© Vatican Media

Zece tablouri despre Pătimirea lui Cristos

Iubirea desăvârşită învinge frica sacrificiului

Tradusă din limba rusă de Lucio Coco, aceasta este o serie de meditaţii despre Pătimirea Domnului, extrase din "Jurnalul spiritual" al părintelui Serghei Bulgakov. Aceste reflecţii, luate împreună, formează o serie de scene care, începând cu procesul din faţa tribunalului lui Ana şi Caiafa, aprofundează tema crucii şi a răstignirii lui Cristos, care creează atâta scandal în mintea şi în inima nu numai a celui crede, ci a întregii omeniri. Textul de referinţă pentru această traducere este S. N. Bulgakov, "Duchovnyj dnevnik" (Moscova 2003).

1. În faţa tribunalului lui Ana şi Caiafa

Dacă norii te înconjoară, omule, dacă minciunea umană sau ignoranţa ameninţă ceea ce ţi se pare necesar, drept, bun, fii împăcat, nu te lăsa sedus de aceşti oameni. Spune-ţi ţie însuţi: ei sunt numai un instrument în mâinile lui Dumnezeu. Adică, ceea ce ţi se părea atât de necesar nu este necesar; adică, mintea ta se înşală şi tu vezi cu un ochi miop. De fapt tu nu cunoşti nici propriul tău destin, nici destinul omenirii. Aruncă o privire la viaţa Domnului: el a fost înconjurat de neînţelegere, de neîncredere şi de răutate şi părea de neînţeles că Ana şi Caiafa ar fi vrut să împiedice cauza lui Dumnezeu, cauza lui Cristos. Dar ei s-au dovedit a fi numai nişte instrumente în realizarea destinelor lui Dumnezeu.

2. "Nu precum voiesc eu, ci precum voieşti tu!"

Această voinţă este de neînţeles pentru om, dar [trebuie] să ne educăm să acceptăm orice voinţă a lui Dumnezeu. Aceasta este provocarea credinţei, a sudorii amestecate cu sânge. Fiul lui Dumnezeu a acceptat cu umanitatea sa voinţa de neînţeles a tatălui, ca o lege exterioară lui: "Nu precum voiesc eu, ci precum voieşti tu!" (cf. Mc 14:36). Şi el, ca om, a voit pentru sine altceva decât ceea ce era necesar după voinţa lui Dumnezeu. Şi aşa este întotdeauna. Şi acele necazuri, nenorociri, ispite, păcate, pervertiri, căderi, victoria răului, nimicirea binelui, întregul ocean al păcatului şi al răutăţii care ne îngrozeşte, există prin recunoaşterea lui Dumnezeu. Şi nu este nevoie de o laxitate care admite cu recunoştinţă voinţa lui Dumnezeu numai acolo unde este binevoitoare şi dorită de om, nu, trebuie să lucrăm la noi înşine, pentru a o accepta atunci când este aspră, de neînţeles, crudă, de fapt ce este mai crud şi de neînţeles decât a-l trimite pe Fiul pe cruce şi a-l da chinurilor?

3. Greutatea crucii

Doamne, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta, dar facă-se voia ta (cf. Lc 22,42). Roagă-te, dacă valurile vieţii te asaltează, dacă simţi că nu există ieşire, da, Domnul îţi va descoperi voinţa sa, ţi-o va descoperi în modul pe care îl găseşte cel mai confortabil - cu semne, revelaţii, întâlniri, evenimente. Ai grijă să nu ignori vizitele lui Dumnezeu, să asculţi glasul său. Şi dacă îl auzi, te temi să i te opui, căci este înfricoşător a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu. Dacă Domnul îţi va trimite o cruce, ia-o. Nu te teme de greutatea ei, căci Domnul care o dă ştie ce poate face fiecare dintre noi după puterile sale (cf. 1Cor 10,13). Există destine ale unui om sau momente în viaţa lui când numai prin fractura inimii sale el se poate mântui pe sine şi pe cei de care este legată viaţa sa. Şi Domnul era epuizat şi a căzut sub greutatea crucii, şi nu există altă cale pentru creştin. Dar să ai credinţă, Domnul îţi va da forţa, îţi va da pacea şi mângâierea în necazul tău.

