Neprihănita - patrimoniu al creştinismului

Un dar ecumenic care trebuie primit şi înţeles

De Salvatore M. Perella

Dezbinarea dintre Bisericile creştine este, din păcate, un fapt vechi şi endemic; după cum este un fapt că această situaţie este tot mai mult simţită chiar de discipolii Domnului ca un "scandal pentru lume" (Unitatis redintegratio, 1a), ceva care "contrazice în mod deschis voinţa lui Dumnezeu" (Unitatis redintegratio, 1b). Desigur, nu au lipsit în timpul secolelor tentative de recompunere, dar au eşuat şi din motive de orgoliu confesional, de frica de a fi absorbiţi sau anulaţi de celălalt, de neînţelegeri înrădăcinate considerate imposibil de depăşit, nefiind lipsite uneori de ostilităţi delictuoase. Dezbinarea cea mai profundă este aceea care desparte în Occidentul creştin Biserica Catolică-Romană şi comunităţile Reformei protestante. Oricum, nostalgia unităţii pierdute, iubirea, slujirea şi mărturia adusă unicului Domn, necesitatea de "a se regăsi" în Cristos fără bariere, neîncrederi şi frici, impun, desigur, o metanoia convinsă. De aceea Bisericile trebuie să facă o "convertire continuă" spre Domnul, care nu va putea să nu fie "convergentă". Convertirea, slujirea pentru cauza unităţii şi trădarea "propriei" Biserici şi tradiţia doctrinală la care Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea au făcut de mai multe ori referinţă în magisteriul lor.

Ioan Paul al II-lea în vizita la "Marianum" (1998), considera printre chestiunile şi argumentele grave şi delicate ce trebuie tratate, cea ecumenică, care, aşa cum afirmase anterior la nr. 29 din enciclica Redemptoris Mater (1987), "marchează profund drumul Bisericii din timpul nostru. În această privinţă, cercetările, aprofundate în conţinuturi şi respectuoase în expunere, vor trebui să arate fraţilor din Bisericile Ortodoxiei şi ale Reformei că învăţătura catolică despre sfânta Fecioară este, în esenţa ei, veritas biblica, veritas antiqua, deci nu poate să fie motiv de dezbinare". Convingere împărtăşită de ambiente şi persoane din Reformă, deoarece timpul nostru este tot mai mult martor că protestanţii, graţie şi "palingenezei mariologice" a catolicismului, au redeschis "dosarul despre Maria". De fapt, zilele noastre sunt martore ale trecerii de la "ascundere" la "trezire", de la trezire la "primire", deşi diferenţiată.

Între Biserica Catolică şi celelalte Biserici şi Confesiuni creştine există "chestiuni controversate" încă nerezolvate: "cooperarea Mariei la mântuirea lui Cristos", învăţătură considerată de majoritatea protestanţilor "o contradicţie intrinsecă, nerezolvată în catolicism, care îl mărturiseşte pe de altă parte pe unicul mijlocitor Cristos", în timp ce ea învaţă că Maica Răscumpărătorului a fost asociată de Cristos însuşi, pe pământ şi în cer, la opera mântuitoare (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 963-976); "fecioria perpetuă a Mariei", învăţătură însuşită de primii părinţi ai Reformei protestante şi apoi lăsată treptat să dispară de către adepţii lor din cauza unei atestări biblice prea incerte pentru o afirmaţie de credinţă certă, în timp ce Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică şi-o însuşesc cu tărie deoarece "Isus este unicul Fiu al Mariei" (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 496-511); chestiunea referitoare la "dogmele mariane moderne", definite în anul 1854 şi în anul 1950 (cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 490-493; nr. 966), contestate şi din cauza unei autorităţi magisteriale nerecunoscute papei, motiv pentru care ele sunt considerate "adevăruri parţiale" definite de o "Biserică parţială"; "evlavia şi cultul marian", cutumă veche dezaprobată şi puternic combătută de lumea protestantă conform căreia "catolicismul - afirmă un teolog evanghelic - nu stă sau cade cu mariologia". "Acolo unde Maria este venerată nu există Biserică" afirma Barth în anul 1938. Mulţi evanghelici cred asta cu atât mai mult astăzi, în timp ce catolicismul consideră evlavia mariană ca parte din unicul cult creştin care are ca origine, sens şi ţintă Sfânta Treime. "Chestiunea invocării şi a mijlocirii sfinţilor şi Maria", combătută şi ea de protestanţi deoarece predică o substanţială "incapacitate" a lor pentru această funcţie, în timp ce conform catolicismului sfinţii şi Maria se interesează şi se roagă pentru noi şi pentru mântuirea noastră la Dumnezeu, deci este legitim şi chiar de sfătuit să o rugăm pe Sfânta Maria şi s-o invocăm în comuniunea sfinţilor lui Dumnezeu. Fecioara Maria, mama şi slujitoarea Domnului, model al credinciosului care primeşte şi se încrede numai în cuvântul care mântuieşte, icoană escatologică a Bisericii celor îndreptăţiţi şi a sfinţilor este patrimoniu comun al creştinilor.

