Crăciunul conform Evangheliilor canonice ale copilăriei

Un copil între două Testamente

Gianfranco Ravasi

"Astăzi suntem aşezaţi, în ajunul / de Crăciun, noi oameni, sărmani / într-o cămăruţă geroasă, / vântul şuieră de-afară, / vântul intră. / Vino, bune Doamne Isuse, la noi, îndreaptă-ţi privirea: / pentru că Tu eşti cu adevărat de trebuinţă". Bertold Brecht, aparent aşa de departe de creştinism, aminteşte, într-una din poeziile sale din anii 1918-1933, această "trebuinţă" autentică şi profundă a Naşterii lui Cristos pentru cei din urmă de pe pământ şi pentru toţi "săracii" (adesea săraci nu numai la nivel social). La acest Crăciun am vrea să redescoperim evenimentul radical şi "trebuincios" al Întrupării printr-o simplă şi nemijlocită recitire a câtorva pagini din cele patru capitole evanghelice două din Matei şi două din Luca, ce totalizează 180 de versete şi care au primit tradiţionala titulatură de "Evanghelii ale copilăriei lui Isus". Însă vom începe cu un fel de premisă de metodă.

*

Două itinerarii opuse

În mentalitatea semitică există un mod simbolic de exprimare pe care cercetătorii l-au numit "polarism": dacă eu apuc cei doi poli ai unei sfere, reuşesc s-o ridic şi s-o ţin în mână. Naştere şi moare, Evanghelii ale copilăriei şi Evanghelii ale paştelui au fost "polarismul" vieţii lui Isus şi al predicării Bisericii. La începuturile creştinismului, în meditaţia despre întruparea de Crăciun şi despre învierea de Paşti se aduna sintetic toată vestirea mântuitoare creştină. Pentru acest motiv cele două mini-Evanghelii din care vom lua nu sunt atât o înşiruire folclorică de scene orientale, de sentimente delicate, de acţiuni familiare şi clasice referitoare la deliciosul "Prunc din Betleem" cu care ne-a obişnuit şi arta sacră; în schimb sunt o primă cântare adusă lui Cristos glorios a cărui apariţie în lume este deja compendiul cifrat şi descifrabil al mântuirii pe care ne-o aduc.

Deci este vorba de o relatare istorică încărcată de imagini şi semne simbolice şi mai ales şi încărcată de teologie. În practică aceste două naraţiuni, paralele dar autonome, sunt orientate de credinţa în Cristos şi conduc credinţa în Cristos a celui care le meditează. De fapt, în centru nu este o dulce şi dramatică istorie familiară ci misterul fundamental al creştinismului, Întruparea, Cuvântul în cuvinte, Dumnezeu în cortul de "carne" fragilă a omului. "Cele două moduri din totdeauna separate, divinul şi umanul - scris filozoful danez Soeren Kierkegaard - au intrat în coliziune în Cristos. O coliziune nu printr-o explozie ci printr-o îmbrăţişare".

Tocmai datorită acestei densităţi teologice, cele două cărticele evanghelice ale copilăriei sunt dificile, nu sunt deloc pagini pentru copii, aşa cum încă mai crede cineva. Sub suprafaţa smălţuită a culorilor, a simbolurilor, a naraţiunilor, se deschide un text care este asemănător cu o citadelă foarte compactă şi armonioasă la cărei inimă pentru a ajunge este nevoie să avem o hartă. Este necesar să avem un "instrumentar" interpretativ pentru a intra corect în aceste pagini, instrumentar care este oferit de o bibliografie interminabilă. Întrebările sunt multiple, de ordin literar, istoric, teologic. De exemplu, puţini ştiu că ultima carte care a fost pusă la Index, înainte de abolirea acestei practici, a fost o Vie de Jesus (1959) a unui cunoscut biblist francez, Jean Steinmann, tocmai din cauza capitolului dedicat Evangheliilor copilăriei.

Sunt două extremităţi ce trebuie evitate. Prima este cea istoricistă sau apologetică. Este foarte vizibil şi la suprafaţă că aceste pagini sunt diferite de cele care compun restul Evangheliilor; nucleul lor istoric de evenimente este învăluit într-un văl de interpretări, de aprofundări, de reelaborări teologice, de simboluri, de aluzii biblice (de unde şi diferitele catalogări ale exegeţilor: relatare omiletică creştină, istorie simbolică, istorie populară, şi aşa mai departe). Aşadar, sunt urgente şi adesea zadarnice eforturile celor care vor să demonstreze şi să documenteze istoric orice afirmaţie. Numai ca să dăm un exemplu, să ne gândim la risipa de energie exegetică şi ştiinţifică pe care a provocat-o steaua magilor: unii, cum este Kepler, recurgeau la o "novă" sau "supernovă", adică la una din acele stele slabe şi îndepărtate care dintr-o dată, timp de săptămâni sau luni, cresc intensitate vizuală din cauza unei explozii interne colosale; alţii se gândeau la cometa Halley (apărută însă în anul 12-11 înainte de Cristos); alţii propuneau ipoteza unei uniri Jupiter-Saturn, şi aşa mai departe.

Totuşi, există o altă extremitate de evitat şi este cea mitico-alegorică. În această perspectivă textul este numai un "pretext" pentru a ilustra teze cristologice sau pentru a îmbrăca în consistenţă fantezii populare sau pentru a reelabora mituri antice sau pentru a trezi emoţii spirituale şi morale. În această direcţie acel amestec religios, sentimental, infantil care este vărsat cu mâini pline pe aceste pagini de un anumit "climat de Crăciun", complice al consumismului interesat. În schimb Evangheliile copilăriri sunt texte pentru adulţi în credinţă, a căror secrete istorice şi teologice se deschid numai celui care vrea să înţeleagă în mod autentic Scripturile. În centru există un om şi deci o istorie care este antipodul mitului. Un om real, însemnat de frontierele timpului care se numesc naştere şi moarte. Un om ca toţi ceilalţi, marcat de o proprie identitate spaţială, culturală, temporală şi lingvistică. Dar asupra acestui om se proiectează lumina Paştelui şi a misterului. Aşadar, un om diferit de toţi ceilalţi pentru că timpul său ascunde în sine veşnicul, pentru că spaţiul său cuprinde orice înălţime, lărgime şi adâncime, pentru că cuvintele sale nu vor apune niciodată, pentru că faptele sale nu sunt ale sale ci ale lui Dumnezeu însuşi, pentru că iubirea sa este infinită, pentru că naşterea sa modestă este revelaţie cosmică, pentru că moartea sa este viaţă pentru toţi.

