Urgenţa educativă este urgenţă a Bisericii

Interviu luat secretarului Congregaţiei pentru Educaţia Catolică

Urgenţa educativă este o urgenţă pentru opera de evanghelizare a Bisericii, afirmă în acest interviu dat agenţiei Zenit arhiepiscopul Jean-Louis Bruguès, numit în noiembrie 2007 secretar al Congregaţiei pentru Educaţia Catolică.

Monseniorul Bruguès s-a născut la 22 noiembrie 1943 la Bagnčres-de-Bigorre (dieceza de Tarbes şi Lourdes). După ce a absolvit economia şi dreptul a intrat în Ordinul Predicatorilor în anul 1968.

A primit diploma "honoris causa" de la Aquinas Institute of Theology din Universitatea din Saint-Louis (Statele Unite), în anul 2002. Ioan Paul al II-lea l-a numit episcop de Angers la 20 martie 2000, iar Benedict al XVI-lea l-a chemat să colaboreze cu el la Sfântul Scaun, la 10 noiembrie 2007.

• Cum aţi descrie tineretul de astăzi?

Monsenior Bruguès: Avem norocul că putem conta pe un tineret pe care eu l-aş califica extraordinar. Este generos. Este o minoritate, e adevărat, dar se privesc la cifrele în ansamblu, dar au voinţă. Ştie că nu ştie, din punct de vedere al culturii creştine; îşi dă seama că conţinutul credinţei îi este familiar până la un anumit punct, dar vrea să înveţe!

Pentru acest motiv, catehezele au un mare succes la tineri, fie ei adolescenţi sau mai mari, studenţi sau tineri profesionişti. Şi pe mine aceşti tineri mă ajută să fac un act de credinţă în viitorul Bisericii, şi aici, într-o societate în curs de secularizare rapidă.

În fiecare an, în luna iulie, merg la Lourdes cu şase sute de adolescenţi. Când ţineam catehezele tinerii veneau cu sutele şi uneori depăşeau o mie. Am făcut o sărbătoare a catehezei şi au venit şapte mii. Desigur numerele nu spun totul. Titlul întâlnirii era: "Acest viitor care trebuie iubit" şi obiectivul era să-i reconcilieze pe creştinii noştri, pe botezaţii noştri, cu viitorul lor.

• În Franţa s-a desfăşurat recent o mare dezbatere despre catehezele şi şcolile catolice. Care este poziţia dumneavoastră şi reflecţiile dumneavoastră despre această temă?

Monsenior Bruguès: Situaţia şcolii catolice se diferenţiază mult într-o ţară şi alta. Mă limitez la Franţa amintind un fapt ulterior: în dieceza mea învăţământul catolic se referă la 41% dintre tineri. Aproape unu din doi. Când se spune că Biserica nu are contact cu tinerii, evident că nu se cunoaşte realitatea, pentru că în ambientul nostru are posibilitatea să se adreseze aproape unui tânăr din doi.

Ce facem în faţa acestei oportunităţi? Aceasta este întrebarea cu care ne confruntăm. Astăzi, asupra şcolii catolice, este în curs o dezbatere pe care o consider interesantă, utilă, chiar dacă uneori este făcută cu lovituri de tun; o dezbatere care ne obligă să ne amintim nouă înşine, Episcopi, preoţi, directori de centre, profesori ce anume este o şcoală catolică.

Înainte de toate putem spune că termenul "catolic" are în sine două semnificaţii. Catolic înseamnă universal şi de aceea centrele noastre trebuie să aibă angajarea de a se deschide celui care bate la uşă, mai ales celui care se află în condiţii sociale mai puţin favorabile. Catolic, în al doilea rând, înseamnă şi mărturisire a unei credinţe. Deci o şcoală catolică este o şcoală deschisă în care cultura care este învăţată e orientată spre mărturisirea unei credinţe specifice.

• Cum se pot articula aceste două dimensiuni ale şcolii catolice?

Monsenior Bruguès: Între aceste două definiţii ale termenului catolic - universalitate şi specificitate - există, a existat mereu, o tensiune pe care eu o consider salutară. Pericolul adevărat ar fi voinţa de a suprima una din cele două semnificaţii, cu scopul de a elimina această tensiune.

Dacă se vrea eliminarea dimensiunii universale, se face din şcoala catolică o şcoală a unei comunităţi particulare şi, în anumite cazuri, o şcoală ghetou. Dacă se elimină dimensiunea confesiunii de credinţă, se face din şcoala catolică o şcoală ca altele, fără un caracter propriu. Dacă se deschid toate ferestrele unei case, se obţine un curent de aer dar nu se reuşeşte să se lucreze. Pentru aceasta sunt în mod rebel în favoarea acestei tensiuni.

• Ce implică în practică acest lucru?

Monsenior Bruguès: Vă dau un exemplu concret. Când am ajuns în dieceză mi-am dat seama că, atunci când părinţii veneau să înscrie copiii într-un institut catolic, directorul le spunea că în şcoala aceea se făcea o propunere de credinţă, o propunere catehetică. Părinţii erau liberi să accepte sau să refuze. Ce se întâmpla dacă refuzau? Nimic. Nu se făcea nimic. Alegerea era: cateheză sau nimic.

Eu cred că nu este un mod bun de a prezenta chestiunea şi de aceea am întreprins o experienţă de care sunt foarte mulţumit şi foarte mândru. Am început să construim un ciclu de cultură creştină. Nu spun religioasă, ci creştină.

• În ce constă propunerea de cultură creştină?

