Scrisoarea Congregaţiei pentru Cler cu ocazia Zilei Mondiale pentru Sfinţirea Preoţilor

Nu activismul, ci radicalitatea este măsura oricărei vocaţii

Ca pregătire pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor, care se va celebra la 30 mai 2008, în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus, Congregaţia pentru Cler a adresat tuturor preoţilor o scrisoare semnată de cardinalul prefect Cláudio Hummes şi de secretarul arhiepiscop Mauro Piacenza. Cucernici şi iubiţi confraţi întru preoţie,

În sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, ne îndreptăm, cu neîncetată privire de iubire, ochii minţii şi ai inimii noastre spre Cristos, unic Mântuitor al existenţelor noastre şi al lumii. A ne aminti de Cristos înseamnă a ne aminti de acel chip pe care fiecare om, conştient sau nu, îl caută ca unic răspuns adecvat la propria sete de nesuprimat de fericire.

Acest chip, noi l-am întâlnit şi, în ziua aceea, în clipa aceea, iubirea sa a rănit aşa de mult inima noastră încât nu am mai putut să nu cerem neîncetat să stăm în prezenţa lui: "Dimineaţa vei auzi glasul meu; de dimineaţă voi sta înaintea ta şi voi aştepta" (Ps 5).

Liturgia sacră ne conduce din nou să contemplăm misterul întrupării cuvântului, originea şi realitatea intimă a acestei companii care este Biserica: Dumnezeul lui Abraham, al lui Isac şi al lui Iacob se revelează în Isus Cristos. "Nimeni nu ar fi putut vedea gloria lui, dacă mai întâi n-ar fi fost vindecat de umilinţa trupului. Ai fost orbit de praf şi cu praf ai fost vindecat: trupul te orbise, trupul te vindecă" (Sfântul Augustin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Omilia 2,16).

Numai privind din nou la omenitatea perfectă şi fascinantă a lui Isus Cristos, viu şi activ acum, care ni s-a revelat şi care acum se apleacă iar peste fiecare cu acea iubire de predilecţie totală care-i este proprie, este posibil să lăsăm ca el să lumineze şi să umple abisul de nevoie pe care omenitatea noastră, siguri fiind de speranţa întâlnită, siguri fiind de milostivirea care îmbrăţişează limitele noastre, învăţându-ne să iertăm ceea ce nici măcar nu reuşeam să observăm din noi înşine. "Un abis cheamă un alt abis la vuietul cascadelor tale" (Ps 41).

Aş vrea, cu ocazia obişnuitei Zile de Rugăciune pentru Sfinţirea Preoţilor, care se celebrează în sărbătoarea Preasfintei Inimi a lui Isus, să amintesc de prioritatea rugăciunii faţă de acţiune, deoarece de ea depinde incisivitatea acţiunii. Din raportul personal al fiecăruia cu Domnul Isus depinde mult misiunea Bisericii. Deci misiunea trebuie să fie hrănită de rugăciune: "A venit momentul de a reafirma importanţa rugăciunii în faţa activismului şi a secularismului ameninţător" (Benedict al XVI-lea, Deus caritas est, 37). Să nu încetăm să luăm din milostivirea lui, să-l lăsăm să vadă şi să vindece rănile dureroase ale păcatului nostru pentru a ne uimi în faţa miracolului, mereu nou, al omenităţii noastre răscumpărate.

Preaiubiţi confraţi, suntem experţii milostivirii lui Dumnezeu în noi şi, numai în felul acesta, instrumentele sale în a îmbrăţişa, în mod mereu nou, omenirea rănită. "Cristos nu ne mântuieşte de omenitatea noastră, ci prin intermediul ei; nu ne mântuieşte de lume, ci a venit în lume pentru ca lumea să se mântuiască prin el (cf. In 3,17)" (Benedict al XVI-lea, Mesaj urbi et orbi, 25 decembrie 2006). În sfârşit, să fim preoţi pentru actul cel mai înalt al milostivirii lui Dumnezeu şi în acelaşi timp al predilecţiei sale, sacramentul Preoţiei.

