Filmul despre avort "4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile" regizat de românul Cristian Mungiu învinge la European film awards.

"A fi brutal din iubire faţă de adevăr"
de Luca Pellegrini

Tratând pe larg despre raporturile dintre cinematografie şi teologie, Mons. Rino Fisichella spune că prima "este capabilă de un limbaj prin care omul se exprimă pe sine, încercând să reprezinte în maniera cea mai coerentă posibilă chestiunile epocale care animă existenţa sa, participând cu titlu deplin la reprezentarea acelor întrebări care dintotdeauna aparţin vieţii omenirii".

"4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", scenografia şi regia de românul Cristian Mungiu, învingător al premiului Palme d'Or la Festivalul de la Cannes din acest an şi al altor două recunoaşteri maxime - pentru cel mai bun film şi cea mai bună regie - la European film awards date la Berlin, ar părea că merge împotriva curentului şi că nu-şi pune, deja în titlu, nici o întrebare: este numai calcularea timpului de sarcină a Găbiţei. Suntem în România în anul 1987 şi legile care înainte permiteau avortul, începând din anul 1986, îl interzic, însă tolerează avortul clandestin, într-o societate care rămâne atee şi imorală, în care neajunsurile, ignoranţa, degradarea sunt prezente peste tot, în ambiente, pe drumuri, în familii şi în persoane. Istoria se deapănă cu o aură de mister, care treptat se apropie de oroare, totul se explică lent, ca o documentare vizuală bine adaptată la scene minime şi care decurg perfect prin consecinţă: Găbiţa vrea să avorteze; Otilia organizează operaţia riscantă şi o ajută cu un simţ de solidaritate şi prietenie care admite insultarea oricărei demnităţi, chiar personale, în timp ce domnul Bebe pune în practică avortul într-un hotel dezolant, unde toţi se prefac că-l ignoră. În sfârşit, un coş de gunoi, în adâncul unei nopţi negre, înghite fetusul. Douăsprezece ore în care iese la iveală o violenţă care nu se vede niciodată, dar pe care spectatorul o simte; în care va curge sângele şi nu se vede. Douăsprezece ore dintr-o zi cu adevărat infernală care nu se va termina cu speranţa celor două tinere de a pune o piatră deasupra, aşa cum ar vrea. Femeia nu poate uita, societatea nu poate uita. Numai la sfârşit apar întrebările: tânăra întinsă pe pat - care între altele nu are suficienţi bani şi, pentru a-şi plăti datoria, acceptă împreună cu prietena să se ofere fizic bărbatului, înainte ca acesta să facă avortul - a cărei societăţi este fiică? În ce context social, politic şi cultural a trăit dacă, la puţine ore după faptă, stă la masă pentru a lua cina, în simularea neliniştită că nu s-a întâmplat nimic? Şi astăzi, acele societăţi născute după căderea Zidului, de care ascultare şi ajutor simt că mai au nevoie? Care cuvânt superior este capabil să ajungă la acele suflete şi la acele conştiinţe?

Pentru aceasta, există două niveluri în cea de-a doua operă aspră şi milostivă a tânărului regizor român: pe de o parte avortul ca gest de refuz al unei societăţi pe care nu toţi au putut s-o simtă în acea vreme ca pe o societate în mod tragic fără Dumnezeu, dar pe care toţi au trăit-o, probabil, ca inumană; pe de altă parte este reflecţia despre avort ca rău total, "act contrar legii morale în mod grav", "crimă gravă, daună ireparabilă provocată nevinovatului ucis, părinţilor lui şi întregii societăţi", cum spune Catehismul Bisericii Catolice, şi aceasta independent de societatea care se preface că-l refuză şi-l tolerează pe sub tejghea. Mungiu nu aderă la nici o teză prefabricată: pe bună dreptate, numai la sfârşit, fără nici o complăcere, îl arată pe protagonistul real al tragediei, fetusul abandonat pe pavimentul din baie. "Trebuie să priveşti în faţă oroarea - a afirmat la Cannes - pentru a-i înţelege bine mărimea": exact în acea clipă se trăieşte culmea unei progresii disperate pregătită din doze mici de un scenariu adevărat, incisiv, pasionat. Spectatorul, bărbat sau femeie, nu poate să scape de suferinţă, nu poate rămâne indiferent: "Un limbaj în mod voit simplu şi elementar - a notat criticul cinematografic Maria Pia Fusco - pentru a ne face să simţim o gingăşie infinită faţă de cele două creaturi care-şi trăiesc drama fără să fie capabile să comunice, într-o societate în care puterea şi legile sunt rigide, în care te simţi absolut hăituit". În film se simte cât este de dur, grav şi dureros pentru o femeie să avorteze: reacţiile pot fi diferite, dar în film sunt toate. Şi nu este absolut adevărat că acele două tinere vor uita: o experienţă ca aceea nu se poate uita; a renunţa în felul acesta la feminitate şi la maternitate este o alegere care le va marca pentru toată viaţa. A vedea fetusul la sfârşit este şi mai dur faţă de istorie şi faţă de protagoniste: la întrebarea cu privire la motivul acestei scene, la Cannes, regizorul a răspuns spunând că filmul era rodul unei istorii adevărate care i s-a întâmplat şi că voia să respecte acel adevăr, adică să fie brutal din iubire faţă de adevăr. Opera a învins la Cannes şi la Berlin. ?inând cont de juriul unui festival cum este cel de la Cannes, care provine din diferite culturi şi istorii, trebuie subliniat că filmul a reuşit să atingă sensibilitatea tuturor membrilor juriului, tratând despre un fapt universal, adică raportul cu maternitatea. Faptul de a învinge şi premiile cinematografiei europene este o recunoaştere la fel de importantă, deşi cu o nuanţă uşor politică. "Este dorinţa europenilor din juriu să ajute o cinematografie îndepărtată, o încurajare pentru o cinematografie mică şi greu de făcut", aşa cum a spus acelaşi Mungiu la Berlin.

