Jurnal de Lourdes (II)

Ce bine ar fi să găsim răspunsuri la toate întrebările noastre şi soluţii la toate problemele noastre! Grupuri, grupuri pelerinii urcă drumul de munte ce duce spre Calea sfintei cruci. Încă nu am ajuns la prima staţiune şi deja simt greutatea acestui drum. Primul grup statuar impresionează prin modul în care prezintă gravitatea momentului: condamnarea lui Isus. Deodată toate necazurile, problemele, păcatele, nefericirile şi suferinţele vieţii tale îţi vin în faţa ochilor. Şi ele toate de fapt sunt în faţa lui Pilat, care nu ezită să dea sentinţa. Drumul începe şi cei mai mulţi sunt curioşi să afle ce se întâmplă. Nimeni nu se aştepta însă ca o cruce imensă să intre în scenă: urâtă, scorojită şi cu siguranţă foarte grea. Chiar şi cei mai tineri dintre noi, pe parcursul urcuşului, am început să gâfâim; nu neapărat din cauza drumului greu, cât mai mult datorită încărcăturii pe care o simţeam apăsându-ne umerii sufletului. Mulţi nu mai puteau şi se aşezau pe vreo piatră ca să-şi tragă sufletul. Şi cât de mult aş fi voit să se termine acest chin!

Iată-ne ajunşi sus în vârf. Vântul care bate uşor parcă prevesteşte ceva. Iată-l atârnat pe cruce, aceeaşi cruce care strica mereu cu prezenţa ei tabloul grupurilor statuare. O uşurare se remarcă pe feţele noastre. Şi privim uimiţi la ceea ce se întâmplă: acea cruce grosolană nu mai strică deloc peisajul, dar se integrează perfect în el. Ba mai mult, este albă, strălucitoare! Iar Isus este în braţele Maicii sale.

Iată răspunsul la întrebările noastre! Aici voiam de fapt ajungem. Şi ce uşurare, când, coborând mai jos, L-am văzut pus în mormânt. Ce bine că nu sunt eu! Şi ce bine-mi pare că mă mişc uşor şi nu mai simt nici o greutate pe umeri! Totul a luat sfârşit!

Ca şi cum aş fi privit peste umăr, simţeam o purificare interioară căreia parcă îi lipsea ceva. Fericit că pot coborî cu uşurinţă acest Calvar, îmi dau seama că s-a creat un gol pe care trebuie să-l umplu cu orice preţ şi nu ştiu cu ce.

Surpriză: staţiunea a cincisprezecea - Învierea! Iată ceea ce îmi umplea acum golul lăsat! De necrezut, dar o viaţă nouă mi se oferea în dar. Cum să nu o accept! Abia acum au apărut primele surâsuri pe feţele noastre.

De ce aceste trăiri aici la Lourdes? Nu pot să răspund. Un singur lucru pot să-l afirm cu tărie: o Mamă îşi descoperă aici Fiul.

Pr. Adrian Stoica
Lourdes, 14 septembrie 2007

lecturi: 8.