Ştefan cel Mare şi contemporanul său papa Sixt al IV-lea

Conferinţa ţinută la Focşani la întâlnirea de istorie comparată din perioada 16-20 iunie

În timpul îndelungatei sale domnii de aproape jumătate de secol (1457-1504), binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare a avut ca obiectiv principal al guvernării, independenţa Ţării Moldovei. Vecini hrăpăreţi, ca regii unguri şi poloni, au râvnit nu o dată la această frumoasă şi bogată ţară.

Mai prin tratative, mai prin argumentele luptei, s-au potolit.

De pe la mijlocul secolului al XV-lea, pentru Moldova pericolul cel mai mare a devenit puterea militară otomană, în ofensivă continuă deja de o sută de ani. Sora vecină de la sud, Ţara Românească, în pofida rezistenţei curajoase condusă de marele Mircea Voievod, spre sfârşitul domniei acestuia, a fost nevoită să se încline, plătind haraciul pentru răscumpărarea păcii. În 1455, fratricidul Petru Aron, la cererea sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, acceptă plata haraciului anual de 2.000 zloţi ungureşti "ca ţara noastră să nu piară"⁽¹⁾.

După o perioadă de 13 ani de consolidare a domniei, de pedepsire pe măsură a ucigaşului Petru Aron şi a protectorului său Matei Corvin, Ştefan consideră că a venit timpul să ia atitudinea cuvenită faţă de Poarta Otomană, suzerană, sistând plata haraciului. Face eforturi deosebite în direcţia asigurării unui aliat de nădejde în domnitorul Ţării Româneşti. Însă Radu cel Frumos nu-i din aceeaşi plămadă curajoasă ca Ştefan. Acesta încearcă să-l convingă cu forţa ceea ce stârneşte mânia protectorului său otoman.

Nu ne-am putea închipui că Ştefan să nu fi fost conştient de succesele înregistrate de turci într-o Europă a secolului al 15-lea, la sfârşit de ev mediu, frământată de mari crize precum: războiul de o sută de ani între Franţa şi Anglia, schisma de 40 de ani în Biserica Occidentului (1378-1417) încurajată şi de şederea anterioară, între 1305 şi 1378, a papilor, la Avignon, războaiele husite, eşecul unirii florentine, conflictele între principii creştini, certuri dinastice şi câte altele. Înfrângerea armatelor de cavaleri la Nicopole în 1395 şi la Varna în 1444 cât şi cucerirea Constantinopolului în 1453 erau bine cunoscute de Ştefan. Tot aşa de bine cunoscute îi erau şi înfrângerile suferite de turci, provocate de către viteazul comandant de oşti Iancu de Hunedoara, în 1442, 1443 şi 1456.

Mai ştia Ştefan că Biserica Occidentului avea în fruntea ei, chiar în momentul când el se hotăra la lupta antiotomană, un papă clarvăzător, pe Sixt al IV-lea (1471-1484), călugăr din Ordinul Franciscan, în fruntea căruia s-a aflat din 1464 până la alegerea sa ca papă. Acesta, încă de la începutul pontificatului, s-a interesat de un proiect capabil să modifice situaţia aproape disperată a creştinătăţii orientale"⁽²⁾. În 1472, reuşeşte să mobilizeze o flotă de 90 corăbii mari: 24 ale sale, 30 ale Neapolului şi 36 ale Veneţiei care în alianţă cu Uzun Hassan al Persiei, au cauzat mari pierderi turcilor în răsăritul Mediteranei⁽³⁾. Printre partenerii unei alianţe antiotomane este indicat şi Ştefan al Moldovei⁽⁴⁾. În 1474, solul elveţian, Paolo Ognibene, la întoarcerea din misiunea împlinită faţă de şahul Uzun Hassan al Persiei, se opreşte şi la Ştefan cel Mare care se foloseşte de ocazie pentru a-i scrie, în 28 noiembrie acelaşi an. Peste numai o lună se va produce victoria de la Vaslui, la 10 ianuarie 1475"⁽⁵⁾. Răsunetul acestei victorii şi elogiile primite de Ştefan din toate părţile sunt bine cunoscute.

Ştefan însă nu îşi face iluzii, nu se culcă pe laurii victoriei. E sigur că mândrul Mahomed al II-lea va veni să se răzbune.

La 25 ianuarie 1475, Ştefan scrie monarhilor europeni admirabila scrisoare în care le relatează amănuntele luptei de la Podul Înalt (Vaslui), solicitându-le ajutorul: "...Ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme... Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci, fiţi gata fără întârziere"⁽⁶⁾.

Păcat că destinatarii scrisorii s-au mărginit doar la aprecieri elogioase. Ştefan a trebuit să înfrunte singur campania de pedepsire hotărâtă de sultan, în 1476.

Corespondenţa dintre Ştefan cel Mare şi papa Sixt al IV-lea conţine câteva scrisori datate 20.03.1476, 29.03.1476, 3.04.1476, 9.04.1476 şi 13.01.1477. Ele ilustrează aspecte de politică internă şi externă patronate de cele două personalităţi⁽⁷⁾.