O întoarcere la profeţii

Vom începe acest parcurs al nostru cu o întoarcere, urcând spre trecutul care se află în spatele lui Isus din Nazaret şi al acţiunii lui personale şi cea a creştinătăţii. Adică ne vom îndrepta înainte de toate spre Sfintele Scripturi ebraice. "Dovada cea mai mare a lui Isus Cristos sunt profeţiile. Ele sunt pregătirea naşterii lui Isus Cristos, a cărui Evanghelie trebuia să fie crezută în toată lumea. A fost necesar nu numai ca să existe profeţii pentru a o face crezută, dar ca aceste profeţii să fie răspândite în toată lumea pentru ca ea să fie îmbrăţişată de toată lumea": aşa nota Blaise Pascal în Gânduri (numărul 526, după ediţia lui Chevalier). Asupra temei profeţiilor din Vechiul Testament ca vestire a lui Cristos, marele filozof şi credincios francez va reveni de mai multe ori şi cu pasiune în scrierile sale. De altfel timp de secole arta creştină i-a reprezentat pe unii profeţi îndreptaţi spre zorii Naşterii lui Cristos. Şi tocmai de la profeţiile din Vechiul Testament pornim în itinerarul nostru în interiorul evangheliilor copilăriei lui Isus.

Între profeţi excelează Isaia: deja în secolul al II-lea, într-o frescă ştearsă dar sugestivă din catacombele romane ale lui Priscilla pe via Salaria, Sfânta Fecioară stă aşezată ţinând în sân pe micul Isus gol, care se îndreaptă cu vioiciune spre profetul Isaia. Sus, o stea, spre care profetul face semn, evocă oracolul mesianic al magului Balaam, a cărui istorie este relatată în cartea biblică a Numerilor (24,17: "O stea va răsări din Iacob, un toiag se ridică din Israel"). Dacă vrem să cităm o altă reprezentară picturală mai apropiată de noi, să ne gândim la Isaia reprezentat de Raffaello în jurul anului 1512 în biserica romană a sfântului Augustin: în timp ce două "feţe" îngereşti ţin o tăbliţă scrisă în greacă şi dedicată lui Cristos, Mariei şi sfintei Ana, profetul desface un sul de pergament care are în ebraică o frază din Isaia (26,2: "Deschideţi porţile: să intre poporul drept care menţine fidelitatea").

Pe de altă parte, dorinţa de a face un pod între cele două Testamente apăruse deja chiar în evanghelişti, îndeosebi Matei, care prezintă în Evanghelia sa circa şaptezeci de citate explicite din Vechiul Testament şi aluzii continue, tocmai pentru a lega aşteptarea lui Israel de figura şi de cuvântul lui Isus. Nu degeaba în anul 1954 un cercetător scandinav, Krister Stendahl, într-o operă intitulată The school of saint Matthew, a propus în mod liber ipoteza că Evanghelia după Matei ar fi apărut într-un fel de şcoală de "rabini" creştini. Nu vom putea semnala toate referinţele, subînţelesurile, aluziile biblice care există în textul lui Matei despre copilăria lui Isus. Ne vom mulţumi doar să amintim citatele profetice pe care Matei le leagă în mod explicit de Isus prunc, de obicei printr-o solemnă frază de "împlinire". Să ne gândim că o asemenea formulă, tipică lui Matei, răsună cu variante de 14 ori în evanghelie şi cele două capitole ale noastre o amintesc de 5 ori.

Însă înainte de a începe drumul nostru în interiorul acestor rânduri încărcate de semnificaţii, trebuie să răspundem la o întrebare preliminară. Pentru ce evangheliştii, şi îndeosebi Matei, sunt preocupaţi de această legătură dintre Cristos şi alianţa lui Dumnezeu cu Israel? Răspunsul este dublu. Înainte de toate ei au voit să identifice existenţa unui fir de aur continuu între Scripturile ebraice şi Cristos din motive "apologetice", adică pentru a argumenta, în faţa comunităţii iudaice din acea vreme, că credinţa în Isus Cristos era în linia aşteptării profeţilor şi a întregii Revelaţii biblice. Un alt motiv era în schimb de ordin "catehetic" şi se adresa celor convertiţi pentru a le arăta că evenimentele vieţii lui Isus intrau în planul divin vestit deja de Scripturi. Pentru aceasta, şi elemente secundare din viaţa lui Cristos erau "sprijinite" de un text profetic, adesea în formă foarte liberă şi nu în mod riguros istorică şi literară. De fapt, scopul era acela de a scoate în evidenţă unitatea dintre cele două Testament şi a demonstra că Cristos era ultimul sigiliu al aşteptării şi al speranţei Israelului lui Dumnezeu.

Unii cercetători "radicali" în trecut şi-au imaginat că evenimentele copilăriei lui Isus după Matei au fost "inventate" chiar pornind de la profeţiile din Vechiul Testament aşa încât să-l preamărească pe Cristos. Însă ipoteza este foarte fragilă. De fapt, cum se poate "crea" toată relatarea despre magi din profeţia lui Miheea care, aşa cum vom vedea, vorbeşte numai despre Betleem? Cum "să inventeze" pornind de la oracolul lui Isaia despre "fecioara" care-l naşte pe Emanuel toată relatarea care este vestirea adusă lui Iosif? În schimb, este probabil că primii creştini, pentru a construi acea punte între Isus şi Vechiul Testament, au luat din aşa numitele Testimonia ale iudaismului. Era vorba de poeme de texte biblice cu nuanţă mesianică: se aduna o secvenţă antologică de citate vetero-testamentare pentru a alimenta în credincioşi speranţa mesianică. Un cercetător englez, James Rendel Harris, a propus această ipoteză în anul 1915, iar după aceea în anul 1947, când au fost scoase la lumină vestitele manuscrise de la Marea Moartă, în a patra din cele unsprezece peşteri de la Qumran au fost identificate câteva din aceste culegeri biblice, folosite de acea comunitate iudaică din secolul I înainte de Cristos şi secolul I după Cristos.

