Despre Rozariu: Interviu cu părintele dominican Ennio Staid

Rozariul creşte şi în lumea secularizată

Interviu luat părintelui dominican Ennio Staid, expert al rugăciunii

La Angelus de duminică 7 octombrie, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a cerut să se recite Rozariul pentru pace în familii şi în lume, amintind că "este mandatul pe care sfânta Fecioară Maria l-a lăsat şi în diferitele sale apariţii".

"Mă gândesc, îndeosebi, la cea de la Fatima care a avut loc în urmă cu 90 de ani - a precizat pontiful. Celor trei păstoraşi Lucia, Iacinta şi Francisc, prezentându-se ca "Sfânta Fecioară Maria a Rozariului", a recomandat cu insistenţă să recite Rozariul în fiecare zi, pentru a obţine sfârşitul războiului".

Chiar dacă în lumea modernă uneori nu este plăcut credinciosul care se roagă Rozariul şi chiar în cadrul Bisericii există oameni care se tem de acuza de devoţionism, sunt sute de milioane de credincioşi care îl recită în fiecare zi.

Pentru a înţelege realitatea acestei rugăciuni care străbate Biserica Catolică în toate părţile sale, ZENIT a intervievat un mare expert al Rozariului, preotul dominican Ennio Staid.

Părintele Staid trăieşte actualmente la Novara, unde a întemeiat o fraternitate dominicană de preoţi şi laici - bărbaţi şi femei. Scopul fraternităţii este de a conştientiza faptul că şi laicii sunt chemaţi să vestească evanghelia, mai ales în această epocă în care lipsesc preoţi.

La baza practicii spirituale a fraternităţii este recitarea şi răspândirea Rozariului.

* * *

• Lumea modernă suferă de secularizare şi Maria nu pare să fie mereu prea iubită, însă sunt miliarde rugăciunile "Bucură-te, Marie" şi Rozariile recitate în fiecare zi în lume. Ne puteţi da o idee cât de răspândită şi cum creşte recitarea Rozariului?

Că lumea suferă de secularizare este adevărat, dar este la fel de adevărat că ea simte o mare nevoie de transcendenţă, de tăcere, de contact cu divinul. Mulţi încearcă să dea răspunsuri la motivul vieţii. Se simte nevoia de a şti de unde venim, unde mergem şi ce sens are viaţa.

Şi în pofida problemelor care îi chinuie pe creştini, cred că încă mulţi recită Rozariul, însă Rozariul nu este un punct de plecare în drumul credinţei. Pentru mine este un punct de sosire. Vreau să spun că atunci când unul reuşeşte să se roage cu adevărat cu Rozariul înseamnă că a făcut deja o bună parte din drumul credinţei.

Nu ştiu să spun dacă şi cât de răspândit este Rozariul. După cum nu ştiu să spun, aşa cum întreabă Isus, dacă la întoarcerea sa va mai fi credinţă pe pământ. Sigur este că dacă la întoarcerea sa glorioasă va mai fi credinţă, atunci printre credincioşi vor fi evlavioşi ai Mariei şi utilizatori ai acestei splendide şi simple rugăciuni.

Fără rugăciune, credinţa nu există, pentru că înseamnă a da asentimentul raţiunii noastre unei idei mai mult sau mai puţin corecte despre Dumnezeu. Se filozofează mai mult sau mai puţin conştient asupra unei entităţi abstracte care nu are incidenţă asupra zilelor noastre, asupra vieţii noastre. Cardinalul Newman a definit Rozariul "un crez devenit rugăciune" şi cel care se roagă ştie că nu vorbeşte în zadar, că nu încredinţează vântului cuvinte sau gânduri, ci este conştient că se află în prezenţa, nu atât a cuiva, ci a unuia care este unic, veşnic, totul.

• O anumită cultură modernă, răspândită şi în cadrul catolic, nu iubeşte Rozariul, pentru că îl consideră expresie populară şi conservatoare. Ce credeţi în acest sens?

Uneori, ici sau acolo, se aude vorbindu-se de o întoarcere la devoţionism, este criticat papa pentru că, aşa spun unii, vrea să se întoarcă la trecut şi vrea să reînvie practici tradiţionale considerate străine. Din păcate, printre unii creştini există dintre aceia care deja au pregătit un anumit număr de etichete făcute, cumpărate la un preţ bun de pe tarabele unei teologii la modă care s-a pus în vânzare înainte de a se verifica pe sine însăşi. Şi atacă tot ceea ce nu intră în propriile modele mintale.