Monsenior Bruguès: Cu instrumentele cele mai moderne am creat o pedagogie, o metodologie, pentru predarea culturii creştine care, foarte bine realizate la nivel tehnic, le place foarte mult copiilor. În jumătate din centrele şcolare din dieceza noastră cultura creştină este obligatorie pentru toţi. Dacă părinţii vor să-i înscrie pe copiii lor la şcoală, ştiu imediat că va fi un învăţământ viu al culturii creştine. Dar nu este o cateheză. În schimb pentru cel care doreşte, există şi o propunere catehetică. Deci propunerea noastră nu mai este "sau-sau", ci "şi-şi"!

Ceea ce constatăm este că această predare a culturii creştine este trăită de mulţi ca un prim anunţ al credinţei, până acolo încât numărul copiilor care se înscriu la cateheză a crescut cu o treime. Aş vrea ca această experienţă să fie mai mult cunoscută şi recunoscută, şi - de ce nu - răspândită, cu atât mai mult că diecezele din Angers şi din Nantes, care s-au asociat, au creat cu cartea de text "Anne şi Leo jurnalişti" un instrument extraordinar.

Acesta este un exemplu care demonstrează că este posibil să se trăiască în mod foarte profitabil această tensiune dintre universalitatea şi specificitatea şcolii catolice.

• Dumneavoastră aţi vorbit despre aceste ambiente în care s-a reuşit să se aibă incidenţă, ca acela al şcolii catolice. În noua dumneavoastră funcţie dumneavoastră aveţi şi seminariile. Care poate fi în Occident politica pentru seminarii, în faţa scăderii numărului de vocaţii?

Monsenior Bruguès: Nu ştiu dacă este corect a elabora o politică la vârf şi a spune: iată aici ceea ce trebuie făcut la toate nivelele. Mai degrabă eu aş face parcursul invers: ce se întâmplă la bază?

În experienţa mea de călugăr, de profesor şi de episcop pot spune că Dumnezeu cheamă astăzi în aceeaşi măsură în care chema înainte. De exemplu, în acest moment, am circa 15 tineri care au venit la să se întâlnească cu mine - nu ştiu dacă înainte se făcea aşa - şi i-au spus episcopului că au nişte întrebări. Cel mai tânăr are 14 ani şi cel mai mare circa 22 sau 23 de ani. Deci, Dumnezeu cheamă.

Pe de altă parte este adevărat, şi eu cred, că există o strânsă relaţie între numărul de vocaţii şi numărul de practicanţi. Dumnezeu cheamă acest popor, slujitorii, pentru că are nevoie de ei. Deci pentru mine problema nu este numărul mic de vocaţii, ci sprijinul scăzut, însoţirea scăzută. De aici vin dificultăţile: nu este uşor de găsit o comunitate creştină care să susţină într-adevăr aceste vocaţii şi care să însoţească pas cu pas pe tânărul care se simte chemat, chiar dacă, desigur, la început nu există certitudinea.

• Cum poate să ajute Biserica pe tineri să răspundă la chemarea lui Dumnezeu?

Monsenior Bruguès: Un număr semnificativ de vocaţii se pierde pe câmp. O comunitate are mereu preoţii pe care-i merită. Un exemplu recent: un preot vine la mine să-mi spună că a ajuns la vârsta pensionării şi că a decis să se retragă. În colocviu îl întreb: "Nu a fost niciodată un tânăr care să vă caute?". "Da, da, a fost unul recent, de 22 de ani, cu studii de muzicologie...". Şi acest tânăr, a cărui mamă făcea parte din EAP (Echipa de animare parohială), a profitat de ocazie, într-o duminică în care parohul era invitat acasă, ca să spună familiei că se gândea să devină preot.

Atunci mama se înfurie şi-i spune: "Este un drum fără ieşire, sper ca tu să nu faci asta". Şi trece restul prânzului descurajându-l pe fiu. Responsabilă a EAP! Şi parohul era acolo! Atunci l-am întrebat: "Şi dumneavoastră ce-aţi spus?". "Nimic". Este exemplul unei comunităţi care nu ia asupra sa chemarea pe care Dumnezeu o adresează unuia dintre tinerii săi.

• Cum se poate favoriza această conştientizare?

Monsenior Bruguès: Metodele sunt diferite. Cunosc parohii în care se fac rugăciuni pentru vocaţii. Este un mijloc bun dar ar trebui sensibilizate, responsabilizate comunităţile parohiale şi familiile, pentru ca într-adevăr să se primească ca un dar, un har şi - de ce nu - ca o onoare, chemarea care poate să fie adresată unuia dintre tinerii săi. Şi apoi trebuie folosite toate mijloacele pentru a-l însoţi pe tânăr.

În parte, pentru a răspunde la această chestiune am creat anul acesta, în dieceza mea, nişte case pentru studenţi. În aceste trei case, deocamdată, locuiesc douăzeci şi şapte de tineri, care sunt responsabili de ele. Au în fiecare zi un timp de rugăciune şi primesc o învăţătură explicit creştină. Asta înseamnă că, paralel cu formarea profesională pe care o primesc în universităţi, dobândesc o formare creştină. Unii dintre ei îşi pun întrebări de tip vocaţional. Acolo găsesc ambientul şi directorii spirituali de care au nevoie. Dintre aceşti douăzeci şi şapte, patru mi-au spus că se gândesc să devină preoţi sau călugări. Aceste prime trei case primesc numai băieţi, dar am lansat - chiar dacă va reveni succesorului meu - crearea de case pentru fete.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 28.