4. Cristos cireneanul

Doamne! Uneori umerii mei slăbesc şi parcă nu mai pot. Sprijină-mă cu forţa ta. Tu ai căzut şi n-ai putut purta greutatea crucii tale. Tu ai căzut şi n-ai putut purta greutatea păcatelor mele, de fapt, tu ai purtat şi crucea mea asupra ta şi ai dus-o până ai ajuns la locul Golgotei. Dar eu nu o pot suporta… Ce păcat de slăbiciune şi de micime a sufletului. Dar tu m-ai lăsat să eşuez, tu ai binecuvântat chiar şi descurajarea, de fapt, tu ai căzut sub greutatea crucii în timp ce o purtai. Aşa şi pe slujitorul tău, Doamne, fă-l să înţeleagă şi învaţă-l să-şi iubească crucea şi să nu cedeze sub ea de-a lungul drumului cu sufletul, chiar şi atunci când forţele cedează. Tu însuţi, Doamne, vino în ajutorul, tu eşti cu mine, în tine se sprijină mâna mea. Tu îi conduci pe toţi, Doamne, pe calea căinţei dureroase şi grele, pe calea recunoaşterii propriilor păcate, pe calea încercării propriei conştiinţe. Mă aplec asupra crucii tale, Doamne, învaţă-mă să-mi iubesc crucea.

5. Anemonele suferinţei

Crucea lui Cristos este forţa iubirii pentru Cristos, fără cruce nu există iubire pentru el. Şi jertfa este forţa iubirii, iar fără chinul crucii, nu există Iubire. Este necesar să renunţăm la noi înşine - să ne facem mici şi să ne judecăm nevrednici, să ne ascundem şi să ne trecem cu vederea de dragul altuia, al celui iubit, şi atunci Domnul face să crească florile albe ale paradisului, anemonele suferinţei. Inima sângerează uscat, leşină, dar undeva acolo sus răsună un cântec ceresc, pe care îl vom auzi în pragul timpurilor. Iubeşte-ţi crucea, nu plânge, nu te plânge. Ci mulţumeşte Domnului dacă îţi va da harul unei cruci gratuite, al unei jertfe gratuite în numele iubirii. Inima ta va bea din sângele care curge din ea, rana sa este închisă de propria crustă, această viaţă trece, dar în ea se naşte în mod misterios o viaţă nouă. Doamne, fă-mă vrednic de crucea ta, fă-mă să iubesc nu pentru mine însumi, ci pentru acela, pentru aceia pe care tu îi iubeşti, trimite-mi iubirea ta, iubirea crucii.

6. Calea crucii iubirii

"Iubirea nu caută ale sale" (1Cor 13,5). În schimb, noi ne căutăm mereu ale noastre şi pe noi înşine, chiar şi în iubire. Şi numai harul iubirii ne eliberează de noi înşine. Poţi oferi sacrificii, poţi renunţa la ale tale şi totuşi să cauţi şi să doreşti în mod fundamental propriul tău interes, oricât de sublim şi subtil ar fi acesta. Dar legea iubirii este să renunţăm la noi înşine. Trebuie să dorim în şi pentru cel iubit numai ceea ce este necesar pentru el şi nu ceea ce ne dorim noi înşine. Trebuie să ne răstignim în iubire, să ne tăiem propria voinţă, să ne respingem pe noi înşine… Aceasta este calea crucii iubirii, fără de care ea nu se poate maturiza şi aduce rodul său. De ce ne cere Domnul fiecăruia dintre noi [să facem] calea crucii pentru a-l urma? De ce pune el o povară atât de insuportabilă pe umerii noştri? Pentru că fără această încercare de foc, iubirea nu s-ar naşte în noi, nu ar recunoaşte forţa sa, entuziasmul său, îndrăzneala sa. Iubirea desăvârşită învinge frica de sacrificiu. Iubirea desăvârşită este gata să facă orice pentru iubire, căci se cunoaşte pe sine şi cunoaşte natura sa veşnică. Însă din iubirea umană, care de obicei prezintă un amestec imposibil de distins cu iubirea curată de egoism, pasiune, ispite, o cale lungă şi anevoioasă conduce la victoria iubirii în iubire. Această cale este lungă şi anevoioasă pentru om, dar fiecare pas pe care îl face, justificat în interior, este răsplătit. Iubirea este acel talant care se înmulţeşte continuu dacă este dat pentru creşterea iubirii şi nu este îngropat în pământ. O, Dumnezeule, întăreşte inima slabă, învinge epuizarea, Tu vezi inimile noastre. Facă-se voia ta!

7. Lupta crucii

Sfânta Cruce este pomul mântuirii de trei ori binecuvântat şi ea este misterul destinului nostru personal. În măsura în care ne-am luat crucea, găsim în noi înşine forţe de viaţă pentru veşnicie. Crucea este semn al victoriei, care a învins lumea, dar este şi un instrument de luptă şi ea însăşi este luptă, căci ambele sale direcţii care se intersectează se luptă, dar se şi conectează. Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce (cf. Mt 27,40), aşa îi spun ei, şi tot aşa, fără să vrea, lumea ne spune fiecăruia dintre noi. Împăcă-te cu lumea, îndepărtează aceste braţe care se intersectează în unghi drept şi vei fi mântuit. Dar aceasta este o înşelăciune, pentru că aceste trăsături se intersectează întotdeauna în destinul unei persoane, crucea este dată fiecăruia, se poate numai lua sau să nu se ia, se poate face din ea sau să nu se facă din ea crucea lui Cristos. O, cum doare inima la acest gând, de fapt şi Fiul lui Dumnezeu s-a rugat: "Fă se treacă paharul acesta", şi pentru el a fost necesar să câştige o bătălie mortală: "Dar facă-se voinţa ta" (cf. Lc 22,42). Aşadar, nu te teme de această epuizare, omule, să nu te tulbure chinul crucii, pentru că va trece şi va rămâne numai semnul victoriei. Epuizează-te, cazi, dar ridică-te şi mergi în urma lui spre finalul victorios.