Matei şi cele cinci texte profetice

Primul din cele cinci citate biblice este pus la încheierea vestirii îngereşti adresată lui Iosif invitat să "nu se teamă să o ia la el pe Maria, pentru că ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt" (1,20). Matei fundamentează acest dat pe un oracol celebru adresat de Isaia regelui lui Iuda, Ahaz, în anul 734 înainte de Cristos. Însă textul original ebraic nu coincide cu cel evocat de Matei într-un punct capital. De fapt, Matei are: "Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu" (1,23), în timp ce Isaia a scris în ebraică: "Iată, femeia tânără va zămisli şi va naşte un fiu" (7,14). Cuvântul ebraic folosit de profet nu este cel exact al fecioriei (betulah), ci cel generic al femeii abilitate la căsătorie ('almah). Desigur, conform practicii sociale şi moralei antice din Israel, femeia la căsătorie trebuia să fie fecioară din punct de vedere fiziologic, însă profetul nu a voit să pună accentul pe această idee. Mulţi cercetători cred că Isaia în sine în vestirea sa adresată nelegiuitului Ahaz poate că voia să se refere la fiul lui Ahaz, Ezechia, unul din suveranii cei mai drepţi ai lui Israel, născut din "tânăra" soţie a regelui.

Totuşi, aşa cum se vede în capitolele următoare din Isaia - îndeosebi 9 şi 11 - în filigrană cu fizionomia concretă a acelui prunc, profetul schiţase portretul ideal al regelui aşteptat ca trimis perfect şi definitiv al lui Dumnezeu. Nu degeaba numele său va fi "Emanuel", care în ebraică înseamnă "Dumnezeu este cu noi". Dacă vrem să facem un joc de cuvinte, am putea spune că Isaia vestea în "mesia" - cuvântul ebraic de origine înseamnă, aşa cum se ştie, rege "consacrat" - pe "Mesia prin excelenţă. Toate acestea se potrivesc perfect cu figura lui Cristos schiţată de Matei: printre altele, ultimul rând din Evanghelia sa face aluzie iarăşi la prima pagină a naşterii lui Isus deoarece Cristos înviat promite să fie "cu noi până la sfârşitul timpurilor" (28,20), deci să fie Emanuel. Însă cum poate fi justificată menţionarea "fecioarei"? Probabil că răspunsul se află în faptul că Matei face trimitere, aşa cum se întâmplă adesea în Evanghelii, la celebra versiune greacă a Bibliei din secolul II-III înainte de Cristos numită "Septuaginta". În ea, "femeia tânără" din Isaia este redată cu termenul grec parthčnos, care înseamnă întocmai "fecioară". Aceasta nu implică faptul că iudaismul din acel timp aştepta o zămislire feciorelnică a lui Mesia, ci numai că "o femeie, care acum este fecioară, va zămisli" un prunc providenţial şi extraordinar. În schimb, Matei vede în cuvânt cum se profilează realitatea Mariei şi a fiului ei, care nu este născut din sămânţă de bărbat, "din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu". Am putea spune că evanghelistul recuperează toată încărcătura de speranţă a oracolului lui Isaia în privinţa lui Mesia cel aşteptat, dar îi şi marchează o nouă linie, cea a naşterii din Duhul lui Dumnezeu şi nu din carne. În paranteză, amintim că creştinismul şi iudaismul care au urmat vor intra în polemică tocmai în privinţa acestui element: unele texte rabinice din secolul al II-lea îl numesc pe Isus "fiul lui Panthera", considerat a fi un soldat roman, jucându-se probabil pe asonanţa dintre "parthčnos", "fecioară", şi numele Panthera. Polemica a trecut şi în raporturile dintre creştinism şi păgânism, aşa cum este atestat de vestitul scriitor creştin Origene, care-l citează şi-l respinge pe filozoful platonic Celsus din a doua jumătate a secolului al II-lea - autorul operei Învăţătura adevărată care s-a pierdut - conform căruia, "mama lui Isus a fost alungată de soţul ei, meşteşugar de meserie, care a acuzat-o de adulter cu un anumit soldat, pe nume Panthera, care o lăsase însărcinată. Alungată de soţ şi rătăcind în mod mizerabil, l-a născut pe ascuns pe Isus". Trecem acum la al doilea citat, pus de această dată chiar pe buzele "marilor preoţi şi cărturari ai poporului". El răsună în palatele lui Irod, în faţa magilor veniţi din Răsărit la Ierusalim cu întrebarea: "Unde este regele iudeilor care s-a născut?". Răspunsul este luat din cartea profetică a unui contemporan şi probabil discipol al lui Isaia, ţăranul Mihea din satul Moreset, la 35 de kilometri sud-vest de Ierusalim. Predicator înflăcărat şi foarte dur împotriva corupţiei politicienilor şi a clerului sus-pus din timpul său - 3,3: "Mănâncă carnea poporului meu şi îi jupoaie pielea de pe ei, le rup oasele şi le rup în bucăţi aşa cum este carnea într-o oală, ca o fiertură într-un cazan - Miheea deschide la sfârşit orizontul pentru o lumină de tonalitate mesianică. Din Betleem, sat mic dar patrie a lui David, o femeie va naşte un nou David, rege al păcii şi al bucuriei, izvorul unei armonii cosmice. Iată textul care oferă numeroase variante, microscopice faţă de citatul din Matei, deşi coincide în substanţă: "Şi tu, Betleem din Efrata, aşa de mic ca să stai în mijlocul clanurilor lui Iuda, din tine va ieşi conducătorul lui Israel... Dumnezeu îi va da sub puterea altuia până când cea care trebuie să nască va naşte" (5,12).

