Iaşi: La 60 de ani de preoţie

La Institutul Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi, prelatul Albert Holenstein, unul dintre marii binefăcători ai Diecezei de Iaşi, a celebrat duminică, 2 aprilie 2006, începând cu ora 10.00, o sfântă Liturghie în limba germană cu ocazia împlinirii a 60 de ani de preoţie.

Mons. Albert Holenstein s-a născut la 18 august 1919 în Brooklyn, Statele Unite ale Americii. După doi ani şi jumătate s-a mutat în Elveţia, locul de origine al părinţilor, unde a făcut şcoala primară şi gimnaziul. A intrat apoi la Seminarul din Innsbruck, Austria, pe care l-a absolvit în 1946, când a fost sfinţit preot.

* * *

Predica prelatului Albert Holenstein de la sfânta Liturghie

"Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi".

Cu profundă emoţie mă gândesc la ziua sfinţirii mele ca preot, în duminica a V-a din Postul mare, acum 60 de ani. Am încă totul prezent în minte. Eram conştient că vocaţia primită şi sfinţirea erau pentru mine un mare har. Am ales, de aceea, pentru amintirea mea de la primiţie cuvintele sfântului Paul, cuvinte care, încrezător şi plin de speranţă, doream să fie valabile şi pentru mine: "Îţi este suficient harul meu; căci puterea mea se arată în slăbiciune" (2Cor 12,9).

În această zi de sărbătoare privesc înapoi spre timpul slujirii preoţeşti care se află în spatele meu. Amintirea se bucură văzând atâta har de la Domnul; dar e şi tristă, deopotrivă, că nu am făcut mai mult. Uitându-mă astăzi înapoi, văd printre toate momentele vieţii mele urma slăbiciunilor omeneşti şi a greşelii - ca orice om de altfel. Cu siguranţă că în ceea ce priveşte responsabilitatea mea ca preot faţă de credincioşii încredinţaţi mie, îmi dau seama că unele ar fi putut fi încă făcute sau că altele au venit prea repede ori au fost tratate de mine în mod fals.

Din ambele însă, atât din bucurie cât şi din nevoia iertării, se naşte un sentiment de recunoştinţă. De aceea, acest moment de sărbătoare nu este a aceluia care stă astăzi în faţa voastră, ci este un moment de preamărire a harului lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este un act de umilinţă, ci adevărul curat dacă spun: valoarea şi fericirea vieţii preoţeşti e dată de faptul de a fi transformat în ceva mai mare decât eşti tu însuţi, căci puterea lui Dumnezeu lucrează tocmai în slăbiciunile omeneşti.

"Nu voi m-aţi ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi" - cu aceste cuvinte, Isus atinge misterul alegerii noastre. Preotul nu este acela care alege mai întâi, ci este, înainte de toate, cel care este ales şi care spune da lui Dumnezeu care alege, este cel care poate şi are privilegiul să spună da. Vocaţia la preoţie pune accentul mai întâi pe chemarea lui Dumnezeu şi abia apoi pe alegerea noastră, ca răspuns la această chemare. Iar lucrul acesta este pentru noi, preoţii, o mare mângâiere. Căci dincolo de toată îndărătnicia noastră în faţa misiunii pe care ne-o încredinţează Cristos, se arată măreţia dumnezeiască a preoţiei. De aceea, aşa cum am spus, această zi de sărbătoare nu poate fi ziua unui om, ci ziua "preamăririi gloriei harului său" (Ef 1,6).

Faptul că acest adevăr trebuie înţeles ca fiind ceva serios şi decisiv, care umbreşte toată lucrarea omenească, reprezintă probabil copleşitoarea experienţă a unei lungi vieţi preoţeşti. Este exact cum spune sfântul Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni (3,6): "Eu am plantat, Apolo a udat, însă Domnul a făcut să crească, aşa încât nici cel care plantează, nici cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu, cel care face să crească"! În felul acesta, lucrarea preotului, cu cât este mai lungă, cu atât mai mult se arată ca experienţă şi, probabil, puţin şi ca mărturie a harului lui Dumnezeu, cel eficace şi suveran. De aceea, în acest moment ne poate sta la inimă doar preamărirea harului lui Dumnezeu şi bucuria faptului că suntem copleşiţi de acest har, având umila speranţă că noi înşine vom deveni din ce în ce mai mult "lauda gloriei sale".