8. Isus moare pe cruce

Glorie, Doamne, Crucii tale sfinte. Văd gloria crucii în formele ei infinite. O contemplu în omul răstignit. Iată, stă pe crucea iubirii sale libere pentru Domnul, cu buzele strânse, membrele încordate, privirea uscată, cu durerea oboselii, şi priveşte lumea, care nu-i este necesară, dar este docil, murind în iubire şi din iubirea a ceea ce este mai mare decât lumea şi mai sus decât lumea. Cât de frumos este, cum străluceşte şi este liniştită privirea lui, cum îl ador, sărut tivul hainei sale, ascult respiraţia sa şi aud tremurul inimii sale arzătoare. Acest rug aprins arde (cf. Ex 3,1-8), arde, dar nu se mistuie, în el se topeşte aurul inimii sale. Vederea răstignirii şi a auto-răstignirii ne îngrozeşte slăbiciunea, împreună cu faptul că nu putem oferi nimic lui Dumnezeu decât pe noi înşine pentru a-l iubi cu iubirea sa, cu care el a biruit lumea. Este un impuls natural să-i spunem celui iubit care este răstignit: coboară de pe cruce, nu te chinui, dar se poate omul abandona acestui impuls? Nu devine el prin aceasta asemenea celor care hulesc crucea Domnului? Nu este oare mai bine pentru el să fie răstignit împreună cu el şi, suferind pentru el, să atingă crucea sa, să-l iubească? Oamenilor, dacă în noi ar fi forţa de a iubi crucea reciproc, în aşa fel încât am ajunge cu toţii într-o singură cruce comună a omenirii, aceasta este şi Crucea lui Cristos, o povară dulce şi uşoară (cf. Mt 25,30) împreună cu el!

9. La picioarele crucii

Fecioara stătea lângă crucea Fiului Preaiubit, inima sa a fost străpunsă de o sabie, nu a existat suferinţă mai mare în lume, dar ea nu a spus nici cu gura, nici în inima sa: coboară de pe cruce, eliberează-te de chinuri. Ea a fost răstignită, ea, Mama sa şi Mama întregului neam omenesc. Fă ca şi noi să avem forţa de a nu săvârşim păcatul acestui gând în inima noastră, fă să sărutăm cu gura şi cu sufletul venerabila Cruce a Domnului şi crucea umană, aşezată pe umerii dragi, iubiţi. Fă ca, aplecaţi peste ea, să o purtăm împreună, împreună să ne epuizăm cu cei iubiţi.

10. Paştele Domnului

Săptămâna Sfântă şi Paştele - minuni divine sublime şi clare, care apar în fiecare an, asemenea frământării apei în scăldătoarea Siloe. Aceştia sunt marii munţi spre care conduce lunga ascensiune a Marelui Post, a cărei înălţime nu se simte în timpul şederii în ea. Sufletul este înflăcărat şi arde cu un foc tot mai susţinut în zilele minunate ale Săptămânii Sfinte şi, murind, se bucură şi se bucură, murind. Şi după acest foc, brusc şi imediat, se schimbă şi trece în focul ceresc, luminos, vesel, nu fierbinte şi nu arzător, alb de Paşte. Dacă oamenii, străini de Biserică, ar şti aceasta, cum ar arde, cum ar străluci sufletele lor! Şi acesta este un dar clar al harului divin care mântuieşte şi alină. Totul este transfigurat şi acestea sunt deja zorii transfigurării, totul se prezintă sub o altă lumină, fericită, iluminată din interior. Şi aceasta este cutremurătoarea şi în acelaşi timp dulcea bunăvoinţă a lui Dumnezeu. Acum este ca şi cum sufletul ar vrea să se elibereze de trup într-un dulce leşin, să se dăruiască lui Dumnezeu, să moară. Şi această lumină a Învierii, care se răspândeşte brusc în noaptea de Paşte, care schimbă toate culorile şi nuanţele, îmbracă totul într-un alb, pe care niciun înălbitor de pe pământ nu-l cunoaşte, pe măsură ce intră în inimă, se desfăşoară într-un foc alb şi arde şi străluceşte. O, bucurie a bucuriilor, preadulce Isuse!

Serghei Bulgakov

(După L'Osservatore Romano, 2 aprilie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu