Călătoria apostolică a Sanctităţii Sale Leon al XIV-lea
în Algeria, Camerun, Angola şi Guineea Ecuatorială
(13-23 aprilie 2026)

Sfânta Liturghie

Kilamba (Angola), duminică, 19 aprilie 2026

Iubiţi fraţi şi surori,

© Vatican Media

Celebrez Euharistia aici, printre voi, cu o inimă recunoscătoare. Slavă lui Dumnezeu pentru acest dar şi vă mulţumesc pentru primirea călduroasă!

În această a treia duminică a Paştelui, Domnul ne-a vorbit prin Evanghelie despre discipolii de pe drumul spre Emaus (cf. Lc 24,13-35). Să ne lăsăm luminaţi de acest cuvânt al vieţii.

Doi dintre discipolii Domnului, cu inimile frânte şi întristate, au pornit din Ierusalim pentru a se întoarce în satul Emaus. Văzuseră moartea lui Isus, pe care îl urmaseră cu fidelitate. Se întorceau acasă dezamăgiţi şi descurajaţi. Pe drum, "vorbeau între ei despre toate lucrurile care se întâmplaseră" (Lc 24,14). Erau constrânşi să vorbească despre ele, să povestească încă o dată ceea ce văzuseră şi să împărtăşească ceea ce trăiseră. Făcând aceasta, însă, riscau să devină prizonieri ai durerii lor şi să se închidă la speranţă.

Fraţilor şi surorilor, în această scenă de început a Evangheliei, văd o reflectare a istoriei Angolei, a acestei ţări frumoase şi rănite, căreia îi este foame şi sete de speranţă, pace şi fraternitate. De fapt, conversaţia de-a lungul drumului dintre cei doi discipoli, care au reflectat cu durere la ceea ce i s-a întâmplat Învăţătorului lor, evocă durerea care a marcat ţara voastră: un lung război civil cu urmări de duşmănii şi diviziuni, de risipă de resurse şi sărăcie.

Când cineva este cufundat mult timp într-o istorie atât de marcată de durere, poate risca să-şi piardă speranţa şi să rămână paralizat de descurajare, exact ca cei doi discipoli. Într-adevăr, mergeau, dar au rămas fixaţi asupra evenimentelor petrecute în urmă cu trei zile, când au văzut moartea lui Isus. Au conversat între ei, dar fără speranţa unei soluţii. Au continuat să vorbească despre ceea ce se întâmplase, cu oboseala celui care nu ştie cum să o ia de la capăt sau dacă este posibil să o facă.

Dragi prieteni, vestea bună a Domnului, chiar şi pentru noi astăzi, este tocmai aceasta: el este viu, a înviat şi merge alături de noi în timp ce călătorim pe calea suferinţei şi a amărăciunii, deschizându-ne ochii pentru a recunoaşte lucrarea sa şi dându-ne harul de a o lua de la capăt şi de a reconstrui viitorul.

Domnul merge alături de cei doi discipoli dezamăgiţi, cărora le lipseşte speranţa. Ca tovarăş de călătorie, îi ajută să reconstituie fragmentele acelei istorii, să privească dincolo de durerea lor, să descopere că nu sunt singuri pe drum şi că îi aşteaptă un viitor, încă locuit de Dumnezeul iubirii. Când se opreşte să ia masa cu ei, se aşează la masă şi frânge pâinea, atunci "li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut" (Lc 24,31).

Şi aici este calea trasată pentru noi, pentru voi, iubiţi fraţi şi surori angolezi, pentru a începe din nou. Pe de o parte, există certitudinea că Domnul ne însoţeşte şi are compasiune faţă de noi, iar pe de altă parte, angajarea pe care ne-o cere.