În al doilea rând, în setea de suprimat şi doritoare de el, dimensiunea cea mai autentică a preoţiei noastre este cerşirea, rugăciunea simplă şi continuă, care se învaţă în rugăciunea tăcută; ea a caracterizat mereu viaţa sfinţilor şi trebuie cerută cu insistenţă. Această conştiinţa a raportului cu el este zilnic supusă purificării încercării. În fiecare zi, din nou, ne dăm seama că de această dramă nu suntem scutiţi nici noi, slujitori care acţionează in persona Christi capitis: nu putem trăi numai o clipă în prezenţa sa, fără dorinţa dulce de a-l recunoaşte, a-l cunoaşte şi a adera iarăşi la el. Să nu cedăm ispitei de a privi la preoţia noastră ca la o inevitabilă şi indelegabilă datorie, asumată deja, care poate fi îndeplinită "mecanic", eventual cu un program pastoral articulat şi coerent. Preoţia este vocaţia, drumul, modul prin care Cristos ne mântuieşte, cu care ne-a chemat şi ne cheamă acum să trăim cu el.

Singura măsură adecvată, în faţa vocaţiei noastre sfinte, este radicalitatea. Această dăruire totală, cu conştiinţa infidelităţii noastre, poate avea loc numai ca o reînnoită şi rugătoare hotărâre pe care, apoi, Cristos o realizează zi de zi. Însuşi darul celibatului sacerdotal trebuie primit şi trăit în această dimensiune de radicalitate şi de configurare deplină cu Cristos. Orice altă poziţie, faţă de realitatea raportului cu el, riscă să devină ideologică.

Şi cantitatea, uneori extraordinar de mare, de muncă pe care condiţiile contemporane ale slujirii ne cer s-o îndeplinim, departe de a ne descuraja, trebuie să ne facă să îngrijim, cu şi mai mare atenţie identitatea noastră sacerdotală, care are o rădăcină categoric divină. În acest sens, într-o logică opusă logicii lumii, chiar condiţiile deosebite ale slujirii trebuie să ne facă să "ridicăm tonul" vieţii noastre spirituale, mărturisind cu mai mare convingere şi eficacitate apartenenţa noastră exclusivă la Domnul.

La dăruirea totală suntem educaţi de cel care cel dintâi ne-a iubit. "M-am lăsat găsit de cel care nu mă căuta. Am spus: «Iată-mă» celui care nu invoca numele meu". Locul totalităţii prin excelenţă este Euharistia, pentru că: "În Euharistie Isus nu dă «ceva», ci pe el însuşi; el oferă trupul său şi varsă sângele său. În felul acesta dăruieşte totalitatea existenţei sale, revelând izvorul originar al acestei iubiri" (Sacramentum caritatis, 7).

Să fim fideli, preaiubiţi confraţi, faţă de celebrarea zilnică a preasfintei Euharistii, nu numai pentru a îndeplini o angajare pastorală sau o exigenţă a comunităţii încredinţată nouă, ci pentru nevoia personală absolută pe care o simţim, precum respiraţia, precum lumina pentru viaţa noastră, precum unica motivaţie adecvată pentru o existenţă prezbiterală împlinită.

Sfântul Părinte, în exortaţia apostolică postsinodală Sacramentum caritatis, ne repropune cu tărie afirmaţia sfântului Augustin: "Nimeni nu mănâncă acest trup înainte de a-l adora; am păcătui dacă nu l-am adora" (Sfântul Augustin, Ennarationes in Psalmos 98,9). Nu putem trăi, nu putem privi la adevărul despre noi înşine, fără a ne lăsa priviţi şi generaţi de Cristos în adoraţia euharistică zilnică, şi acel "Stabat" al Mariei, "Femeia euharistică", sub crucea fiului său, este exemplul cel mai semnificativ care ne este dat despre contemplarea şi adorarea sacrificiului divin.

După cum caracterul misionar este intrinsec naturii însăşi a Bisericii, în acelaşi mod misiunea noastră este sădită în identitatea noastră sacerdotală, motiv pentru care urgenţa misionară este o chestiune de conştiinţă de noi înşine. Identitatea noastră sacerdotală este edificată şi reînnoită zi de zi în "întreţinerea" cu Domnul nostru. Raportul cu el, alimentat mereu în rugăciune continuă, are drept consecinţă imediată necesitatea de a-i face părtaşi de el pe cei care ne înconjoară. De fapt, sfinţenia pe care o cerem zilnic nu poate fi concepută după o accepţie individualistă sterilă şi abstractă, ci este, în mod necesar, sfinţenia lui Cristos, care este contagioasă, pentru toţi: "A fi în comuniune cu Isus Cristos ne implică în acel «a fi pentru toţi» al său, face din el modul nostru de a fi" (Benedict al XVI-lea, Spe salvi, 28).

