Păcatul nu corodează unitatea comunităţii catolice

Biserica nedespărţită graţie primatului roman

De Nicola Bux

Solemnitatea sfinţilor apostoli Petru şi Paul aminteşte din nou fiecărei comunităţi creştine că face parte din Biserica catolică, nu este completă de una singură. Ea este o porţiune a viei mari a Domnului şi, ca în parabolă (cf. Mc 12,1-12), riscă să fie deposedată de ea şi încredinţată altora. Parabola viei, cu ameninţarea-promisiunea sa - scrie papa (Isus din Nazaret) citând Apocalipsa (2,5) - "este valabilă şi în noul popor al lui Dumnezeu; este adevărat, nu se referă la Biserică în ansamblul ei, ci se referă cu siguranţă şi mereu din nou la Bisericile locale, aşa cum demonstrează cuvântul Celui Înviat adresat Bisericii din Efes: ‚Adu-ţi aminte deci de unde ai căzut şi fă faptele tale dintâi; dacă nu te vei converti, voi veni la tine şi voi schimba candelabrul tău de la locul lui", dacă slujitorii-păstorii săi nu-l urmează pe Cristos. Dar Biserica rămâne una, pentru că "Dumnezeu nu eşuează; dacă suntem infideli, el rămâne fidel" (cf. 2Tim 2,13). De asemenea, "Această viţă nu poate fi dezrădăcinată niciodată, nu poate fi niciodată abandonată părăduirii: este în mod definitiv a lui Dumnezeu, prin Fiul însuşi Dumnezeu trăieşte în ea. Promisiunea este irevocabilă, unitatea a devenit indestructibilă" (pag. 302). Aşadar Biserica este trupul lui Cristos şi unită cu el care este viţa cea adevărată (cf. In 15,1). El rămâne una cu ai săi, pe care a venit să-i adune (cf. In 11,52). Acest lucru ne ajută să înţelegem că cristologia "conţine în ea şi în întreaga ecleziologie. Indică unirea indisolubilă a lui Isus cu ai săi" (ivi). Parabola viţei exprimă inseparabilitatea lui Isus de a săi, faptul de a fi una cu el şi în el. Biserica nu poate fi dezrădăcinată, dar are nevoie încontinuu de purificare evitând auto-exaltarea omului şi a instituţiilor umane (cf. pag. 303).

Biserica, mister de unitate, este mereu nedespărţită, în schimb dezbinarea se repropune în diferite epoci printre fiii săi ca o consecinţă a păcatului, dar nu este corodată unitatea Bisericii catolice. Desigur, timpul în care Biserica "respira cu doi plămâni" a cunoscut criza, dar nu a încetat niciodată complet, graţie acelor comunităţi în Orient şi în Occident care au păstrat legătura de comuniune cu Biserica Romei.

Privirea înaltă spre Biserică pe care Conciliul al II-lea din Vatican a promovat-o, găseşte în Prima Scrisoare a lui Petru un punct fundamental, unde el le spune creştinilor, persecutaţi şi tentaţi să rămână prizonieri ai înfrângerii aparente: "Dar voi sunteţi un neam ales, o preoţie împărătească, o naţiune sfântă, poporul luat în stăpânire de Dumnezeu, ca să vestiţi faptele măreţe ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină. Voi, care odinioară nu eraţi popor, acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi, care nu aveaţi parte de îndurare, acum aţi obţinut îndurare" (2,9-10). Oricine a ascultat acest text, spune cardinalul Giacomo Biffi, niciodată nu s-a îndoit că se referă la Biserică. Şi totuşi, atunci când se vorbeşte despre Biserică, imediat se uită această realitate de popor care aparţine lui Dumnezeu pentru că el este prezent în mijlocul său şi deci determină existenţa sa. Acelaşi lucru trebuie spus despre imaginea Bisericii în Apocalipsă, "revelarea lucrurilor aşa cum sunt deja acum, dincolo de tragica viaţă în care discipolii lui Isus sunt cufundaţi" (Le cose di lassů, Siena 2007, pag. 131). "Gloria" Bisericii este deci înainte de suferinţa ei, dar se va manifesta pe deplin la sfârşit. Se poate spune că Biserica de la sfârşit (escatologică) este deja prezentă de la începutul fără de început al lui Dumnezeu (en archč) în Biserica de la început (protologică, spun orientalii) (cf. Lumen gentium, 2) - şi pentru aceasta Biserica se oglindeşte în Maria - aşadar ea "Mireasa Mielului" (cf. Ap 19,7) trăieşte gemând pe pământ şi bucurându-se în cer: o dublă dimensiune de persecutată şi de victorioasă. Exact ca femeia glorioasă şi în travaliu.

