Interviu cu cardinalul Martino cu ocazia celor 50 de ani de preoţie

Voia să se facă misionar iezuit, dar sănătatea sa firavă şi circumstanţele l-au adus în serviciul diplomatic al Sfântului Scaun. Rigorii pe care a presupus-o misiunea sa el i-a adăugat grija pastorală şi atenţia plină de iubire faţă de omenire. I-a protejat pe refugiaţii din Tailanda, a apărat viaţa la naştere, femeile, familia la Naţiunile Unite şi la adunările internaţionale. De la Roma a mers în toată lumea pentru a răspândi cu fervoare şi înţelepciune doctrina socială a Bisericii. Vorbim de card. Renato Raffaele Martino, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace şi al Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi a Itineranţilor, care la 20 iunie a celebrat 50 de ani de preoţie cu o Liturghie solemnă în bazilica "Sf. Petru" de la Roma. Prompt şi cordial, card. Martino devine adesea faimos în presă pentru anumite luări de poziţie foarte curajoase, ca în cazul recent în care i-a invitat pe catolici să nu mai contribuie la Amnesty International pentru că această organizaţie a devenit susţinătoare a avortului. Pentru a cunoaşte mai bine viaţa şi activităţile pastorale ale card. Martino, ZENIT i-a luat un interviu.

* * *

• Eminenţă, cum s-a născut vocaţia dumneavoastră?

Vin dintr-o familie cu credinţă şi tradiţie catolică, cu o mamă minunată, care era şi artistă. Pentru a cincizecia aniversare a preoţiei mele, ea a fost cea care mi-a pictat o imagine cu Fecioara şi pruncul. Un tată sever şi patru fraţi. O familie numeroasă, care, când se reuneşte la Crăciun, numără 56 de persoane; am treisprezece nepoţi şi douăzeci şi şase de strănepoţi. Încă de pe vremea când eram copil, dorinţa mea era să devin misionar. Eram fascinat de predicatorii misionari iezuiţi care veneau de la Napoli ca să predice în parohia mea. Din păcate, visul s-a risipit repede pentru că eram prea slab şi cu sănătatea firavă, iar medicii mi-au spus clar că fizicul meu n-ar fi rezistat în zonele de misiune. Dorinţa mea de a duce evanghelia în lume a luat o altă cale. Printr-o serie de circumstanţe am frecventat Academia Diplomatică de la Vatican, cea mai veche din lume, iar din anul 1962 am lucrat în nunţiaturile din Nicaragua, Filipine, Liban, Canada şi Brazilia. Între anii 1970 şi 1975 am fost responsabil de Secţiunea pentru Organizaţiile Internaţionale din cadrul Secretariatului de Stat. Apoi la 14 septembrie 1980, pontiful de atunci, Ioan Paul al II-lea, m-a trimis ca pronunţiu în Tailanda să mă ocup în calitate de delegat apostolic de raporturile cu Singapore, Malaiezia, Laos şi Brunei. În anul 1986 am primit misiunea de observator permanent al Sfântului Scaun la Naţiunile Unite la New York, iar în această postură am participat activ la marile conferinţe internaţionale promovate, în anii 90, de Naţiunile Unite, în special la New York (SUA) în anul 1990 la summitul mondial despre copilărie; la Rio de Janeiro (Brazilia) în anul 1992 la Adunarea despre mediul înconjurător şi dezvoltare; în anul 1994 în Barbados la Conferinţa despre micile state insulare în curs de dezvoltare şi, în acelaşi an, la Cairo, la Conferinţa despre populaţie şi dezvoltare; la Pekin (China) în anul 1995 la Conferinţa despre femei; la Istambul (Turcia) în anul 1996 la cea despre habitat; la Roma în anul 1998 la Conferinţa diplomatică a plenipotenţiarilor pentru instituirea Curţii Penale Internaţionale; la New York în anul 2000 pentru summitul mileniului; la Monterrey (Mexic) în anul 2003 la Conferinţa despre finanţarea pentru dezvoltare. În anul 2002 la Madrid (Spania) la Adunarea despre bătrâni şi, tot în acelaşi an, la Johannesburg (Africa de Sud) la Conferinţa despre viitorul care poate fi susţinut.

• Aţi fost nevoit să vă confruntaţi cu atâtea situaţii dificile, cu contraste frecvente şi continue cu oficiile şi delegaţiile de la Naţiunile Unite care mai ales în anii 90 erau deosebit de critice faţă de Sfântul Scaun, mai ales în ceea ce priveşte politicile demografice, avortul, contracepţia... Ce ne puteţi spune în această privinţă?

Momentul cel mai dificil a fost în anul 1994 la Cairo, în timpul Conferinţei despre populaţie şi dezvoltare. Administraţia preşedintelui Bill Clinton şi o mare parte din ţările dezvoltate erau decişi să obţină recunoaşterea de către conferinţă a avortului ca un drept internaţional. Erau grupuri de organizaţii nonguvernamentale care de-a dreptul cereau ca delegaţia Vaticanului să fie scoasă din ONU. Dar, cu ajutorul Domnului şi datorită sprijinului cu acea ocazie venit din partea unor ţări din America Latină şi din partea unor ţări cu majoritate musulmană, am reuşit să respingem tentativa de a face ca avortul să treacă drept metodă contraceptivă. În calitate de conducător al delegaţiei vaticane, am reuşit să obţin sprijinul a 43 de delegaţii şi să fac să fie inserat în paragraful 8.25 al documentului final adoptat de către conferinţă că "în nici un caz avortul nu poate fi invocat ca metodă de planificare familială".