Acest "a fi pentru toţi" al lui Cristos se realizează, pentru noi, în cele tria munera cu care suntem înzestraţi de însăşi natura preoţiei. Ele, care constituie totalitatea slujirii noastre, nu sunt locul înstrăinării noastre sau, mai rău încă, al unui simplu reducţionism funcţionalist al persoanei noastre, ci expresia cea mai adevărată a faptului de a fi ai lui Cristos; sunt locul raportului cu el. Poporul care ne este încredinţat pentru ca să fie educat, sfinţit şi condus de noi, nu este o realitate care ne distrage de la "viaţa noastră", ci este chipul lui Cristos pe care zilnic îl contemplăm, aşa cum este chipul iubitei sale pentru mire, aşa cum este Biserica mireasa sa pentru Cristos. Poporul încredinţat nouă este cale pentru sfinţenia noastră de care nu putem face abstracţie, adică o cale în care Cristos manifestă gloria Tatălui prin intermediul nostru.

"Dacă pentru cel care-l scandalizează pe unul singur şi pe cel mai mic mai bine ar fi să i se lege de gât o piatră de moartă şi să fie aruncat în mare, [...] în schimb cei care trimit la pierzare [...] un întreg popor, ce vor trebui să sufere şi ce pedeapsă vor primi?" (Sfântul Ioan Gură de Aur, De Sacerdotio VI, 1498). În faţa conştiinţei unei misiuni aşa de grave şi a unei responsabilităţi aşa de mari pentru viaţa şi mântuirea noastră, în care fidelitatea faţă de Cristos coincide cu "ascultarea" de exigenţele dictate de răscumpărarea acelor suflete, nu există nici măcar spaţiul pentru a ne îndoi de harul primit. Putem doar cere să cedăm cel mai mult posibil în faţa iubirii sale, ca să acţioneze el prin intermediul nostru, deoarece ori lăsăm ca Isus Cristos să mântuiască lumea acţionând în noi, ori riscăm să trădăm însăşi natura vocaţiei noastre. Măsura dăruirii, iubiţi confraţi, este din nou totalitatea. "Cinci pâini şi doi peşti" nu sunt mult, da, dar sunt totul! Harul lui Dumnezeu face, din toată micimea noastră, împărtăşania care satură poporul. De această "dăruire totală" sunt părtaşi în special preoţii în vârstă sau bolnavi care, zilnic, exercită slujirea divină, unindu-se cu pătimirea lui Cristos şi oferind propria existenţă prezbiterală pentru adevăratul bine al Bisericii şi pentru mântuirea sufletelor.

În sfârşit, fundament al întregii vieţi sacerdotale de care nu se poate face abstracţie rămâne sfânta Maică a lui Dumnezeu. Raportul cu ea nu se poate epuiza într-o practică devoţională pioasă, ci este hrănită de încredinţarea continuă în braţele pururi Fecioarei a întregii noastre vieţi, a slujirii noastre în întregimea sa. Preasfânta Maria ne conduce din nou şi pe noi, ca pe Ioan, sub crucea fiului său şi a Domnului nostru pentru a contempla, împreună cu ea, asemenea lui Ioan, iubirea infinită a lui Dumnezeu: "A coborât aici pe pământ viaţa noastră, viaţa adevărată; a luat asupra sa moartea noastră pentru a o ucide cu belşugul vieţii sale" (Sfântul Augustin, Confessiones IV, 12).

Dumnezeu Tatăl a ales, drept condiţie pentru răscumpărarea noastră, pentru împlinirea omenităţii noastre, pentru evenimentul întrupării Fiului, să aştepte acel fiat al unei Fecioare în faţa vestirii îngerului. Cristos a decis să încredinţeze, ca să spunem aşa, viaţa sa libertăţii iubitoare a mamei: "Zămislindu-l pe Cristos, născându-l, hrănindu-l, înfăţişându-l Tatălui în templu, suferind împreună cu Fiul său răstignit pe cruce, ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului, prin ascultare, credinţă, speranţă şi iubire aprinsă, pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. De aceea ea ne este mamă în ordinea harului" (Lumen gentium, 61).

Sfântul papă Pius al X-lea afirma: "Orice vocaţie sacerdotală vine din inima lui Dumnezeu, dar trece şi prin inima unei mame". Acest lucru este adevărat în ceea ce priveşte maternitatea biologică evidentă, dar şi cu privire la "naşterea" oricărei fidelităţi faţă de vocaţia lui Cristos. Nu putem face abstracţie de o maternitate spirituală pentru viaţa noastră sacerdotală: să ne încredinţăm cu încredere rugăciunii întregii sfinte Maici Biserici, maternităţii poporului, ai cărui păstori suntem, dar căruia îi este încredinţată şi păzirea şi sfinţenia noastră; să cerem acest sprijin fundamental.