Am spus că dogma neprihănitei zămisliri a Mariei, definită de Pius al IX-lea la 8 decembrie 1854, este o temă controversată şi discutată între creştini, în special între protestanţi. Biserica şi teologia catolică au fost mereu conştiente că fundamentele biblice ale dogmei Neprihănitei zămisliri - ca şi cele ale Ridicării la cer - deşi sunt prezente la o atentă şi serioasă "exegeză complexivă", nu sunt aşa de explicite şi directe aşa cum ar mai putea crede cineva; această dogmă predică în mod esenţial puterea universală a răscumpărării lui Cristos, nevoia de răscumpărare a Născătoarei de Dumnezeu, frumuseţea, caracterul absolut şi libertatea iubirii milostive a lui Dumnezeu care a împodobit-o, încă din prima clipă a existenţei sale singulare, cu strălucirile unei sfinţenii cu totul eminente şi singulare (cf. Lumen gentium, 56). Dificultăţile care provin de la protestanţi se referă la fundamentul biblic al dogmei; universalitatea păcatului şi a răscumpărării, realitatea condiţiei de creatură a Maicii Domnului. Aprofundarea teologică contemporană a dogmei din anul 1854, argument eclezial care cuprinde învăţături ca primatul şi universalitatea răscumpărării lui Cristos, universalitatea păcatului strămoşesc, învăţătura creştină despre îndreptăţire şi despre har şi alte importante tematici inerente antropologiei, a condus la depăşirea modului tradiţional de a pune problema aproape exclusiv întemeiat pe o viziune mai curând "amartilogică" (răscumpărarea înţeleasă în mod fundamental ca eliberare dintr-o situaţie de păcat) decât într-o perspectivă "cristocentrică" şi "karitologică".

Biserica Catolică recunoscând în Maria eficacitatea operei lui Dumnezeu în Cristos, ţinând cont de sensus fidelium şi de magisteriu afirmă: "În decursul secolelor, Biserica şi-a dat seama că Maria, plină de harul lui Dumnezeu (cf. Lc 1,28), a fost răscumpărată încă de la zămislirea ei". Este ceea ce afirmă dogma Neprihănitei Zămisliri, proclamată de Pius al IX-lea... Această "strălucire a unei sfinţenii unice" cu care Maria este "împodobită încă din prima clipă a zămislirii sale" (Lumen gentium, 56) vine în întregime de la Cristos: ea "este răscumpărată în mod atât de sublim în vederea meritelor Fiului ei" (Lumen gentium, 53). Mai mult decât orice altă persoană creată, Tatăl a "binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri în Cristos" (Ef 1,3). În el a ales-o "mai înainte de crearea lumii, ca să fie sfântă şi neprihănită în faţa lui în dragoste" (Ef 1,4). Părinţii din tradiţia orientală o numesc pe Născătoarea de Dumnezeu "Toată Sfântă" - Panaghia - o cinstesc ca "neatinsă de vreo prihană a păcatului, cea plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă" (Lumen gentium, 56). "Maria, prin harul lui Dumnezeu, a rămas curată de orice păcat personal în timpul întregii sale existenţe" (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 491-493).