Experimentăm compania Domnului mai ales în relaţia noastră cu el, în rugăciune, în ascultarea cuvântului său care ne aprinde inimile aşa cum a făcut-o cu inimile celor doi discipoli. Acest lucru se întâmplă mai ales în celebrarea Euharistiei. Aici îl întâlnim pe Dumnezeu. Din acest motiv, trebuie să fim mereu vigilenţi cu privire la acele forme de religiozitate tradiţională care, cu siguranţă, aparţin rădăcinilor culturii voastre, dar care, în acelaşi timp, riscă să confunde şi să amestece elemente magice şi superstiţioase care nu ajută drumul vostru spiritual. Rămâneţi fideli faţă de ceea ce învaţă Biserica, aveţi încredere în păstorii voştri şi păstraţi-vă privirea aţintită asupra lui Isus, care se revelează în Cuvânt şi în Euharistie. În ambele experimentăm că Domnul Înviat merge alături de noi şi, uniţi cu el, şi noi depăşim "morţile" care ne asediază şi trăim ca aceia care au "înviat".

Această certitudine că nu suntem singuri pe drum include o angajare generoasă din partea noastră de a alina rănile şi de a reaprinde speranţa. De fapt, dacă acei doi discipoli de pe drumul spre Emaus l-au recunoscut pe Isus la frângerea pâinii, aceasta înseamnă că şi noi trebuie să-l recunoaştem în acest fel: nu numai în Euharistie, ci oriunde există o viaţă care devine precum pâinea frântă, oriunde cineva se oferă pe sine ca dar de compasiune asemenea lui.

Istoria ţării voastre, consecinţele dificile pe care le înduraţi, problemele sociale şi economice şi diferitele forme de sărăcie cer prezenţa unei Biserici care ştie să meargă alături de voi şi să asculte strigătul fiilor săi. O Biserică ce ştie să reaprindă speranţa pierdută, cu lumina cuvântului şi hrana Euharistiei. O Biserică formată din oameni ca voi, care se dăruiesc aşa cum Isus s-a dăruit la frângerea pâinii pentru cei doi discipoli de pe drumul spre Emaus. Angola are nevoie de episcopi, preoţi, misionari, călugări şi călugăriţe şi laici care poartă în inimă dorinţa de a-şi "frânge" propria viaţă şi de a o dărui altora, de a se angaja în iubire şi iertare reciprocă, de a construi spaţii de fraternitate şi pace şi de a săvârşi acte de compasiune şi solidaritate faţă de cei mai nevoiaşi.

Prin harul lui Cristos cel înviat, putem deveni ca această pâine frântă care transformă realitatea. Aşa cum Euharistia ne aminteşte că suntem un singur trup şi un singur duh, uniţi cu unicul Domn, tot aşa este posibil să construim împreună o ţară în care vechile diviziuni sunt depăşite o dată pentru totdeauna, în care ura şi violenţa dispar şi în care flagelul corupţiei este vindecat de o nouă cultură a dreptăţii şi a împărtăşirii. Numai aşa va fi posibil un viitor promiţător, mai ales pentru numeroşii tineri care şi-au pierdut speranţa.

Fraţilor şi surorilor, astăzi trebuie să privim spre viitor cu speranţă şi să construim speranţa viitorului. Nu vă temeţi să faceţi acest lucru! Isus cel înviat, care merge pe drumul vostru şi se frânge pe sine ca pâine pentru voi, vă încurajează să fiţi martori ai Învierii sale şi protagonişti ai unei noi omeniri şi ai unei noi societăţi.

În această călătorie, dragi prieteni, puteţi conta pe apropierea şi rugăciunile papei! Dar şi eu ştiu că pot conta pe voi şi vă mulţumesc! Vă încredinţez ocrotirii şi mijlocirii Fecioarei Maria, Stăpâna Noastră de la Muxima, pentru ca ea să vă susţină mereu în credinţă, speranţă şi caritate.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

* * *

Ştirile, interviurile şi reflecţiile dedicate vizitei Papei Leon în Algeria, Camerun, Angola şi Guineea Ecuatorială (13-23 aprilie 2026) sunt grupate aici.