Iubiţi confraţi, se prezintă urgenţa "unei mişcări de rugăciune care să pună în centru adoraţia continuă, timp de douăzeci şi patru de ore, în aşa fel încât din orice colţ al pământului să se înalţe către Dumnezeu o rugăciunea de adoraţie, mulţumire, laudă, cerere şi reparaţie, cu scopul principal de a trezi un număr suficient de vocaţii sfinte la starea sacerdotală şi, în acelaşi timp, de a însoţi spiritual - la nivel de trup mistic - cu un fel de maternitate spirituală pe cei care au fost deja chemaţi la preoţia ministerială şi sunt conformaţi ontologic cu unicul mare şi veşnic preot, ca să slujească tot mai bine lui şi fraţilor, ca aceia care, în acelaşi timp, sunt «în» Biserică, dar şi «în faţa» Bisericii (cf. Ioan Paul al II-lea, Pastores dabo vobis, 16), ţinând locul lui Cristos şi reprezentându-l în calitate de cap, păstor şi mire al Bisericii" (Scrisoarea Congregaţiei pentru Cler, 8 decembrie 2007).

În ultima vreme se schiţează o ulterioară formă de maternitate spirituală, care a însoţit mereu în mod silenţios, în istoria Bisericii, aleasă ceată sacerdotală: e vorba de încredinţarea concretă a slujirii noastre unui chip determinat, unui suflet consacrat, care să fie chemat de Cristos şi deci să aleagă să se ofere pe el însuşi, suferinţele necesare şi inevitabilele trude ale vieţii, pentru a mijloci în favoarea existenţei noastre sacerdotale, trăind, în felul acesta, în prezenţa dulce a lui Cristos.

O astfel de maternitate, în care se întrupează chipul iubitor al Mariei, trebuie cerută în rugăciune, pentru că numai Dumnezeu o poate trezi şi susţine. Nu lipsesc exemple minunate în acest sens; să ne gândim la lacrimile benefice ale sfintei Monica pentru fiul Augustin, pentru care a plâns "mai mult decât plâng mamele pentru moartea fizică a copiilor lor" (Sfântul Augustin, Confessiones III, 11). Un alt exemplu fascinant este cel al lui Eliza Vaughan, care a născut şi i-a încredinţat Domnului treisprezece copii; din cei opt băieţi, şase au devenit preoţi, şi din cele cinci fete, patru au devenit călugăriţe. Pentru că nu este posibil a fi cu adevărat cerşetori în faţa lui Cristos, ascuns în mod minunat în misterul euharistic, fără a şti să cerem concret ajutorul efectiv şi rugăciunea celui pe care el îl pune lângă noi, să nu ne fie teamă să ne încredinţăm maternităţilor pe care, cu siguranţă, Duhul le trezeşte pentru noi.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus, conştientă de necesitatea extremă de rugăciune pentru toţi preoţi, mai ales pentru cei lâncezi, scrie într-o scrisoare adresată surorii Celina: "Să trăim pentru suflete, să fim apostoli, să salvăm mai ales sufletele preoţilor [...]. Să ne rugăm, să suferim pentru ei şi, în ultima zi, Isus va fi recunoscător" (Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Scrisoare 94).

Să ne încredinţăm mijlocirii sfintei Fecioare, regina apostolilor, mamă preadulce, să privim împreună cu ea la Cristos, în tensiune continuă de a fi total, radical ai lui; aceasta este identitatea noastră!

Să ne amintim de cuvintele sfântului paroh din Ars, patronul parohilor: "Dacă eu aş avea deja un picior în cer şi ar veni cineva să-mi spună să mă întorc pe pământ pentru a lucra la convertirea păcătoşilor, m-aş întoarce cu mare plăcere. Şi dacă pentru aceasta ar fi necesar să rămân pe pământ până la sfârşitul lumii, trezindu-mă mereu la miezul nopţii, şi aş suferi aşa cum sufăr, aş fi de acord din toată inima" (Frčre Athanase, Procčs de l'Ordinaire, pag. 883).

Domnul să-i conducă şi să-i ocrotească pe toţi şi pe fiecare, în mod special pe cei bolnavi şi pe cei mai suferinzi, în oferirea constantă a vieţii noastre din iubire.

Card. Cláudio Hummes, prefect
Arhiep. Mauro Piacenza, secretar

Agenţia Zenit, 14 aprilie 2008

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 15.