Aşadar, a fost o luare de poziţie a cinematografiei europene faţă de acest film, votat de cei 1800 de membri ai European Film Academy, reprezentând toate categoriile profesionale legate de cinematografie şi aparţinând tuturor ţărilor din Europa. Premii întemeiate în anul 1988 ca nişte adevărate Oscaruri europene, de către regizori şi artişti sensibili şi atenţi între care Wim Wenders, actualul preşedinte al Academiei, Krzysztof Zanussi, Isabelle Huppert, István Szabó, Nikita Mikhalkov, Mikis Theodorakis, Erland Josephson şi regretaţii Krzysztof Kieslowski şi Ingmar Bergman, care împreună au preconizat dorinţa unei Europe unite şi libere nu numai din punct de vedere cultural, anticipând cu un an ceea ce se va întâmpla apoi în anul 1989.

Aşadar, libertate reafirmată în verdictul care anul acesta a recunoscut şi premiat - încă o dată în mod neaşteptat - "4 luni, 3 săptămâni, 2 zile". Filmul face parte, ca prim capitol ideal, dintr-un proiect mai amplu intitulat Tales from the Golden Age, o istorie personală a lui Cristian Mungiu despre comunismul din România relatată prin fapte pe care regizorul le-a aflat şi care l-au marcat în mod indelebil. "Obiectivul proiectului - a precizat el - este de a vorbi despre acea perioadă fără a se referi direct la comunism, ci prin intermediul diferitelor istorii care se concentrează pe alegerile personale, într-o perioadă de nenorociri pe care oamenii trebuiau s-o trăiască întocmai ca şi cum era o perioadă normală". De fapt, în film, prezenţa dictaturii este indirectă, chiar dacă este mereu ameninţătoare.

La Berlin premiul a fost acordat fără o motivaţie, dar aceea care s-ar putea adapta bine se ia din părerea exprimată în preziua Festivalului de la Cannes de Monseniorul Dario Edoardo Viganň, preşedinte al Fundaţiei spectacolului şi director al Rivista del cinematografo (Revista cinematografiei): "O regie de sustragere, cea a lui Mungiu, care relatează lenta, implacabila şi amara prăbuşire a Găbiţei într-un microcosmos format din periferie, din case ţărăneşti murdare, din coridoare lungi şi strâmte luminate de o lumină nesigură de neon. Imagini sfâşiate de disperare şi în acelaşi timp orientate să arate în modul cel mai obiectiv posibil starea dramatică a lucrurilor. Desigur, unele imagini sunt cu adevărat teribile şi dureroase, însă discursul filmului nu este de şantaj faţă de spectator, adică nu-i cere să adere la una şi singura poziţie ideologică sau morală sau psihologică. Filmul descrie în mod disperat, tragic, o situaţie tragică şi disperată".

Asupra Otiliei şi Găbiţei, interpretate intens de Ana Maria Marinca şi Laura Vasiliu, abandonate într-un oraş anonim, degradat şi insesizabil, coboară o lungă noapte a vieţii şi a sufletului.

(L'Osservatore romano, 5 decembrie 2007)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
 

lecturi: 10.