Valoarea şi fericirea vieţii preoţeşti e dată de faptul de a fi transformat în ceva mai mare decât eşti tu însuţi. Acesta să fie pentru voi, dragi diaconi şi seminarişti, un adevăr care să vă facă fericiţi şi să vă motiveze. Rugaţi-vă în fiecare zi: "Învredniceşte-mă, Doamne, să port povara ta, căci e de nedescris şi atât de ceresc, să fiu al tău şi să te slujesc pe tine". Dumnezeu are nevoie de oameni care să-i pregătească terenul în lumea noastră, oameni care, prin mărturia lor, să deschidă inimile. Voi, dragi diaconi, aţi spus de curând acest liber da, şi voi, dragi seminarişti, sunteţi pe drumul maturizării voastre interioare. O creştere în imitarea şi ucenicia lui Isus pregăteşte terenul ca mai târziu, ca preoţi, să puteţi dărui oamenilor ceea ce lumea nu e în stare să le dea.

A te lăsa format pentru preoţie înseamnă a da un răspuns personal la întrebarea decisivă a lui Cristos: "Mă iubeşti tu pe mine?" Simplul interes pentru "problema Isus" nu ajunge. Eficacitatea şi puterea de iradiere a activităţii preoţeşti de mai târziu depinde de profunzimea cu care cineva îşi pierde viaţa proprie în Cristos, conform cuvintelor din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni: "Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine". De asemenea, cei şase ani de studiu ai teologiei, o formare ştiinţifică temeinică este pentru viitorul preot indispensabilă. El trebuie să ştie mai mult pentru că altfel se află în pericolul de a lua neghina drept grâu, de a prezenta celorlalţi neghină în loc de grâu sau de a smulge grâul în locul neghinei. De aceea, e clar că o formare ştiinţifică temeinică este necesară.

Totuşi, doar lucrul acesta nu e îndeajuns. Nici studiul de acum şi nici activitatea de mai târziu ca păstor nu pot înlocui rugăciunea. Rugăciunea e "pânza freatică", este "motorul" tuturor activităţilor bisericeşti. Nu realizăm nimic numai cu puterile proprii, nici măcar cu studii înalte şi, mai târziu, nici chiar cu cele mai inteligente strategii pastorale. Mântuirea este în Dumnezeu şi el trebuie să dăruiască în toate harul său, altfel strădania noastră este zadarnică, neproductivă, ba chiar contraproductivă. În unirea prin rugăciune cu Cristos, studiul vostru de acum şi slujirea pastorală de mai târziu dobândeşte profunzime. În caz contrar, toată aşa-numita strădanie a noastră ar fi suspendată în gol şi ar rămâne superficială.

Dragi diaconi, iubiţi seminarişti, sfatul acesta vi-l dau ca merinde pentru drumul vostru: gândiţi-vă la ucenicul cel mai iubit al lui Isus, la Ioan. Fiţi asemenea lui, un ucenic care trăieşte din prietenia lui Cristos şi-l face vizibil altora! Priviţi asemenea lui Ioan nu la valurile furioase ale furtunii de pe lac, nici la ameninţările timpului nostru şi ale viitorului nesigur! Priviţi la Cristos! El nu ne-a promis un lac liniştit, ci sprijin în orice furtună. El ne sprijină chiar şi atunci când valurile ameninţă să ne acopere. Dacă Isus este la noi în barcă, atunci vom ajunge la celălalt ţărm.

Această promisiune, că Domnul ne stă alături, că pe voi, viitorii preoţi, nu vă lasă la greu, se arată atunci când episcopul îşi impune mâinile la sfinţire asupra voastră. Această impunere a mâinilor e un semn al afecţiunii, al protecţiei şi al fidelităţii lui Isus care vă conduce pe drumul vostru şi care vă spune: "Eu, Domnul, vă însoţesc, în mâinile mele sunteţi în siguranţă. Aveţi încredere în mine!"

Să ne rugăm unii pentru alţii şi să ne stăm unii altora alături! Asemenea unui inel ne uneşte pe toţi marea iubire a lui Cristos.

lecturi: 8.