Postul Mare: "Sub semnul compasiunii lui Cristos"

Mesajul Papei Benedict XVI pentru Postul Mare 2006

"Isus, văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele" (Mt 9,36). Papa Benedict al XVI-lea, la fel ca predecesorii săi Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea, a trimis credincioşilor un mesaj special pentru Postul Mare care anul acesta, potrivit calendarului liturgic roman, începe pe 1 martie, în Miercurea Cenuşii. Textul mesajului se află deja în librăriile catolice cu mult timp înainte pentru a permite conferinţelor episcopale elaborarea planurilor pastorale pentru acest timp "forte" al anului liturgic. Dacă anul trecut servitorul lui Dumnezeu Ioan Paul al II-lea a dedicat mesajul respectiv atenţiei faţă de persoanele vârstnice, importanţei vârstnicilor pentru tineri, dar şi a tinerilor pentru cei înaintaţi în vârstă, anul acesta Benedict al XVI-lea preia o afirmaţie din cartea Memorie şi identitate (29 ss.) a predecesorului său: există "o limită divină impusă răului" şi aceasta este milostivirea, îndurarea. În această perspectivă, pontiful pune la începutul mesajului cuvintele lui Isus care "văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele" (Mt 9,36).

Pontiful aminteşte că Postul Mare este un timp privilegiat al pelerinajului interior spre acela care este izvorul milostivirii. Este un pelerinaj în care el însuşi ne însoţeşte prin pustiul sărăciei noastre, susţinându-ne în drumul spre bucuria intensă a Paştelui. Chiar şi "în valea umbrei morţii" despre care vorbeşte psalmistul (Ps 23,4), în timp ce ispititorul ne sugerează să deznădăjduim sau să ne punem o speranţă iluzorie în lucrarea mâinilor noastre, Dumnezeu ne păzeşte şi ne susţine. Da, şi astăzi Domnul ascultă strigătul mulţimilor flămânde de bucurie, de pace şi de iubire. Ca în fiecare epocă, ele se simt abandonate. Totuşi, şi în dezolarea mizeriei şi singurătăţii, a violenţei şi foamei, care lovesc fără deosebire vârstnici, adulţi şi copii, Dumnezeu nu permite ca întunericul ororii să domine netulburat.

În această perspectivă Benedict al XVI-lea reflectează asupra unei chestiuni mult dezbătute în rândul contemporanilor: chestiunea dezvoltării. Şi astăzi - scrie papa - "privirea" compătimitoare a lui Cristos nu încetează să se oprească asupra oamenilor şi popoarelor. El le priveşte ştiind că "planul" divin prevede chemarea lor la mântuire. Isus cunoaşte situaţiile insidioase care se opun unui atare proiect şi i se face milă de mulţimi: decide să le apere de lupi chiar cu preţul vieţii sale. Cu privirea sa Isus îmbrăţişează indivizii şi mulţimile şi încredinţează pe toţi Tatălui oferindu-se pe sine ca jertfă de ispăşire.

Luminată de acest adevăr pascal - scrie Benedict al XVI-lea - Biserica ştie că, pentru a promova o deplină dezvoltare, e necesar ca "privirea" noastră asupra omului să se măsoare cu cea a lui Cristos. În fapt, în nici un mod nu e posibil a separa răspunsul la nevoile materiale şi sociale ale oamenilor de satisfacerea profundelor necesităţi ale inimii lor. Acest lucru trebuie subliniat mai ales în epoca noastră de mari transformări, în care percepem în mod din ce în ce mai profund şi urgent responsabilitatea noastră faţă de săracii lumii. Deja, veneratul meu predecesor, papa Paul al VI-lea, identifica în mod precis pagubele subdezvoltării ca o sustragere de umanitate. În acest sens în enciclica Populorum progressio el denunţa "carenţele materiale ale acelora care sunt privaţi de minimum vital, şi carenţele morale ale acelora care sunt mutilaţi de egoism... structuri opresive, fie că provin din abuzurile posesiei fie din cele ale puterii, fie din exploatarea lucrătorilor fie din injustiţia tranzacţiilor" (nr. 21). Ca antidot al unor atari rele Paul al VI-lea sugera nu numai "sporita consideraţie faţă de demnitatea altora, orientarea spre spiritul de sărăcie, cooperarea la binele comun", voinţa de pace", dar şi "recunoaşterea din partea omului a valorilor supreme ale lui Dumnezeu, care este izvorul şi termenul lor". Pe această linie, papa nu ezita să propună "mai presus de toate credinţa, dar al lui Dumnezeu primit de bunăvoinţa omului, şi unitatea carităţii lui Cristos". Deci "privirea" lui Cristos asupra mulţimi ne impune să afirmăm adevăratele conţinuturi ale "acelui umanism plenar" care, tot potrivit lui Paul al VI-lea, consistă în "dezvoltarea omului întreg şi a tuturor oamenilor" (ibid., nr. 42) De aceea prima contribuţie pe care Biserica o oferă dezvoltării omului şi popoarelor nu consistă esenţial în mijloacele materiale sau în soluţii tehnice, dar în vestirea adevărului lui Cristos care educă mereu conştiinţele şi învaţă autentica demnitate a persoanei şi lucrătorului, promovând formarea unei culturi care să răspundă cu adevărat tuturor întrebărilor omului.