Acest mod de a pune problema este esenţial pentru a înţelege adevărul despre Biserica una şi nedespărţită. Dacă sfântul Paul nu ezită să descrie dezbinările în comunităţi până la considerarea lor ca necesare (cf. 1Cor 11,19), face asta având conştiinţa decisivă - care nu va dispărea niciodată din Biserică - că creştinii sunt trupul lui Cristos şi mădularele sale fiecare cu partea sa (cf. 1Cor 12,27), ba chiar, reafirmând asta, să-şi dea seama că sunt mădulare unii pentru alţii (cf. Rom 12,5).

De aceea, atunci când se vorbeşte despre Biserica nedespărţită până în primul mileniu, luând ca moment despărţitor anul 1054, se spune parţial adevărul dacă se face referinţă la dimensiunea geografică a Bisericii, deoarece Bisericile locale situate în Orient şi în Occident au urmat schisma în mod diversificat; dar, dacă se priveşte la dimensiunea istorică, ne dăm seama de inconsistenţa teoriei, pentru că se ştie că deja în timpul apostolilor şi apoi în timpul Calcedonului s-au produs despărţiri. Ori, cu acest criteriu, Biserica nedespărţită s-a terminat deja în timpul apostolic, a fost deja anulată de dezbinările corintenilor, încă înainte de trădarea lui Iuda sau de tăgăduirea lui Petru. Nu, nimic nu pot face păcatele şi dezbinările umane asupra unităţii divino-umane a Bisericii. Dimpotrivă, trebuie să se facă referinţă la dimensiunea obiectivă, dogmatică, deci mistică a Bisericii aşa cum se mărturiseşte încontinuu în Crezul apostolic: sfânta Biserică catolică, sau în mod detaliat în Simbolul niceno-constantinopolitan: Biserica una, sfântă, catolică, apostolică.

Unitatea catolică este un dar divin în mijlocul non-unităţii umane. Biserica apostolilor, de la Petru până la Benedict al XVI-lea, nu este o Biserică ce va apare în timpurile din urmă, ci este poporul lui Dumnezeu aflat pe drum în istorie, Biserica catolică în care "subzistă", adică continuă să existe dincolo de dezbinările care s-au produs, se produc şi se vor produce între creştini, Biserica lui Isus Cristos: "Aşa cum comuniunea iubirii există încă de la început şi va fi până la sfârşit (cf. 1In 1,1 şi urm.), tot aşa din păcate încă de la început se strecoară şi dezbinarea. Nu trebuie să ne uimim că ea există şi astăzi" (Benedict al XVI-lea, Audienţa generală 5 aprilie 2006; de asemenea: Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice chineze, 30 iunie 2007, nr. 6).

Pe bună dreptate Conciliul nu foloseşte niciodată expresia "reunificarea Bisericilor" ci "reintegrarea unităţii creştinilor", a despărţirilor lor de Biserica una care subzistă în cea catolică, pentru că ea este deja acum una după cum Isus Cristos este unul. Unitatea este inadmissibilis, nu poate fi pierdută (Unitatis reditegratio, 4). Dar unii ecleziologi arată adesea un anumit strabism: sunt aşa de escatologici încât zboară în mod romantic spre "Isus al credinţei" şi spre "Biserică din zilele de pe urmă", şi atât de nerăbdători ai unităţii ecumenice încât pierd privirea umilă şi înaltă spre unitatea reală. Sfântul Paul, plin de zel entuziast, dar nu până acolo încât să piardă contactul cu realitatea, vorbeşte în aceeaşi termeni despre Cristos şi despre Biserică, pentru că în ea sunt prezente ca şi cap şi trup: "Celui care poate să facă toate mai presus decât putem noi să cerem sau să gândim, prin puterea cu care lucrează în noi, lui să-i fie glorie în Biserică şi în Cristos Isus, în toate generaţiile din vecii vecilor. Amin" (Ef 3,20-21).

Problema unei anumite ecleziologii ecumenice este că a coborât privirea de la relaţia intrinsecă a Bisericii cu Isus Cristos la relaţia "politică" cu lumea - aici se produce păcatul despărţirii între creştini şi a unei comunităţi ecleziale de unitatea catolică: despărţirea pune capăt însăşi eclezialităţii sale, pentru că este un act care se disociază de Cristos, deci "extraeclezial". Despărţirile istorice au fost acte extraecleziale, păcate care au produs acea multidudo contrară unităţii. Totuşi nimeni nu poate crede că printr-un act schismatic uman poate să elimine comuniunea Bisericii a cărei legătură invizibilă, tenace şi strânsă este însuşi Duhul Sfânt care o mişcă asemenea unui singur organism interacţionând cu principiul vizibil al primatului episcopului Romei.

Aşadar este esenţială conştiinţa de a fi "uni-versali", îndreptaţi spre unitatea catolică, fiecare cu partea sa, parte din întreg, Biserică particulară în Biserica universală. Aşa cum Cristos nu este împărţit în fragmentele trupului său euharistic, tot aşa este Biserica nedespărţită: chiar dacă la sfârşitul timpurilor, aşa cum profeţea Soloviev, va fi constituită dintr-un mic rest, ea va rămâne mereu nedespărţită.

(După L'Osservatore Romano, 29 iunie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 20.