Dogma din anul 1854 proclamă îndreptăţirea nemaiauzită dăruită de Dumnezeu trinitar Mariei din Nazaret în vederea slujirii sale materne şi mântuitoare adusă persoanei şi ministerului mesianic al lui Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu; îndreptăţire pe care catolicii o denumesc ca "neprihănita zămislire", adică "plinătate de har" (cf. Lc 1,28) în ea. În afară de aceasta, catolicii, ortodocşii şi protestanţii sunt în mod substanţial de acord că acest "dar" generos şi unic de zămislire neprihănită, de îndreptăţire anticipată a creaturii Maria prin "sola gratia", a fost un preambul necesar pentru maternitatea sa divino-mesianică şi pentru însăşi mântuirea şi glorificarea sa la tronul ceresc. Mulţi paşi au fost făcuţi între teologii din diferitele confesiuni creştine cu privire la Neprihănita Zămislire; dar mult mai rămâne de făcut în vederea unei "receptări" ecumenice a acestui argument, chiar dacă e diferită. În această privinţă cunoscutul Grup de la Dombes în volumul său vestit despre "Maria în planul lui Dumnezeu şi în comuniunea sfinţilor" (1998) percepe, cu oportunitate, apropierea învăţăturii Neprihănitei Zămisliri de perspectiva tipic luterană a mântuirii şi simultan îl interpretează şi îl arată ca dar gratuit şi absolut al harului lui Dumnezeu. Tocmai pentru că se vorbeşte de o intervenţie liberă, gratuită şi radicală din partea lui Dumnezeu Mântuitorul, când începe o viaţă umană şi deci înainte ca Maria să poată face vreun gest faţă de Dumnezeu, evenimentul zămislirii Neprihănite relatează, proclamă şi mărturiseşte "lucrurile mari" făcute de Dumnezeul milostiv în persoana predestinatei mame a Fiului său. De aceea, reflecţia despre acest argument eclezial mai înainte de a spune ceva despre cea "plină de har", spune despre Dumnezeu şi despre bunăvoinţa sa nemaiauzită şi absolută; credincioşii sunt angajaţi să nu uite un fapt important, că şi mama Mântuitorului "a fost însemnată cu păcatul strămoşesc" (nr. 267). Şi Cea toată sfântă, Cea glorificată prin har, a avut nevoie, ca toţi muritorii fraţi ai săi şi fii ai lui Adam ca şi ea, de mântuirea lui Cristos.