Matei îl prezintă pe Cristos ca "fiul lui David" perfect, care, născându-se în acelaşi sat al marelui rege al lui Israel, se revelează poporului lui Dumnezeu ca Mesia aşteptat. Şi în Evanghelia după Ioan mulţimea observă că "Scriptura zice: Cristos se trage din neamul lui David şi din Betleem, satul de unde era David" (7,42). Punând pe buzele adversarilor direcţi ai lui Cristos vestea lui Miheea, Matei subliniază că ei sunt în stare să înţeleagă Scripturile dar nu se decid să creadă în ele, le cunosc dar nu le "recunosc" ca mesaj deschis spre plinătatea care acum se realizează. Pe de altă parte, toată relatarea despre magi este o ţesătură de aluzii la Vechiul Testament: din lumina care răsare asupra Ierusalimului, şi care face ca "să meargă popoarele şi regii în strălucirea răsăririi sale", la "aurul şi tămâia" oferite de cei care vin din Saba (Is 60,3.6), de la steaua lui Balaam, citată deja, la textul din Psalmul 72 despre "regii din Tarşiş şi din insule, regii arabi şi din Saba care aduc daruri şi ofrande" regelui mesianic... Foarte scurt este al treilea citat, destinat să susţină fuga şi apoi întoarcerea din Egipt a sfintei Familii. Evocând un text foarte frumos din profetul Osea (secolul al VIII-lea înainte de Cristos), în care Dumnezeu este prezentat ca un tată care încearcă să-i dea de mâncare şi să-l înveţe să meargă pe "fiul" Israel, Matei vede în fraza profetului, care comemorează exodul din sclavia egipteană, o prefigurare a călătoriei lui Isus prunc în ţara Egiptului. Acum protagonistul nu mai este Israel "fiul întâi născut" al lui Dumnezeu, aşa cum se spune în cartea Exodului (4,22) şi în Osea, ci este Fiul lui Dumnezeu prin excelenţă care inaugurează în el însuşi pe noul şi desăvârşitul exod spre eliberarea definitivă. Deci este vorba, aşa cum se obişnuieşte să se spună, de un citat "tipologic": în vechiul exod este văzut "tipul", adică modelul exodului nou şi conclusiv.

O procedură analogă susţine al patrulea citat, pus ca pecete a paginii însângerate despre măcelărirea pruncilor nevinovaţi. Matei face trimitere la un text din Ieremia, care, la rândul său, presupune un episod din Geneză. Iacob şi Rahela, soţia iubită, însărcinată, urmează să ajungă în Efrata, care este în împrejurimile Betleemului. Femeia este zdruncinată de o naştere dificilă şi situaţia ei devine dramatică: "În timp ce îşi dădea ultima suflare, pentru că murea, ea l-a numit Ben-oni ("fiul durerii mele"), dar tatăl lui l-a numit Beniamin ("fiul mâinii drepte") adică al norocului" (Gen 35,18).

Şi astăzi, la intrarea în Betleem, o sinagogă comemorează moartea şi îngroparea Rahelei. La multe secole după acel eveniment, în anul 586 înainte de Cristos, în faţa Ierusalimului bombardat de armata babiloniană, Ieremia reia acea amintire şi o ambientează la Rama, o localitate la 17 kilometri nord de Ierusalim; în schimb Betleem era la puţini kilometri sud de cetatea sfântă. Acolo fuseseră concentraţi de către babilonieni toţi evreii care apoi vor pleca în exil spre râurile din Babilon. Asupra acestei mulţimi de disperaţi profetul îşi imaginează că se arată figura de statuie a Rahelei: această umbră pare să nu mai plângă moartea ei, ci pe aceea a fiilor săi căzuţi în asediul Ierusalimului şi acum cei deportaţi: "Un ţipăt s-a auzit din Rama. Plângere şi tânguire mare. Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt" (31,15). Matei, într-un amestec de culori, reproduce aceeaşi scenă pictată de Ieremia dar ducând-o în Efrata, adică la Betleem, unde se înalţă plânsul mamelor copiilor măcelăriţi de Irod. Cum se vede, conexiunea este liberă şi creativă şi se bazează pe un mod de referinţă la Biblie practicat chiar de iudaism şi îndrăgit timp de multe secole de creştinism. El nu se îngrijeşte să stabilească legături directe şi punctuale, ci mai degrabă să izoleze o reţea de legături simbolice care revelează că Vechiul şi Noul Testament aparţin unui ţesut şi unui proiect comun voit de Dumnezeu. Pentru a ajunge la acest scop uneori se recurge la o trimitere generică, fluidă, aproape evanescentă. Este cazul celui ultimului citat, al cincilea, din evanghelia copilăriei lui Isus după Matei: "A venit să locuiască în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profeţi: Se va numi Nazarinean" (2,23). Aceste puţine cuvinte au făcut să curgă clasicele râuri de cerneală tocmai pentru că "zicerea" aceasta nu există în nici o pagină din Vechiul Testament, pentru care, printre altele, Nazaretul era total necunoscut. Poate că evanghelistul face trimitere la o carte necanonică ("apocrifă") din vechea tradiţie a lui Israel, necunoscută de noi? În Noul Testament există în această privinţă un caz analog, cel din versetul 9 din Scrisoarea lui Iuda care citează Ridicarea la cer a lui Moise, o carte îndrăgită de iudaism, însă apocrifă. Sau vrea oare Matei să apeleze în mod generic la tradiţia mesianică a Vechiului Testament văzând-o cum ajunge în Isus "nazarineanul"? Este greu de ales între aceste două şi alte soluţii ale enigmei de faţă din declaraţia lui Matei. Probabil s-ar putea încerca recurgerea la valoarea simbolică a termenului "nazarinean", dincolo de legătura sa cu Nazaretul. De fapt, în originalul grec al evangheliei Nazorŕios, cu cuvânt care poate face trimitere la "nazireu", adică la acea persoană care s-a consacrat lui Dumnezeu, printr-un promisiune şi al cărei portret este schiţat cu minuţiozitate în capitolul 6 din cartea biblică a Numerilor. O figură faimoasă de "nazireu" este aceea a eroului Samson, care este prezentată astfel în cartea Judecătorilor: "Eu sunt un nazireu al lui Dumnezeu", adică un consacrat lui cu toată fiinţa sa. Aşa cum se ştie, Samson va trăda promisiunea lui călcând-o sub fascinaţia Dalilei, o femeie filisteană emblemă a idolatriei cananeene care atrăgea aşa de mult Israelul. Ştiind că unul din angajamentele principale ale "nazireului" era acela al abstinenţei de la băuturile alcoolice; vedem că şi Ioan Botezătorul era caracterizat ca un "nazireu": "Nu va bea nici vin şi nici altă băutură tare şi va fi umplut de Duhul Sfânt chiar din sânul mamei sale" (Lc 1,15).