• De care misiune vă amintiţi cu o mai mare satisfacţie?

Între 15 şi 21 mai în acest an, la cererea explicită a Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea şi ca reprezentant al acestuia, am mers în Coasta de Fildeş, o ţară răvăşită de un conflict îndelungat şi sângeros. În timpul vizitei, am vizitat şi am celebrat Euharistia în diferite oraşe şi comunităţi parohiale, am întâlnit episcopi şi cele mai înalte autorităţi ale ţării. În special m-am întâlnit cu preşedintele statului, Laurent Gbagbo, care l-a numit prim-ministru pe Guillaume Soro, pe atunci conducător al rebelilor, un catolic de 34 de ani foarte inteligent.

Pentru a da consistenţă şi soliditate acordurilor de pace, i-am invitat pe ambii la Liturghia solemnă pe care am celebrat-o la 20 mai în catedrala "Sf. Paul" din Abidjan. Catedrala era plină de oameni, împreună cu episcopii şi autorităţile civile. Am încurajat poporul din Coasta de Fildeş să meargă mai departe pe calea păcii şi să promoveze reconcilierea naţională şi participarea tuturor forţelor active din ţară, fără nici o excludere de natură politică, religioasă, culturală sau etnică. La momentul liturgic al dăruirii păcii, l-am invitat pe preşedintele republicii şi pe primul ministru să vină la altar pentru a primi de la mine salutul de pace. Apoi i-am invitat să schimbe un gest de pace între ei: s-au îmbrăţişat, dând asigurări că aceasta va dura. Un gest mare de reconciliere, cu şapte mii de oameni prezenţi care aplaudau. Totul a fost transmis în direct de televiziunea naţională. Le-am spus să nu uite niciodată această zi în caz că în viitor se vor mai ivi umbre, pentru că era vorba de un gest istoric, un angajament de pace şi de armonie făcut în catedrală, în faţa lui Dumnezeu. Întregului popor din Coasta de Fildeş, atâtor de multe victime nevinovate, grupurilor de refugiaţi, răniţilor şi atâtor altor grupuri le-am arătat apropierea spirituală a Sfântului Părinte şi, în numele său, am oferit un ajutor financiar pentru urgenţele celor mai nevoiaşi. Aceasta a fost modul cel mai eficient pentru a prezenta Compendiul doctrinei sociale a Bisericii şi aplicarea sa practică. Pentru această întâlnire şi pentru întărirea procesului de pace mi-a mulţumit chiar şi secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, pe care l-am cunoscut înainte să preia acest post, pentru că reprezenta Coreea de Sud la ONU chiar în perioada şederii mele la New York, unde m-am ocupat de un grup de catolici sud-coreeni. Membrilor acestui grup, în fiecare an şi timp de 18 ani, le-am conferit Mirul. L-am revăzut pe Ban Ki-moon la Roma, când încă nu începuse promovarea candidaturii sale, şi i-am spus că eram sigur că avea să fie ales. M-a privit uimit şi neîncrezător. L-am reasigurat: mai vorbim după alegerea sa. Sunt sigur că va face mult bine.

• Din ziua de 1 octombrie 2002, pontiful Ioan Paul al II-lea v-a rechemat la Roma pentru a conduce Consiliul Pontifical pentru Dreptate şi Pace, dar în calitate de conducător al acestui dicaster dumneavoastră aţi continuat să străbateţi lumea. Ce ne puteţi spune despre aceasta?

Preluarea conducerii Consiliului Pontifical pentru Dreptate şi Pace şi din 11 martie 2006 şi pe aceea a Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Migranţilor şi a Itineranţilor îmi permite să susţin şi să ofer continuitate operei de evanghelizare la care aspiram încă de când eram tânăr. Publicarea şi difuzarea Compendiului doctrinei sociale a Bisericii a fost o lucrare entuziasmantă. Aşa cum am scris în introducerea volumului, "a transforma realitatea socială cu forţa evangheliei, mărturisită de bărbaţi şi femei credincioşi lui Isus Cristos, a fost mereu o provocare şi este încă una la începutul celui de-al treilea mileniu al erei creştine". Ştiu bine că vestirea lui Isus Cristos nu găseşte o bună receptare în lumea de astăzi, dar tocmai de aceea omul timpului nostru are mai mult ca niciodată nevoie de credinţa care mântuieşte, de speranţa care dă lumină, de caritatea care iubeşte. Acestea sunt motivele care determină Biserica să intervină cu învăţăturile sale în domeniul social pentru a-i ajuta şi însoţi pe catolici pentru slujirea binelui comun.

• Este ceva ce aţi fi dorit să faceţi şi nu aţi reuşit să îndepliniţi?

Nu am păreri de rău. Sunt încă îndrăgostit de preoţie. În fiecare zi îi mulţumesc Domnului pentru harul preoţiei. Am depăşit pragul de 19.000 de Liturghii celebrate şi fiecare dintre acestea a fost pentru mine un adevărat dar, deoarece, chiar dacă rolul meu ar fi fost doar acela de a celebra Euharistia singur sau pentru o comunitate mică, aş fi oricum recunoscător Domnului pentru că am avut ocazia de a-l sluji.

Traducere de Ovidiu Bişog

lecturi: 8.