La 120 de ani: Omilia episcopului de Iaşi

Misericordias Domini in aeternum cantabo!
Duc in altum!

Excelenţele voastre, dragi confraţi, iubiţi fraţi şi surori în Cristos,

În această atmosferă de sărbătoare, după ce am proclamat cuvintele Sfintei Scripturi, mai ales sfânta Evanghelie după Luca, la capitolul 5, vreau să fac apel la un cuvânt pe care l-a rostit Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea în Novo millennio ineunte ("La începutul noului mileniu"), nr. 1, foarte potrivit pentru momentul pe care-l evocăm şi-l trăim împreună, azi, 27 iunie 2004, 120 de ani de la înfiinţarea şi fondarea Diecezei de Iaşi de către papa Leon al XIII-lea.

Duc in altum! Aceste cuvinte răsună astăzi pentru noi şi ne invită: a) să ne aducem aminte cu recunoştinţă de trecut; b) să trăim cu pasiune prezentul; c) să ne deschidem cu încredere spre viitor, Isus Cristos este acelaşi ieri şi astăzi şi întotdeauna (Evr 13,8).

Vă rog să-mi daţi voie să încadrez cuvântul meu la acest popas istoric pe acest schelet:
- recunoştinţă pentru trecut;
- pasiune pentru prezent;
- încredere pentru viitor.

Mai întâi o precizare pe care am făcut-o şi am auzit-o de mai multe ori, mai ales ieri, la evocarea istorică de la seminar. Atunci când s-au împlinit 100 de ani de la actul istoric din 27 iulie 1884, din cauza vremurilor potrivnice n-am putut celebra decât în rugăciune, în taină şi cu mari dureri în suflet. Ne-au însoţit atunci multe suspine şi Dumnezeu ne-a ascultat.

Acum, în condiţii noi, adunăm cei 100 şi cu cei 20 de ani trecuţi şi facem sărbătoare, cântăm pe drept preamărire lui Dumnezeu pentru darurile şi milostivirile sale şi-l lăudăm pe el stăpânul timpului şi al istoriei prin cuvintele psalmului 118,1: Lăudaţi pe Domnul că este bun, în veac este îndurarea lui!

Avem atâtea motive.

A. Recunoştinţă pentru trecut

Făcând bilanţul celor 120 de ani de la întemeierea Episcopiei de Iaşi şi a tuturor momentelor desfăşurate pe acest binecuvântat pământ al Moldovei de la Episcopia Milcoviei, cea a Siretului, cea de la Baia, cea de la Bacău, amintind fireşte şi de perioada Vicariatului de Moldova care a premers crearea Episcopiei Catolice în Iaşi, capitala istorică şi culturală a Moldovei, constatăm o mulţime de lumini, de realizări, de bucurii sufleteşti, dar şi de sacrificii, de încercări, de suferinţe şi împliniri, care au fost sau nu notate în cronicile vremii, dar sigur ele s-au înscris în cartea vieţii pe care o cunoaşte bunul Dumnezeu.

De multe ori credincioşii şi misionarii din părţile noastre au auzit şi simţit cuvintele lui Isus Cristos din Evanghelia după Luca 12,32: "Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăţia", în contextul în care îi asigura pe toţi de grija Tatălui ceresc faţă de slujitorii şi fiii săi, faţă de ucenicii pe care el îi învăţa şi încuraja.

S-a putut verifica şi în Moldova exemplul grăuntelui de muştar (cf. Mc 4,30-31), care, aruncat în pământ, a crescut şi a devenit pom-arbust şi a făcut ramuri mari, aşa încât păsările cerului s-au putut adăposti la umbra lui, grăuntele şi sămânţa cuvântului, aruncate pe meleagurile moldovene a produs rod care mereu a crescut şi a ajuns până la noi.

Dacă urmărim firul istoriei care s-a desfăşurat de la Timiş în sus şi de la Nistru şi Siret în jos, de la Carpaţi şi până dincolo de Prut, sămânţa cuvântului şi a evangheliei a ajuns să aducă atâtea roade în mijlocul poporului din Moldova, cred că fiecare eparhie, episcopie, fie ea catolică sau ortodoxă, poate să observe această lege a creşterii şi a roadelor bogate.

Fără înaintaşii noştri, localnici sau veniţi din alte părţi, fără munca, jertfa şi dăruirea apostolilor, care au pornit de la Ierusalim din Cenacol, fără sacrificiul misionarilor şi a vajnicilor voievozi, regi, principi şi fără iubirea străbunilor noştri care au ştiut să apere credinţa şi să o transmită o dată cu darul vieţii, noi n-am fi fost astăzi aici, constituiţi după planul lui Dumnezeu în structuri bisericeşti bine aşezate şi ocrotite de întemeietorul ei prin Duhul său Sfânt.

Istoricii, cronicile, cercetătorii pot să o facă şi au făcut-o atât de bine, analizând trecutul, scriind studii şi prezentând în mod ştiinţific evoluţia vieţii religioase de la începuturile ei şi până astăzi. Le suntem recunoscători pentru că prin ei putem să descoperim şi mai bine faptele măreţe săvârşite de Dumnezeu pe parcursul anilor care au constituit istoria noastră.

Numărul misionarilor, a dascălilor, a vizitatorilor şi episcopilor care au ajuns şi au lucrat în Principatul Moldovei, pentru a sădi credinţa în suflete este mare, impresionant, şi ei ne vorbesc despre căile şi instrumentele alese de Dumnezeu pentru răspândirea împărăţiei sale şi despre drumul spre structura diecezei din care facem parte şi pe care o evocăm.