Astfel Rozariul este adesea catalogat ca devoţionism sau reformism necugetat. Acestora aş vrea să le spun că un creştinism fără devoţiuni nu este susţinut de experienţa vreunui sfânt, nici de învăţătura autoritară a Bisericii. Acolo unde s-a încercat, şi se încearcă, acest creştinism impopular, inuman, fără inimă, a creat numai dezastre în credinţă.

Desigur că Rozariul nu este esenţa credinţei sau a vieţii creştine, ci el se revelează pretutindeni şi astăzi ca un ajutor important pentru a ocroti şi a dezvolta credinţa în inima poporului lui Dumnezeu. Papa Ioan al XXIII-lea spunea că "Rozariul este un exerciţiu captivant, de neînlocuit al rugăciunii. Cu el se aduce omagiu Preasfintei Treimi; se invocă Tatăl ceresc pentru a-i implora asistenţa şi darurile sale; se face apel la mijlocirea puternică a Maicii lui Dumnezeu".

"Cu Rozariul mâinile se unesc: cele nevinovate ale copiilor, cele tremurânde ale bătrânilor, cele robuste ale muncitorilor: din diferitele părţi ale lumii se înalţă o adevărată psalmodie, care, într-un anumit fel, poate sta alături foarte bine de Oficiul divin recitat de călugări" (Discursuri şi mesaje I, 796).

• Ne puteţi da o idee a modului în care s-a născut rugăciunea Rozariului, cum s-a răspândit în lume şi cât este de actuală?

Dacă pe cineva îl interesează să cunoască mai detaliat istoria Rozariului îmi permit să-l trimit la ceea ce am scris la cuvântul Rozariu din noul dicţionar de mariologie de la Editura Paoline. Oricum, fundamentul biblico-teologic al acestui ajutor marian trebuie căutat în paralelismul cristologic Adam-Cristos (1Cor 15,45-47; Rom 5,12-14), care este implicit şi paralelism mariologic. Alături de noul Adam (Cristos) este noua Evă (Maria), noul ajutor asemănător (adiutorium simile sibi - Gen 2,18) pentru omul nou.

Maria este imagine a Bisericii şi în noua creaţie colaboratoare a lui Isus Cristos în opera mântuirii. Spuse acestea, devoţiunea la ajutorul marian apare foarte repede în poporul creştin, mai ales atunci când el se află sub ameninţările unor pericole grave pentru credinţa şi supravieţuirea Bisericii. Se dezvolta deja în secolul al IV-lea rugăciunea "Sub tuum praesidium" (Sub ocrotirea ta) şi în secolul următor imnul "Akatistos", care exprimă recurgerea încrezătoare a poporului la mama lui Isus.

În secolul al VI-lea, sfântul German din Constantinopol vorbeşte despre o prezenţă a Mariei în mijlocul nostru, care se manifestă ca putere şi care acoperă din înălţime pe credincioşi. Din aceeaşi perioadă este invocaţia "Auxilium christianorum" (Ajutorul creştinilor) care va trece apoi în litaniile lauretane. La începutul celui de-al doilea mileniu apar "Bucură-te, Marie" şi psaltirile Fecioarei, care mai târziu se vor numi Rozariu, care se va lega în mod indisolubil de misterul ajutorului marian, armă a credinţei.

Desigur, salutul îngeresc era cunoscut înainte. El este conţinut în evanghelie şi constituia până în secolul al VII-lea antifonul de la ofertoriu din duminica a patra din advent, duminică ce avea o accentuare mariană deosebită. Mi se pare că văd în acea perioadă noutatea repetării evlavioase a rugăciunii "Bucură-te, Marie", analogă cu repetarea din aceeaşi perioadă a rugăciunii "Tatăl nostru", de 150 de ori, în contrapunct cu psaltirea lui David.