În faţa provocărilor teribile ale sărăciei a unei părţi atât de mari a umanităţii, indiferenţa şi închiderea în propriul egoism se pun în contrast intolerabil cu "privirea" lui Cristos. Postul şi pomana, pe care împreună cu rugăciunea, Biserica le propune în mod special în perioada Postului Mare, sunt o ocazie prielnică pentru a ne conforma acelei "priviri". Exemplele sfinţilor şi multele experienţe misionare care caracterizează istoria Bisericii constituie orientări preţioase asupra celui mai bun mod de a susţine dezvoltarea. Şi astăzi, în timpul interdependenţei globale, se poate constata că nici un proiect economic, social sau politic nu înlocuieşte acea dăruire de sine altuia în care se exprimă caritatea. Cine lucrează după această logică evanghelică trăieşte credinţa ca prietenie cu Dumnezeu întrupat şi, asemenea lui, ia asupra sa povara nevoilor materiale şi spirituale ale aproapelui. Îl priveşte ca mister incomensurabil, demn de infinită grijă şi atenţie. Ştie că cine nu-l dă pe Dumnezeu dă prea puţin, cum spunea Tereza din Calcutta: "Prima sărăcie a popoarelor este a nu-l cunoaşte pe Cristos". De aceea trebuie făcut ca Dumnezeu să fie găsit în chipul milostiv al lui Cristos: fără această perspectivă, o civilizaţie nu se construieşte pe baze solide.

Datorită unor bărbaţi şi femei care se supun Duhului Sfânt, în Biserică au luat naştere multe opere de caritate menite să promoveze dezvoltarea: spitale, universităţi, şcoli de formare profesională, microîntreprinderi. Sunt iniţiative care, cu mult înaintea altor expresii ale societăţii civile, au dat dovadă de sinceră preocupare pentru om din partea unor persoane mânate de mesajul evanghelic. Aceste opere indică o stradă pentru a călăuzi şi astăzi lumea spre o globalizare care să aibă în centrul ei adevăratul bine al omului şi astfel să conducă la pacea autentică. Cu aceeaşi compasiune a lui Isus pentru mulţimi, Biserica simte şi astăzi ca proprie sarcina de a cere celui care are responsabilităţi politice şi are în mâini pârghiile puterii economice şi financiare să promoveze o dezvoltare bazată pe respectul demnităţii fiecărui om. O importantă verificare a acestui efort va fi efectiva libertate religioasă, înţeleasă nu doar ca simplă posibilitate de a-l vesti şi celebra pe Cristos, ci şi de a contribui la edificarea unei lumi animate de caritate. În acest efort se înscrie şi efectiva considerare a rolului central pe care valorile autentice religioase îl desfăşoară în viaţa omului, ca răspuns la interogativele sale cele mai profunde şi ca motivaţie etică cu privire la responsabilităţile lui personale şi sociale. Acestea sunt criteriile în baza cărora creştinii vor trebui să înveţe şi să evalueze cu înţelepciune programele celui care îi guvernează.

Nu putem să ascundem faptul că în decursul istoriei s-au comis erori de către mulţi care se mărturisesc ucenici ai lui Isus. Nu rareori, în faţa obligaţiei unor grave probleme, ei au considerat că trebuie mai întâi să amelioreze pământul şi apoi să se gândească la cer. Tentaţia a fost să reţină că în faţa unor urgenţe presante trebuia în primul rând să fie luate măsuri pentru schimbarea structurilor externe. Acest fapt a avut pentru unii drept urmare transformarea creştinismului într-un moralism, substituirea lui a crede cu a face. Pe bună dreptate, predecesorul meu de venerată memorie, Ioan Paul al II-lea, observa: "Astăzi există tentaţia de a reduce creştinismul la o înţelepciune pur umană, aproape la o ştiinţă a bunului trai. Într-un moment puternic secularizat s-a petrecut o treptată secularizare a mântuirii, astfel încât se luptă, da, pentru om, dar pentru un om pe jumătate, mutilat. Noi în schimb ştim că Isus a venit să poarte mântuirea integrală" (Redemptoris missio, 11).

La această mântuire integrală vrea să ne conducă Postul Mare în vederea biruinţei lui Cristos asupra răului care asupreşte omul. Îndreptându-ne spre divinul Învăţător, convertindu-ne la el, experimentând milostivirea sa în sacramentul Reconcilierii, vom descoperi o "privire" care ne scrutează în profund şi poate să reînsufleţească mulţimile şi pe fiecare dintre noi. Acest lucru redă încredere tuturor celor care nu se închid în scepticism, deschizând în faţa lor perspectiva veşniciei fericite. Deja în istorie, deci Domnul, chiar şi când ura pare să predomine, nu lasă să lipsească mărturia luminoasă a iubirii sale. În finalul mesajului, papa încredinţează Mariei, "fântâna vie de speranţă" (Dante Aligheri, Paradis XXXIII, 12) drumul nostru de Postul Mare, ca ea să ne conducă la Fiul său. Ei îi încredinţează în special mulţimile care şi astăzi, încercate de sărăcie, invocă ajutor, sprijin, înţelegere.

Cu aceste sentimente pontiful dă tuturor din inimă o specială binecuvântare apostolică.

Mesajul lui Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2006 poartă data de 25 septembrie 2005.

Radio Vatican

lecturi: 8.