Meditaţie: "A-nceput de ieri să cadă"

Când mă uit afară şi văd cum ninge, îmi amintesc îndată versurile prea cunoscute ale poetului: "A-nceput de ieri să cadă / Câte-un fulg. Acum a stat"…. Căderea fulgilor e un joc nevinovat, un miracol al iernii, oferit nouă spre admiraţie. E o cădere printre multele căderi la care oamenii asistă sau în care se implică. Doamne câte lucruri cad prin istoria noastră. Pe unele le aşteptăm, le dorim. Pe altele nu, şi n-am vrea să ni se întâmple chiar nouă, iar dacă vin le suportăm cu greu. Pe unele le admirăm. Pe altele le trecem la capitolul spaimă.

A căzut Bastilia. A căzut cortina de fier. Au căzut imperii. Au căzut regimuri totalitare. Au căzut tirani care socoteau că sunt veşnici în fruntea popoarelor.

Fulgii cad şi-mi place căderea lor. Nu-mi plac în schimb alte căderi: căderea unui om pe stradă, alunecând pe gheţuşul format; căderea unei avalanşe peste casele oamenilor; căderea în gol a unui lift care nu e verificat la timp; căderea unui avion care aduce moarte şi lacrimi în multe familii. Dar mai ales nu-mi place căderea omului în păcat.

"A-nceput de ieri să cadă"…. Fulgii cad de ieri. Oamenii cad şi ei de ieri şi nu numai de ieri. Şi sunt atâtea căderi!

Căderea copilului care abia învaţă să meargă o considerăm ca ceva normal şi este scuzabilă. Dar căderea celor mari? Căderea lor repetabilă în aceleaşi vicii nu e ceva normal şi nu are nimic scuzabil. Oamenii aleg ceea ce este rău cu bună ştiinţă. Aleg ceea ce dezonorează fiinţa umană, contribuind la amplificarea răului. Un bulgăre mic a pornit cândva la vale atrăgând după sine o avalanşă. Şi cine mai poate opri această avalanşă a răului? E un mister în care se află implicată fiinţa umană, gemând sub această povară, de care nu e bucuroasă şi de care ar trebui să se elibereze.

Dintre toate căderile, celor mari le este permisă una singură: căderea în genunchi pentru a se recunoaşte vinovaţi, ca vameşul care stătea în genunchi în templu şi-şi bătea pieptul spunând: "Ai milă de mine Doamne, păcătosul"! E o cădere care aduce vindecare.

Bătrânul Simeon spunea în cuvinte profetice despre Isus pe care l-a văzut în templu: "Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel…" Spunând acestea, poate s-a gândit la cei care într-o zi vor cădea în genunchi înaintea lui şi se vor ridica oameni schimbaţi. Poate s-a gândit la Petru care mai târziu avea să cadă în genunchi şi să spună: "Doamne, îndepărtează-te de mine căci sunt un om păcătos". Sau poate s-a gândit la Saul din Tars care a căzut jos de pe cal, fiind orbit de lumina lui Cristos, şi care a fost interpelat cu cuvintele: "Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?" Dacă n-ar fi fost acea cădere n-am fi avut astăzi un apostol al neamurilor.

Au căzut oameni în faţa lui Cristos şi aş dori să văd cât mai mulţi în zilele noastre, căzând în genunchi şi ridicându-se cu sufletul purificat. Căderea în genunchi în faţa lui nu ştirbeşte cu nimic demnitatea fiinţei umane, ci o înalţă, o aşază acolo unde îi este locul. Alte căderi în schimb îl acoperă pe om de ruşine, îl degradează.

Fulgii cad în faţa noastră. Ei sunt albi, nevinovaţi. Într-o zi se vor topi şi vor deveni lacrimă. Timpul care se schimbă, acţionează asupra lor. E un factor extern care face acest lucru. În cazul oamenilor, trebuie să se înceapă din interior, de la lacrimi, pentru a se ajunge la o transformare, pentru a deveni albi, nevinovaţi.

Avem nevoie de fulgi, dar avem nevoie şi de lacrimi pentru ca pământul să devină mai alb, mai curat. Avem nevoie de fulgi reci, dar şi de lacrimi calde, lacrimile căinţei. Noi aşteptăm fulgii care să vină pe pământ şi ne bucurăm de venirea lor. Dumnezeu în schimb aşteaptă lacrimile noastre, aşteaptă convertirea celui păcătos, bucurându-se pentru el în cer mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi.

Pr. Eugen Budău

lecturi: 123.