Deci Matei împleteşte în cuvântul Nazorŕios aplicat lui Isus fie referinţa concretă la reşedinţă legală fie legătura spirituală cu Vechiul Testament, unde apăruseră figuri de "nazirei". Din nici unul dintre ei nu a fost cu adevărat Sfântul lui Dumnezeu, adică persoana pe deplin "consacrată" Tatălui în adeziunea totală faţă de voinţa lui. Cum se vede clar, puntea cu Vechiul Testament este foarte subtilă în acest caz, încredinţată aluziei şi subînţelesului, conform unui stil destul de obişnuit în iudaism, la care Matei şi cititorii lui aparţineau prin naştere şi cultură. Însă putem să ne imaginăm o altă legătură, poate şi mai subtilă, semnalată de unii cercetători. Bazându-se pe asonanţe, Matei ar fi făcut aluzie la cuvântul ebraic nezer, "mlădiţă", "lăstar", un termen care în Vechiul Testament devenise aproape numele regelui-Mesia. De fapt, scrie Isaia în privinţa lui Emanuel: "O mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesse (tatăl lui David) şi un lăstar va da din rădăcinile lui. Se va odihni Duhul Domnului" (11,1-2).

Aşadar, Cristos este lăstarul de viaţă care răsare în lumea moartă a omului păcătos ca un început absolut de speranţă şi de har divin. Acest lucru este intuit de Matei prin abordarea dintre realitatea "nazarineană" a lui Isus şi simbolul lui nezer, "mlădiţa" mesianică cântată de Isaia. Tocmai acest ultim citat biblic al lui Matei ne permite să înţelegem pe deplin modul cu care Noul Testament s-a racordat la aşteptarea Vechiul Testament. Pe de o parte, paginile vetero-testamentare, mai ales cele profetice, sunt străbătute de aşteptarea vie şi intensă a unei intervenţii definitive a lui Dumnezeu în istoria noastră încurcată şi însângerată. O intervenţie care va deveni vizibilă printr-un om ideal, Mesia, cel "consacrat", perfect rege, profet şi preot, cu chip încă necunoscut. Aşa cum spunea în mod sugestiv scriitoarea Simone Weil, "bunurile cele mai preţioase nu trebuie să fie căutate, ci aşteptate în dar".

Pe de altă parte, autorii inspiraţi ai Noului Testament, care au în faţa ochilor lor figura lui Cristos, recitesc acele cuvinte antice, încă nuanţate, nesigure dar "deschise", prin lumina realităţii pe care ei o trăiesc împreună cu Isus din Nazaret. Intuiesc că sub scrierile şi gândirea profeţilor se mişcă planul lui Dumnezeu însuşi, care compune într-un unic plan de mântuire toată viaţa omului, ducând-o la plinătate în Cristos. Textele din Vechiul Testament se lărgesc dincolo de prima lor semnificaţie, revelează noi rezonanţe, capătă valori inedite. Crăciunul şi primii ani ai lui Isus sunt văzuţi în lumina speranţei mesianice a Israelului lui Dumnezeu şi textele profetice la rândul lor sunt iluminate de existenţa şi de realitatea lui Isus.

Cele trei "vestiri"

Am voit să rezervăm spaţiu aşa de larg orizontului care se află în spatele începuturilor istorice ale lui Isus Cristos, pentru că de obicei această dimensiune, care era de mare însemnătate pentru creştinătatea de la începuturi şi pentru tradiţia succesivă, s-a atenuat şi a fost lăsată deoparte de atenţia populară care şi-a îndreptat ochii asupra faptului naşterii. Noi ne vom mulţumi acum să evocăm diferitele ei componente în mod esenţial şi vom porni de la un eveniment preliminar care împarte într-un fel de triptic de scene. Vrem să ne referăm la aşa-numita "bună vestire" a naşterii lui Cristos: ea se ramifică în trei vestiri diferite. Prima este cea adresată viitoarei mame, Maria; a doua este adresată tatălui legal Iosif, în timp ce a treia are ca destinatari un grup de păstori nomazi. În această scenă şi în celelalte ale copilăriei lui Cristos noi vom intra în mod uşor şi descriptiv, fără a trata miile de chestiuni exegetice care au implicat lectura cercetătorilor şi care sunt tratate aşa cum s-a spus deja de într-o bibliografie densă, formată adesea din opere foarte angajante. În acest sens, şi noi, ca şi cititorii noştri, suntem în aşteptarea celui de-al doilea volum al operei Isus din Nazaret promis de Benedict al XVI-lea, destinat să cuprindă şi o analiză a originilor istorice ale lui Cristos, prin aprofundarea paginilor evanghelice pe care le cercetăm acum numai de sus, într-o privire panoramică.

Aşadar, există o primă vestire, cea care o implică pe Maria, tânăra nazarineană chemată la o aventură umană şi spirituală unică. Cel care povesteşte aceste eveniment este Luca într-o relatare (1,26-38) modelată după o schemă prezentă deja în Vechiul Testament, cea a vestirilor naşterilor câtorva personaje vestite ca Samson (Jud 13-16) sau regele-Emanuel citat din Isaia (7,10-17). Suntem la Nazaret. Un arheolog francez, Bellarmino Bagatti, a găsit o urmă foarte veche a devoţiunii începuturilor într-o casă nazarineană împodobită atunci ca loc de cult de către iudeo-creştini: "Pe tocul (intonaco) s-a găsit o inscripţie cu caractere greceşti. Ea avea sus literele greceşti XE şi dedesubt MAPIA. Este clar că se referă la cuvintele greceşti pe care Evanghelia după Luca le pune pe buzele îngerului vestitor: "Chŕire Maria". Ei bine, prin acea comunicare îngerească, semn al unei revelaţii transcendente, se schiţează în textul lui Luca asemenea unui mic Crez care oferă o perfectă definiţie a identităţii lui Cristos.

De fapt, ascultăm vestea adusă Mariei, după salutul "Ave": "Iată vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit. Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu" (Lc 1,32-33.35). Este însăşi proclamarea întrupării, adică a întâlnirii dintre divin şi uman în Isus, care este exprimată de Ioan în fraza esenţială "Logosul s-a făcut trup" (1,14). Pentru aceasta Maria este în mod aluziv reprezentată ca arcă a alianţei din templul din Sion asupra căreia se întindea "umbra" prezenţei divine şi este interpelată de către înger ca kecharitomčne, adică "umplută de har" din partea lui Dumnezeu. Fiul ei va fi, aşa cum spune poetul german Novalis în Imnurile sale către noaptea sfântă scrisă între Crăciunul din 1799 şi Epifania din 1800, "rod infinit de îmbrăţişare misterioasă". Iar filozoful Johann G. Fichte într-o predică rostită în sărbătoarea Bunei Vestiri adusă Mariei, la 25 martie 1786, exclama: "Ni se pare puţin că între toate milioanele de femei de pe pământ numai Maria a fost unica aleasă care trebuia să-l nască pe Omul-Dumnezeu Isus? Ni se pare puţin faptul de a fi mamă a Celui care trebuia să facă fericit întregul neam omenesc şi graţie căruia omul va deveni o imagine a divinităţii şi moştenitorul tuturor fericirilor sale?".

Uimirea lui Iosif

Noi toţi avem în mine scena bunei vestiri cu culorile tandre şi extatice ale lui Beato Angelico în Conventul "Sfântul Marcu" la Florenţa. În ultima din Cântările spirituale Novalis mărturisea: "În mii de imagini, Marie, te văd / reprezentată amabil / Dar nici una din ele nu te poate fixa / aşa cum te vede sufletul meu". Vestea îngerului adusă Mariei este unul din subiectele spirituale capitale în memoria Occidentului: numai pentru a cita un exemplu apropiat de noi, ne gândim la Vestea adusă Mariei de Paul Claudel (1912). Deja sfântul Bernard în faţa ezitării şi a uimirii Mariei - care însă la sfârşit se declară "slujitoarea Domnului", un titlu biblic de onoare şi de conştiinţă a unei misiuni înalte - declara: "Îngerul aşteaptă răspunsul tău, Marie! Aşteptă şi noi, o Stăpână, acest dar al tău, care este darul lui Dumnezeu. În mâinile tale se află preţul răscumpărării noastre. Răspunde repede, o, Fecioară! Rosteşte, o, Stăpână, cuvântul pe care pământul şi iadul şi chiar cerul îl aşteaptă... Ridică-te, aleargă, deschide!".

Maternitatea neaşteptată şi surprinzătoare a Mariei creează însă uimire într-o altă persoană evanghelică, logodnicul Iosif. În practica matrimonială ebraică antică logodna era considerată cu toate efectele primul act al căsătoriei. Cel care ne semnalează această uimire este în schimb Matei care ne relatează o "vestire adusă lui Iosif". Să citim afirmaţiile fundamentale. "Maria era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o denunţe, s-a hotărât să o lase în ascuns. După ce cugetase el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale" (Mt 1,18-21). Iosif se află în faţa unei alegeri dramatice. Cartea legii biblice, Deuteronomul, este clară: "Dacă femeia logodită nu va fi găsită fecioară, să fie adusă la uşa casei tatălui ei şi locuitorii cetăţii ei să o ucidă cu pietre şi să o omoare, pentru că a făcut lucru de ruşine în Israel" (22,20-21). Iudaismul posterior a atenuat norma, însă a impus repudierea: e ceea ce trebuie să facă şi Iosif. Însă el, ca "om drept", adică blând şi bun, vrea să aleagă calea secretă, cea a unui act fără zgomot, fără denunţare legală şi proces ci numai în prezenţa a doi martori, aşa cum îi permitea legea. Maria s-ar fi întors la casa părintească pentru o viaţă marginalizată şi nefericită. Însă iată că apare îngerul: el este prin excelenţă semnul unei revelaţii divine, aşa cum este visul - sunt cinci în Evanghelia copilăriei lui Isus după Matei - este simbolul comunicării unui mister. Iosif este invitat să încheie căsătoria cu Maria, trecând peste orice perplexitate şi mânie şi să asume paternitatea legală faţă de cel ce trebuie să se nască: impunerea numelui - care este explicat din punct de vedere etimologic ca "mântuitor" ("Isus" derivă din rădăcina ebraică jasha', "a mântui") - era un act tipic al puterii tatălui.

Un recensământ straniu

Aşa cum s-a spus deja, fecioria este, în relatarea evanghelică fie a lui Luca fie a lui Matei, o element important la nivel teologic: Cristos, chiar dacă este născut în plinătatea unei maternităţi şi umanităţi, nu este rodul "cărnii" şi al "sângelui", adică nu derivă din simplele mecanisme biologice ale unei generări creaturale. În el există sigiliul divinului şi spre acesta este finalizată fecioria mamei, pe care destul de des unele miniaturi sau picturi preferă să o reprezinte în evidentă stare interesantă. La sfârşit Maria naşte şi Luca plasează acest eveniment în cetatea Betleem, un orăşel aproape de Ierusalim, patrie a regelui David, cu ocazia unui recensământ poruncit de "guvernatorul Siriei Quirinius" (a se citi Lc 2,1-7). Pieter Bruegel bătrânul într-o pânză din Muzeul de arte frumoase din Bruxelles (1566) a reprezentat în mod delicios venirea la Betleem, cufundat în zăpadă, a unui cete dense de comercianţi, ţărani, sărăntoci ca să se înregistreze conform unui recensământ făcut la rădăcini, adică la focarele de origine ale familiilor, o practică atestată în Egiptul roman, chiar dacă era predominant recensământul rezidenţial.