Catolicii şi protestanţii sunt de acord în a afirma suveranitatea lui Cristos care realizează mântuirea tuturor şi pentru toţi, deci şi pentru mama sa. De fapt, puterea eliberatoare şi mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu acţionează asupra Mariei: catolicii vorbesc despre "ferirea de păcatul strămoşesc" a Neprihănitei Născătoare de Dumnezeu; în timp ce ortodocşii vorbesc despre "răscumpărarea", despre "purificarea" Născătoarei lui Dumnezeu Toată Sfântă. Învăţătura catolică, afirmă Grupul din Dombes în această privinţă, nu întunecă în nici un fel locul central soteriologic al lui Cristos şi universalitatea darului harului său răscumpărător, subliniind că Neprihănita Zămislire poate să fie înţeleasă numai cu referinţă la evenimentul întrupării Răscumpărătorului. "Poziţiile diferitelor noastre Biserici se înrădăcinează toate, în al doilea rând, într-o teologie a harului. Dacă este adevărat că Reforma protestantă insistă în mod legitim pe iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în darul harului ("numai harul"), învăţătura catolică a Neprihănitei Zămisliri trebuie să fie înţeleasă şi ea pornind de la "sola gratia"; pentru că... nu este legată de meritele personale ale Mariei, ci este în întregime operă a lui Dumnezeu" (nr. 250). În afară de asta, evenimentul harului de răscumpărare în Neprihănita nu suprimă libertatea şi nu înstrăinează originalitatea răspunsului la darul divin din partea persoanei Mariei; dimpotrivă, Maria se află în dispoziţia cea mai bună pentru a trăi o existenţă deschisă, sinceră, totalizatoare, care înaintează în mijlocul oricărei vicisitudini spre plinătatea dăruirii sincere de sine. Grupul din Dombes exprimă consensul referitor la creşterea în credinţă care a avut loc în existenţa lui Theotokos, prin momente de încercare, de suferinţă, de căutare şi de implorare a celui care poate asculta şi primi creatura. Cu această indicaţie se depăşeşte o reprezentare statică a sfinţeniei Fecioarei, pentru a introduce o viziune dinamică, mult mai reală, concretă, evanghelică, teologală, care vorbeşte în mod semnificativ despre creativitatea umană confruntată şi dusă la împlinire de acelaşi Dumnezeu. De fapt, dogma catolică "nu a avut efectul de a o smulge pe Maria din condiţia umană, ci mai degrabă de a o pregăti ca să poată într-o zi, ca orice creatură răscumpărată, să aducă propriul răspuns activ la iniţiativa lui Dumnezeu" (nr. 272). Viziunea teo-antropologică a acestei afirmaţii poate fi împărtăşită; ea spune mult mai mult decât dinamismul şi imboldul pe care harul lui Dumnezeu îl face în persoană: o "nouă creaţie" căreia persoana harificată răspunde, în Duhul lui Cristos, cu dinamismul credinţei.

Recentul document anglican-catolic despre "Maria: har şi speranţă în Cristos" (2004), care a avut multe consensuri şi câteva disensiuni, a citit şi a oferit Bisericilor creştine o lectură a dogmelor mariane la lumina Scripturii, tradiţiei ecleziale nedespărţite şi în optica "harului divin" şi a "speranţei escatologice" deschise de persoana şi de opera lui Cristos în Duhul Tatălui, afirmând că zămislirea neprihănită a Mariei, dincolo de chestiunea juridică ce nu este preponderentă, afirmă un fapt istorico-salvific, antropologic şi eclezial de mare însemnătate pentru toţi creştinii: "În Maria, prototip al speranţei harului pentru toată omenirea, a fost văzută, prin har nemeritat, sfinţenia care este scopul nostru în Cristos (1In 3,2-3). Conform Noului Testament, condiţia de "harificată" se conturează ca şi condiţie de libertate de păcat prin intermediul sângelui lui Cristos (Ef 1,6-7). Scripturile indică eficacitatea sacrificiului lui Cristos şi faţă de cei care l-au precedat în timp (cf. 1Pt 3,19; In 8,56; 1Cor 10,4). În vederea chemării sale de a fi mama Celui Sfânt (cf. Lc 1,35) putem afirma în acelaşi timp că opera de răscumpărare a lui Cristos a ajuns la Maria "până la capăt", în intimitatea fiinţei sale şi în chiar cele dintâi momente ale vieţii" (nr. 59). Graţie noii perioade deschisă de Conciliul Vatican II în aceşti ani, în pofida unor momente de tensiune şi de scepticism, dialogul, aprofundarea teologică intereclezială despre misterul marian, este continuat, cu rezultate neaşteptate de puţini ani, motiv pentru care se poate spune foarte bine că Maria nu mai este considerată de cineva ca Mater divisionis, ci aşa cum afirma pe bună dreptate sfântul Augustin, Mater unitatis (Sermo 120, 1).

(După L'Osservatore Romano, 4 iunie 2008)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 10.