Pe teritoriul de la răsărit de Carpaţi este atestată o populaţie de confesiune catolică, înainte de descălecat. Pentru ei a fost înfiinţată în 1371 Episcopia de Siret iar în 1418 cea de Baia. În 1472, scaunul acesteia rămâne vacant după decesul episcopului Ioan. Ca semn al bunăvoinţei sale de a pune capăt acestei vacanţe, Ştefan trimite pe misionarul Petru de Insula (Cristian-Sibiu), însoţit de vornicul Cataneu, cu scrisoare către papa Sixt al IV-lea, în care îi cere să-l numească pe călugărul Petru ca episcop de Baia. Totodată îi cere şi ajutor bănesc în lupta contra turcilor. În martie, trimişii sunt la Roma⁽⁸⁾. Papa dă curs cererii lui Ştefan, numind pe data de 29 martie pe Petru ca episcop de Baia⁽⁹⁾. Peste câteva zile el este consacrat de către episcopul Benedict din Mytilene⁽¹⁰⁾. Contrar uzanţei papale, care în astfel de situaţii prescrie un examen riguros de idoneitate a persoanei, urgenţa procedurii în cazul de faţă dovedeşte încrederea şi aprecierea deosebită faţă de Ştefan şi, de ce nu, impresia bună făcută de Petru înaintea papei.

În ziua de 3 aprilie acelaşi an, papa îi aduce la cunoştinţă lui Ştefan, prin scrisoarea 112, evenimentul numirii episcopului Petru la Baia cu amănuntele de rigoare precum şi promisiunea acordării ajutorului bănesc, pentru lupta contra turcilor într-un viitor apropiat⁽¹¹⁾. Iată conţinutul scrisorii:

"Iubite fiu, salutare etc... Cu drag i-am văzut şi cu bunăvoinţă i-am ascultat pe trimişii petiţionari ai Măriei tale, iar pe tine, vestite principe te îmbrăţişăm în Domnul cu deosebită dragoste. Nu numai că am numit în fruntea Bisericii din Moldova (la Episcopia Catolică de Baia n.n.) ca păstor pe cel recomandat de tine, dar ca semn al simpatiei ce ţi-o purtăm, ne-am abătut de la obiceiul pontifilor romani, înaintaşii noştri, acordându-i celui ales un favor special, scutindu-l de taxa datorată cancelariei apostolice. Cât priveşte ajutorul cerut prin trimişii tăi, întrucât de mai înainte fusese stabilit de către mai marii Italiei să se trimită ajutor preaiubitului nostru fiu în Cristos, Matei, vestitul rege al Ungariei, care s-a angajat să susţină din răsputeri războiul contra necredincioşilor, banii adunaţi i-au fost destinaţi, considerând că implicit ar fi şi în folosul tău, ştiind că luptaţi mereu împreună împotriva turcului spre binele tuturor. În anii următori vom avea grijă ca din fondurile adunate pentru principii italieni şi cei de peste munţi, să ţi se dea şi Măriei tale. Aşadar, continuă cu tot curajul, aşa cum şi faci, şi fii sigur că datorită virtuţii şi faptelor tale ne eşti foarte drag nouă şi Sfântului Scaun Apostolic acordând iertarea jubiliară pe cuprinsul ţării tale tuturor acelora care doresc să facă pelerinajul la Roma, oferindu-ţi jumătate din ce ar cheltui cu acest pelerinaj, pentru sprijinirea sfintei tale lupte. Astfel îţi vom putea fi de folos şi o vom face totdeauna cu cea mai mare dragoste.
Din Roma, la 3 aprilie 1476, în anul al cincilea al pontificatului".

În aceeaşi zi, papa scrie şi lui Matei Corvin comunicându-i cele întâmplate şi rugându-l insistent să dea ajutor lui Ştefan⁽¹²⁾.

Cele scrise mai sus de papă cu privire la iertarea jubiliară şi la condiţiile de a o dobândi denotă lipsa de informare realistă a practicii pastorale în Moldova unde catolicii reprezentau doar o minoritate.

Papa are impresia că şi în ţara lui Ştefan această practică ar fi la ordinea zilei.

Aceeaşi preocupare de a-i veni în ajutor lui Ştefan se vede şi din alte două scrisori papale (bule) care urmează, şi anume: Pastor aeterni din 9 aprilie 1476⁽¹³⁾ şi Redemptor noster din 13 ianuarie 1477⁽¹⁴⁾. În prima, acordă iertarea deplină tuturor acelora care se vor spovădui, vor vizita "biserica cea mare din Baia" (pe care Ştefan a restaurat-o după lupta din 1467 cu Matei Corvin), vor recita 7 psalmi de pocăinţă rugându-se de 60 de ori "Tatăl nostru" şi vor contribui băneşte pentru cruciada contra turcilor.