Însă există o dificultate istorică destul de gravă. Singurul recensământ documentat al lui Quirinius în Palestina a fost făcut în anul 6-7 după Cristos, când Isus avea cel puţin doisprezece ani şi-i uimea pe învăţătorii legii în templul din Ierusalim (Lc 2,41-52). Aşa cum se ştie, calculul cronologic al naşterii lui Cristos este aproape sigur eronat din cauza calculării imprecise a călugărului Dionisie cel Mic din secolul al VI-lea, care a fixat evenimentul în anul 753 de la întemeierea Romei. În realitate, Evangheliile afirmă că Isus s-a născut sub Irod cel Mare care a murit prin jurul anului4 înainte de Cristos. Oare Luca, evocând acea operaţiune de recensământ, a încurcat datele? Sau a făcut aceasta pentru a imprima naşterii lui Isus o respiraţie universală? Ştim că Evangheliile, deşi relatează viaţa istorică a unei figuri concrete cum este cea a lui Isus din Nazaret, nu au preocupări istoriografice riguroase. Totuşi mai ştim că Luca este evanghelistul cel mai atent la datul istoric. Aşadar, este posibil să urmăm două parcursuri.

Pe de o parte, se poate afirma - aşa cum scrie un anume comentator important al lui Luca, Hanz Schürmann - că "tema recensământului pune naşterea lui Isus în raport cu întregul imperiu. În el nu se împlineşte numai aşteptarea iudeilor, ci a întregului pământ. Se deschide un orizont vast cum este lumea; este afirmată importanţa universală a naşterii lui Isus". Aşadar, chestiunea ar trebui tratată la nivel teologic şi simbolic, desigur nu istoriografic. Aşa cum scria un alt cercetător german, Emil Schürer, în Istoria poporului ebraic în timpul lui Isus, o operă clasică din secolul al XIX-lea, "Luca ar fi generalizat într-un unic eveniment diferitele recensăminte poruncite de August în perioade şi locuri diferite", aşa încât să plaseze naşterea lui Cristos în cadrul unei respiraţii universale şi planetare.

Însă, pe de altă parte, se poate încerca să se analizeze toate datele istorice disponibile, aşa cum au făcut în forme diferite diverşi cercetători. De exemplu, istoricul Giulio Firpo, într-un studiu din 1983 despre Problema cronologică a naşterii lui Isus, "primul recensământ" , cum îl defineşte Luca (2,2), ar trebui încadrat într-un plan global de recensământ proiectat de August, destinat să implice şi un regat autonom şi exempt, aşa cum era cel al lui Irod, rex socius et amicus, adică rege aliat şi prieten al Romei. Aşadar, în anul 7-6 înainte de Cristos s-ar fi făcut în Palestina un recensământ administrativ, legat de un jurământ de fidelitate faţă de imperiu şi condus după metoda tribală şi nu rezidenţiale din motive de tactică şi precauţie politică. A fost gestionat de Quirinius, în acel moment regent cu misiune specială în legaţia din Siria, ţinută în mod obişnuit de guvernatorul Santius Saturnin, pe vrea aceea angajat într-un război dur împotriva armenilor. Acesta ar fi recensământul în timpul căruia s-a născut Isus. Atunci când va deveni responsabil al Siriei cu titlu deplin, Quirinius va porunci al doilea recensământ mai cunoscut şi documentat, cel din anul 6-7 după Cristos. Sigur este că, dincolo de chestiunile istorice - nu lipsesc nici unii cercetători care încearcă să confirme datarea actuală a secolelor creştine - Luca vede în naşterea lui Cristos un eveniment cu ecouri universale şi cu incidenţă în viaţa istorică umană.

Dimensiunea teologică a relatării Naşterii lui Isus rezultă deci primară, aşa cum a înţeles mereu tradiţia. Chiar şi Jean-Paul Sartre, în primul său text de teatru, Bariona sau fiul tunetului, compus pentru Crăciunul din anul 1940 în Stalag XII D nazist din Treviri, reuşeşte să exprime sentimentele Mariei care naşte nu atât într-un grajd - cum va voi tradiţia - ci într-una din acele camere, de multe ori rupestre, care foloseau în casele palestiniene ca o cămară sau adăpost de iarnă, în compania animalelor, cameră dată probabil de o cunoştinţă sau rudă.

Iată câteva rânduri din textul lui Sartre, o pagină cu adevărat minunată datorită intensităţii sale spirituale, mai ales dacă ne gândim la succesivele alegeri ideale ale acestui filozof francez. "Cristos este fiul ei, carne din carnea ei şi rod al măruntaielor sale. Ea l-a purtat timp de nouă luni şi îi va da sânul şi laptele ei va deveni sânge al lui Dumnezeu... Ea simte în acelaşi timp că Cristos este fiul ei, micuţul ei, şi că el este Dumnezeu. Ea îl priveşte şi se gândeşte: "Acest Dumnezeu este fiul meu. Această carne divină este carnea mea. El este făcut de mine, are ochii mei şi această formă a gurii lui este forma gurii mele. El seamănă cu mine. Este Dumnezeu şi seamănă cu mine!". Nici o femeie n-a avut în felul acesta pe Dumnezeu său numai pentru ea. Un Dumnezeu foarte mic care poate fi luat în braţe şi acoperit cu sărutări, un Dumnezeu în întregime cald care zâmbeşte şi respiră, un Dumnezeu care se poate atinge şi trăieşte". Se întrevede în aceste rânduri baza reflecţiei tradiţionale creştine care a atribuit Mariei, la conciliul din Efes (451), titlul de Theotňkos, "născătoare de Dumnezeu".