Aceste psaltiri, de "Tatăl nostru" sau de "Bucură-te, Marie", înlocuiau în mănăstiri psaltirea biblică pentru călugării care nu ştiau carte. "Bucură-te, Marie" era cunoscută şi recitată numai în prima sa parte evanghelică, ce conţinea salutul îngerului şi binecuvântarea Elisabetei. Numele lui Isus şi Amin-ul final vor fi introduse numai către sfârşitul secolului al XV-lea, când în anul 1483 se va răspândi obiceiul de a recita "Sfântă Marie".

Istoria Rozariului se împleteşte, de altfel, în istoria ajutorului marian dat Bisericii, dat naţiunilor creştine, dat papei. La Lourdes şi la Salette Maria se arată ca marele semn, ca o promisiune de victorie, ca o unică speranţă sigură, iar la Fatima se proclamă: "Eu sunt sfânta Fecioară a Rozariului".

* * *

Mulţi tineri în Italia sunt emotiv departe de Maria pentru că - şi din cauza unui anumit tip de cler - nu o cunosc ca "femeie a experienţei umane şi religioase", susţine un expert a Rozariului, părintele Ennio Staid. În acelaşi timp, observă părintele dominican, există mereu o mentalitate care îndrăgeşte activismul şi acţiunea în locul rugăciunii. Prima parte a interviului a fost publicată în ziua de 24 octombrie.

* * *

• Rugăciunea Rozariului ne face să ne gândim la Maria. Aţi putea să ne indicaţi în sinteză care sunt cheile pentru a înţelege misterul mare al unei femei care a fost fundamentală pentru întruparea, educarea şi realizarea istoriei mântuirii în persoana lui Isus Cristos?

A înţelege misterul Mariei înseamnă a reuşi să intri în misterul Întrupării lui Dumnezeu în Isus Cristos. Crezul, cu care creştinii exprimă conţinutul credinţei, recită: "S-a născut din Maria Fecioară".

Aceasta este pentru mulţi o afirmaţie descumpănitoare, însă datul revelat rămâne în provocarea sa. Credincioşii acceptă şi cred într-o intervenţie personală a lui Dumnezeu şi prin urmare în adeziunea totală de credinţă făcută din partea Mariei. Măreţia sa nu se află atât în naştere, cât mai ales în acceptarea unui plan pe care raţiunea sa nu-l înţelege.

Nu cred că sunt rugăciuni sau studii care ne pot face să înţelegem misterul care rămâne mister, dar rugăciunea împreună cu mama lui Isus ne face să spunem: "Nu înţeleg, dar păstrez în inimă". Sfântul Toma de Aquino defineşte credinţa ca "un asentiment dat de către inteligenţă adevărului divin sub impulsul voinţei mişcate de harul lui Dumnezeu".

În credinţă ca şi în rugăciune (oricare rugăciune), mai devreme sau mai târziu se experimentează tăcerea lui Dumnezeu, discreţia lui. Credinţa şi prin urmare rugăciunea nu sunt jetonul magic care o dată introdus în juke-box ne face să auzim glasul lui Dumnezeu.

Ea ne pune în contact cu invizibilul. Şi atunci de ce să ne uimim dacă nu-l vedem? Rugăciunea ne pune în dialog cu Inaccesibilul, Absolutul; şi atunci de ce să ne minunăm dacă Dumnezeu nu răspunde la chemarea noastră ca Dumnezeu? A o imita pe Maria înseamnă a fi înţeles ce înseamnă a ne ruga şi a-l urma pe cel care îi invită pe ai săi "să se roage fără încetare". În fond şi noi suntem chemaţi, asemenea Mariei, să-l primim pe Fiului lui Dumnezeu în credinţă şi, asemenea ei, să-l dăruim din nou.

• Devoţiunea populară faţă de Fecioara Maria, recitarea Rozariului, sunt practici care au o mare răspândire printre oameni. Această practică, măcar în ultimele decenii, nu pare însă foarte răspândită în rândul clerului şi al tinerilor. Este numai o impresie sau chiar se schimbă situaţia? În ce direcţie?

Obiecţia care se face Rozariului este mereu aceeaşi: "Nu este mai bine a lucra o oră pentru un frate nevoiaş decât a spune un şir de Bucură-te, Marie?". Printre altele munca este ceva tangibil, controlabil, al nostru, în timp ce rugăciunea este ceva absolut incontrolabil.

