ar fi lepădat de el. O fi adevărat?! Voi ce ştiţi?!"

Se făcu tăcere. Se auzea jăratecul trosnind.

Şedeam toţi acolo, în jurul focului şi aşteptam să se facă ziua.

Nopţile sunt reci la noi şi cu cât se apropie dimineaţa, cu atât e mai frig şi întunericul mai greu.

De undeva, cocoşul cânta a treia oară.

Din întuneric, cineva izbucni în plâns.

Un bărbat.

Dr. Ecaterina Hanganu

lecturi: 8.