Vestea adusă păstorilor

"În acelaşi ţinut erau unii păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii": acestea sunt prezenţele care populează deşertul din Iuda adiacent Betleemului şi pe care Luca îi scoate în evidenţă în primul plan în ziua naşterii lui Isus, zi care nu poate fi identificată din punct cronologic - 25 decembrie, aşa cum se ştie, a fost probabil imaginată în legătură şi înlocuire a cultului solar, în solstiţiul de iarnă. În tratatul Sanhedrin (25b) din Talmud, marea culegere de tradiţii iudaice, se citeşte că păstorii nu puteau să depună mărturie la procese pentru că erau consideraţi impuri, din cauza convieţuirii lor cu animalele, şi necinstiţi din cauza încălcărilor graniţelor teritoriale. Statutul lor civil era deci jos pe scara socială şi condiţiile lor de viaţă erau mult mai puţin "de agricultori" şi idilice decât ne-au obişnuit să credem Virgiliu sau Teocrit. Tradiţia creştină a plasat tabăra lor pentru noaptea aceea în actualul sat arab Bet-Sahur, la trei kilometri de Betleem, într-o localitate numită "Câmpul păstorilor", ocupată în secolele IV-VI de o mănăstire bizantină ridicată pe peşterile folosite de păstori pentru privegherile lor nocturne. Acum se ridică acolo o biserică modernă (1953) care ar vrea să imite în structura ei cortul beduin şi a cărei cupolă lasă să se filtreze lumina cerului aproape ca într-un joc de stele.

După vestirile aduse Marie şi lui Iosif putem deci vorbi de o vestire adusă păstorilor. Şi în acest caz sunt în scenă îngerii care intonează acel Gloria in excelsis care va fi cântat în mii şi mii de Liturghii de-a lungul secolelor. Acest cor care iese de pe buzele "unei mulţimi din oastea cerească", aşa cum îi numeşte în mod biblic Luca pe îngeri, va fi relansat de pe pământ la cer atunci când Isus va intra în Ierusalim pentru ultima săptămână a vieţii lui. În noaptea Naşterii îngerii au cântat: "Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu şi pe pământ pace oamenilor (obiect) de bunăvoinţă (divină)" (aceasta este versiunea mai corectă a lui Lc 2,14, unde în scenă este iubirea lui Dumnezeu şi nu atât voinţa umană). În pragul Pătimirii discipolii vor cânta: "Pace în cer şi glorie în înaltul cerurilor" (Lc 19,38). Comentează Raymond Brown într-o operă importantă despre Naşterea Mesiei după Matei şi Luca: "Este un retuş plin de fascinaţie că mulţimea oastei cereşti proclamă pacea pe pământ, în timp ce mulţimea ucenicilor proclamă pacea în cer: cele două texte ar putea deveni aproape un refren antifonal".

Însă, în mijlocul coreografiei epifaniei îngereşti există un mesaj specific, adresat păstorilor. În originalul grec Luca îl defineşte o "evanghelie" şi are un conţinut teologic în mod elegant: "Astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul" (2,11). Şi în acest caz avem un mic Crez creştin care se roteşte în jurul a trei titluri fundamentale atribuit Pruncului: Mântuitor, Cristos (adică Mesia), Domn (adică Dumnezeu). Şi Paul cunoaşte acest Crez şi-l citează scriindu-le creştinilor din Filipi: "Aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Cristos" (3,20). În micul Isus - conform orientării Evangheliilor copilăriei - se întrevede deja gloriosul "Domn" înviat, proclamat de credinţa pascală a Bisericii. Tipologia icoanei ruseşti de la şcoala din Novgorod (secolul al XV-lea) explică această legătură prezentându-l pe pruncul Isus înfăşat în scutece şi pus într-o iesle care are forma unui mormânt. Ei bine, primii care merg în pelerinaj la Cristos Domnul sunt cei din urmă de pe pământ, anticipând o vorbă îndrăgită de Isus: "Cei dintâi vor fi cei din urmă şi cei din urmă vor fi cei dintâi"

Toată relatarea lui Luca este marcată de verbe de mişcare şi de uimire: "să mergem, să cunoaştem, au mers, au găsit, au văzut, au povestit, au auzit toţi, s-au uimit, s-au întors preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut". Familia din Betleem este înconjurată de păstori, cei refuzaţi de Sinedriu, marginalizaţii pe care însă Luca îi vede ca prefigurare a Bisericii lui Cristos. Dar este interesant să descoperim, în paralel, care este prezenţa pe care Matei (2,1-12) o plasează în jurul pruncului Isus. Înainte de toate este necesar de subliniat că scenografia este complet diferită şi acest lucru atestă diversitatea tradiţiilor care stau la baza celor două relatări şi calitatea lor adesea mai mult teologică decât istorică. Acum sfânta familie este reprezentată într-un fel de sală a tronului la care ajunge aproape o delegaţie externă aflată în vizită de curtoazie. De fapt, pentru Matei se agită cancelariile, clerul din Ierusalim, întregul oraş. Un eveniment "internaţional" urmează să aibă loc şi are ca protagonişti câţiva magi misterioşi "veniţi din Răsărit". Dar acestei scene vom dedica atenţia noastră în viitor, cu ocazia solemnităţii Epifaniei.

Aşa cum am făcut deschizând această reflecţie de Crăciun, tot aşa cum vrem să o încheiem cu cuvintele unui poet dintr-o religiozitate foarte nesigură. Cel care ne oferă ideea pentru o urare neconvenţională pentru Crăciunul nostru este Salvatore Quasimodo care, în Crăciunul său liric, luată din culegerea de Poezii (Mondadori, 1972), propune scenografia un pic sigură - dar în zilele noastre nu prea - a unei iesle domestice, dar îi captează apelul ei spiritual profund. Iată versurile sale: "Crăciun. Privesc ieslea sculptată, / unde sunt păstorii abia sosiţi / la grajdul sărac din Betleem. / Şi regii magi în haine lungi / îl salută pe puternicul Rege al lumii. / Pace în ficţiunea şi în tăcerea / figurilor de lemn: iată bătrânii / satului şi steaua care străluceşte, / şi măgăruşul de culoare albastră. / Pace în inima lui Cristos în veci; / dar nu este pace în inima omului. / Şi cu Cristos, şi sunt douăzeci de secole, / fratele se ridică împotriva fratelui. / Dar există unii care ascultă plânsul pruncului / care apoi va muri pe cruce între doi tâlhari?".

(Traducere după L'Osservatore Romano, 24-25 decembrie 2007, de pr. Mihai Pătraşcu)

lecturi: 18.