În această realitate psihologică trebuie să ne mişcăm cu picioare de plumb pentru a nu strica tot ceea ce este bun în sufletul oamenilor simpli. Discursul despre rugăciune în general şi despre Rozariu în special trebuie regăsit şi reînnoit. Nici un chirurg nu este declarat bun sau valabil numai pentru că merge prin diferite atenee pentru a dicta lecţii înalte, ci capătă stimă atunci când este văzut exercitând în manieră excelentă chirurgia: numai atunci conferinţele sale au o validitate pentru că se văd bolnavii operaţi de el vindecaţi.

Tot aşa se întâmplă pentru noi care vorbim des despre rugăciune în timp ce ne înecăm în acţiune, contrazicând cu viaţa cuvintele noastre. Un discurs despre rugăciune este cu atât mai valabil cu cât cel care-l face trăieşte în mod coerent cu ceea ce vesteşte.

Un alt factor important, trebuind să prezentăm figura sfintei Fecioare, este necesitatea de a focaliza figura sfintei Fecioare Maria pe planul răscumpărător al lui Cristos. Maria are un sens şi o funcţie foarte importante în Biserică şi este greşit a o despărţi de aceasta şi a face din ea aproape a patra persoană a Treimii. Nu este o zeiţă şi plasarea ei corectă nu dăunează cultului atribuit ei, ci o întăreşte şi dă acestei creaturi locul care îi revine în planul mântuirii (cf. capitolul VIII din Lumen gentium).

Direcţia care trebuie luată, după părerea mea modestă, este aceea de a nu fi niciodată riguros pentru a mişca prea mult sentimentul: este necesar să amintim că sfânta Fecioară nu este partea sentimentală a rugăciunii noastre. Numai atunci când va fi focalizată problema necesităţii rugăciunii şi va fi explicată semnificaţia şi funcţia sfintei Fecioare în misterul lui Cristos se va putea vorbi despre Rozariu.

În afară de aceasta este important de a şti că Rozariul nu este propriu-zis o rugăciune adresată Mariei, ci o rugăciune împreună cu Maria. Deci nu este o rugăciune mariană, ci o rugăciune cristologică. Misterele pe care le propune pun în centru un singur personaj: Cristos Isus. Rozariul ne permite să-l privim, să-l contemplăm pe Fiul lui Dumnezeu cu ochii Mariei. Se ia mâna ei şi împreună cu ea se parcurge viaţa lui Isus.

Cu timp în urmă am publicat o cercetare făcută în Italia menită să verifice raportul tinerilor, inclusiv preoţi, cu figura Mariei. Tinerii intervievaţi (400), conform un criteriu statistic în toate peninsula, mi-au dat 256 de răspunsuri valabile. Vârsta celor intervievaţi oscila de la 18 la 25 de ani. Cercetarea mi-a prezentat o secţiune în care tinerii apar distanţi de Maria, distanţi emotiv, indiferenţi din punct de vedere cultural-pastoral, ba chiar unii distanţi prin luarea de poziţie intelectuală, de natură filozofico-socială.

Aceştia nu ştiu ce să facă cu o Fecioară preamărită, culme a tuturor privilegiilor, care tocmai datorită perfecţiunii sale exclusive nu acţionează ca model, paradigmă, stimulent, ideal. Pe de altă parte, în practica pastorală zilnică din partea unui anumit tip de cler, practică uneori foarte departe de punerea în practică a preţioaselor indicaţii ale reflecţiei mariologice a Bisericii, nu se încearcă să se fie în pas cu timpurile în uitarea Mariei?

Am constatat că însuşiri ca blândeţea, umilinţa, gingăşia inimii sunt perdante deoarece sunt trăite ca periculoase, ca anulare pasivă a propriei personalităţi. Aşadar, aceşti tineri o refuză pe Maria? Nu: pur şi simplu nu au reflectat şi nu le-a fost prezentată în lumină deplină istoria mântuirii. Nu o cunosc pe "femeie" din experienţa umană şi religioasă compromiţătoare şi dificilă, nu o cunosc ca mamă al cărei fiu a fost misterul întregii sale vieţi. Adică nu o cunosc realmente pe Maria, model al creştinilor aşa cum au încercat să ne-o prezinte Conciliul Vatican II şi Marialis cultus.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 51.