Figura primului episcop de Iaşi, Nicolae Iosif Camilli, rămâne ca un punct focal, ca a unui patriarh ce a ştiut să-i conducă pe fraţii săi la aflarea familiei lui Dumnezeu, părintele tuturor.

El a deschis drumul binecuvântat al Seminarului indigen şi al pregătirii viitorilor apostoli şi păstori din rândul băştinaşilor. El a fost, aşadar, pionierul unui astfel de program care a generat şi iniţiativa Provinciei Franciscane pentru un Seminar franciscan în Moldova.

Din Seminarul de Iaşi a ieşit apoi, nu numai o serie de păstori locali, ci şi primul episcop indigen în persoana episcopului Mihai Robu din Săbăoani. De atunci şi până astăzi numărul preoţilor a crescut într-un ritm ascendent, chiar dacă vremurile nu au fost uşoare.

Când constatăm că la întemeierea episcopiei numărul credincioşilor catolici era de 66.162, iar astăzi ei trec de 265.000, că preoţii angajaţi în pastoraţie atunci erau 34 (diecezani şi călugări franciscani, iar astăzi sunt peste 304 în ţară şi 52 în străinătate, inclusiv în misiuni în Africa (4); când facem analiza că la început în 1886 în seminar erau doar 3 seminarişti, iar astăzi avem peste 150 studenţi teologi la Iaşi şi 120 liceeni la Bacău, la care se adaugă fireşte cei din Seminarul părinţilor franciscani şi a celorlalte familii călugăreşti care ating cifra de peste 350 mici şi mari, toţi aspiranţi la viaţa consacrată; când privim la persoanele consacrate ale diferitelor familii de surori, care la început erau numai cele ale familiei Notre Dame de Sion încă de pe timpul episcopului Salandari, iar acum sunt peste 35 de noi familii cu un număr de surori profese de 467; dacă ne îndreptăm cu gândul spre mişcările de tineri, copii, laici, care au crescut mai ales după anul 1989 şi care lucrează în diferite instituţii, şcoli, spitale, centre de caritate, grădiniţe şi unităţi parohiale; dacă privim la numărul mare de copii în familiile creştine tradiţionale ale diecezei noastre; dacă mai adăugăm şi faptul că episcopia dispune nu numai de un episcop diecezan, ci şi de un episcop auxiliar, atunci pe drept cuvânt trebuie să-l preamărim pe Dumnezeu şi să spunem cu psalmistul: Misericordias Domini in aeternum cantabo! (Ps 88).

B. Trebuie să trăim cu pasiune prezentul

Cu astfel de moşteniri, cu atâtea valori ce le-am primit de la înaintaşii noştri, nu ne rămâne decât să ne împlinim datoria cu pasiune şi totală dăruire, pentru a fi cu adevărat la înălţimea înaintaşilor noştri şi mai ales în conformitate cu vocaţia pe care o avem.

Ca păstor al acestui popor, întrebându-mă cum să trăim mai bine şi mai intens timpul pe care îl avem în faţă, începutul noului mileniu, am considerat că trebuie să acordăm o atenţie deosebită realităţilor trecute ale Bisericii noastre, dar şi un interes mărit faţă de timpul prezent, prin celebrarea unui Sinod diecezan în care să se implice fiecare membru al Biserici noastre, pentru a se pregăti pentru viitor.

Avem, aşadar, bucuria unei realizări. Tocmai acum când celebrăm 120 de ani de istorie, în aceşti ani în care am păşit într-un nou mileniu, gândul nostru se apropie de momentul său final: celebrarea solemnă a adunării poporului lui Dumnezeu din dieceză la 8 decembrie 2004.

Acest act sinodal nu am voit şi nu vrem să fie altceva decât o trăire cu pasiune a prezentului, aşa cum ne recomandă Sfântul Părinte în Novo millennio ineunte pentru a înainta cu mult curaj în larg, după cuvântul spus de Isus lui Petru: Duc in altum.

C. Asta înseamnă că şi momentul pe care-l celebrăm în aceste zile ale Episcopiei de Iaşi, cu retrăirile şi evocările istorice, au un scop precis în programul nostru pentru viitor.

Spuneam la început că intenţia noastră este clară: să ne deschidem cu încredere spre viitor: spre Cristos, care este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna.

Excelenţele voastre, dragi confraţi întru preoţie, iubiţi seminarişti, dragi persoane consacrate, dragi fraţi şi surori în Cristos,

Noi trebuie să fim convinşi că nu avem doar o simplă ideologie, o doctrină abstractă pe care o îndrăgim şi o urmărim. Nu! Noi avem înaintea noastră o persoană, un Dumnezeu care s-a făcut om, care este stăpânul istoriei, alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, care s-a oferit pentru toţi de pe pământ, care rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, care ne-a lăsat testamentul său de iubire, cuvântul său, trupul şi sângele său pentru călătoria ce trebuie să o întreprindem pe pământ.

Această persoană se află în mijlocul nostru, a urcat în barca Bisericii noastre ca odinioară în barca lui Petru şi care ni se adresează şi nouă.

Duc in altum! Înaintează în larg!

Ca şi Petru şi noi avem uneori puţină credinţă, poate avem ezitări sau greutăţi.

Avem o simplă şi unică datorie.

Să nu ne îndepărtăm privirea de la el. El ne spune: "Încredeţi-vă, eu am biruit lumea! Cine vine după mine nu va umbla în întuneric. Eu sunt calea, adevărul şi viaţa!".

Acesta este programul nostru la acest moment istoric. În timpul Sinodului diecezan să privim cu încredere spre el, spre viitor, să evocăm trecutul, să preţuim prezentul şi să înaintăm cu mult curaj în larg.

Iaşi, 27 iunie 2004

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

lecturi: 123.