În a doua, întâlnim cunoscuta şi îndreptăţita elogiere adusă lui Ştefan ca "verus christianae fidei athleta" (adevărat atlet al credinţei creştine). Totodată, şi în această scrisoare revine acordarea iertării depline. De data asta însă, biserica indicată de a fi vizitată nu mai este cea din Baia, incendiată în timpul luptei din 26 iulie 1476⁽¹⁵⁾, ci aceea din Cetatea Albă. Este semnificativ contextul în care este văzut voievodul Moldovei: "Cum deci, precum o ştiu toate naţiile pământului, neamul fără de lege al turcilor nu încetează a unelti în contra credinţei ortodoxe şi contra acelora care au primit sfântul Botez al renaşterii şi mai ales în contra iubitului fiu, nobilul bărbat, Ştefan voievod, ducele Moldovei, şi a stăpânirilor sale care se află în regiuni învecinate cu turcii (...) şi deşi sus-numitul Ştefan, ca un adevărat atlet al credinţei creştine e dispus să reziste perfidiei şi atacurilor turcilor înşişi, totuşi, pentru susţinerea unei poveri atât de grele şi pentru a o duce la bun sfârşit, singurele lui puteri nu sunt suficiente..."⁽¹⁶⁾.

Ideea aşa de pregnantă de cruciadă pe care o exprima aproape disperat vrednicul voievod al Moldovei, considerat de către cronicarul polon Dlugosz drept cel mai potrivit de a conduce lupta contra turcilor⁽¹⁷⁾, din păcate nu a găsit ecoul cuvenit în rândul monarhilor creştini. Individualismul lor, de cele mai multe ori, şi interesele locale, i-au dus la încheierea de tratate separate de pace cu sultanul. Clarviziunea lui Ştefan, exprimată în scrisoarea către veneţieni: "Şi dacă Dumnezeu va vrea ca eu să nu fiu ajutat, se vor întâmpla două lucruri: ori se va pierde această ţară, ori voi fi silit de necesitate să mă supun păgânilor", s-a adeverit. În 1492, Moldova plătea tribut sultanului⁽¹⁸⁾.

După 12 ani, într-o marţi, 2 iulie 1504, voievodul Ştefan cel Mare închidea ochii trupeşti, resemnat creştineşte, deoarece şi-a făcut din plin datoria, în cei 47 ani de domnie, ca baci al Moldovei.

Pr. dr. Anton Despinescu

⁽¹⁾. Cf. GIURESCU C. C-TIN ŞI DINU, Istoria românilor, Ed. Albatros 1971, p. 278.
⁽²⁾ HALECKI O., Sixte IV et la Chrétienté Orientale, în Melanges: EUGÉNE TISSERANT, II Orient chrétien, Citta' del Vaticano, 1964 (Studi e testi, 232) p. 249.
⁽³⁾ HERGENROETHER CARD., Histoire de l Eglise, Paris 1901, IV, p. 654.
⁽⁴⁾ GOROVEI ŞT., 1473, Ştefan, Moldova şi lumea catolică, în Anuarul Inst. Xenopol, XXIX, 1992, Iaşi, p. 78.
⁽⁵⁾ Ibidem, p. 79.
⁽⁶⁾ GIRESCU C. C-TIN ŞI DINU, op. cit., p. 313.
⁽⁷⁾ Anuarul Institutului Xenopol, XXIX, articolul indicat mai sus, al lui ŞTEFAN GOROVEI, nota 34, p. 80.
⁽⁸⁾ AUNER C., Episcopia de Baia, în Revista catolică, 1915, Bucureşti, p. 121.
⁽⁹⁾ FILITTI I.C., Din arhivele Vaticanului, I, Documente bisericeşti, Bucureşti 1914, p. 70-71.
⁽¹⁰⁾ EUBEL K., Hierarchia catholica medii aevi, II (1431-1503), Münster, 1914, p. 194.
⁽¹¹⁾ HURMUZAKI-DENSUSIANU, Documente, XVII, p. 14-15.
⁽¹²⁾ IDEM, op. cit., vol. II partea I, p. 13-15.
⁽¹³⁾ THEINER A., Monumenta historiam Hungariae illustrantia II, nr. 634, p. 449-451.
⁽¹⁴⁾ HURMUZAKI-DENSUSIANU, op. cit., vol. II, partea a 2-a, p. 237.
⁽¹⁵⁾ Revista "Columna lui Traian", 1876, p. 379, Relatarea lui Baldasar din Piscis, din 16 ianuarie 1476.
⁽¹⁶⁾ TĂUTU A.L., Spirit ecumenic între papalitate şi români pe vremea lui Ştefan cel Mare (1476), în revista "Buna-Vestire", XIV, 1975.
⁽¹⁷⁾ GIURESCU C. C-TIN ŞI DINU, op. cit., p. 312-313.
⁽¹⁸⁾ IDEM, op. cit., p. 317.

lecturi: 123.