© Vatican Media

Interviu luat arhiepiscopului secretar al Dicasterului pentru Cler despre mesajul pontifului pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii

O hartă fundamentală

În omenirea din fiecare epocă, există "o dinamică fundamentală care nu se va schimba niciodată: căutarea plinătăţii şi a sensului. Şi cred că mesajul Sfântului Părinte merge tocmai în această direcţie". Aceasta este sublinierea arhiepiscopului Carlo Roberto Maria Redaelli, numit în ianuarie anul trecut secretar al Dicasterului pentru Cler, comentând pentru mass-media vaticane recentul mesaj al Papei Leon al XIV-lea pentru a 63-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, care va fi celebrată pe 26 aprilie. Textul pontifical, explică prelatul, "reafirmă direcţia fundamentală a fiecărei abordări", şi anume "a ne opri în rugăciune, a petrece timp cu Isus, a asculta şi a medita cuvântul său şi a ne lăsa fascinaţi de frumuseţea sa".

Excelenţă, suntem încântaţi să vă putem intervieva pentru prima dată în calitatea dumneavoastră de secretar al Dicasterului pentru Cler. Cum trăiţi această nouă slujire, mai ales în lumina mesajului Sfântului Părinte Leon al XIV-lea pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii?

Cu siguranţă, cu mare emoţie şi multă trepidaţie. Trecerea de la "grijirea pastorală directă" a slujirii episcopale în Arhidieceza de Gorizia la funcţia de secretar al Dicasterului pentru Cler este, fără îndoială, o mare onoare pentru mine, dar este, în mod clar, o povară şi în acelaşi timp o responsabilitate importantă pe care o simt puternic. Comportă, de asemenea, dificultatea de a părăsi un raport cu o comunitate specifică, fiind în acelaşi timp conştient că sunt oricum în slujba Bisericii, într-un mod diferit. Sfântul Părinte ne oferă constant îndrumări despre modul în care să ne bazăm angajarea noastră, aşa cum este cazul acestui mesaj foarte frumos, care poate oferi cu adevărat linii directoare importante pentru munca zilnică pe care o face Dicasterul în promovarea îngrijirii şi importanţei pastoraţiei vocaţionale în viaţa Bisericii. În acest sens, Papa Leon - cu ocazia Jubileului Episcopilor - l-a descris pe episcop ca pe un om cu viaţă teologală, punând în centrul slujirii credinţa, speranţa şi caritatea pastorală. Cred că aceste dimensiuni pot şi trebuie să fie trăite drept centrale şi în Curia Romană. În special, caritatea pastorală se exprimă în grija pe care Dicasterul trebuie să o aibă faţă de preoţi, diaconi, seminarişti din întreaga lume, oferind ascultare, colaborare şi ajutor episcopilor în "paternitatea" lor specială faţă de clerul din diecezele lor.

În lumina experienţei dumneavoastră ca păstor, ce parte a acestui mesaj pare să se adreseze în mod specific episcopilor?

Papa Leon nu a dorit să diferenţieze destinatarii acestui mesaj; este un text adresat tuturor şi poate fi util tuturor, fără distincţie. Evident, fiecare - în funcţie de propriul minister şi de slujirea pe care o aduce Bisericii - trebuie să caute să tragă beneficii din el. În special, cred că invitaţia care reiese pentru un păstor, un episcop, este aceea de a verifica, pe de o parte, ca parohiile şi centrele vieţii ecleziale să nu-şi piardă niciodată misiunea fundamentală de a fi locuri şi contexte în care să se trăiască experienţa interioară a lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să promoveze această abordare în viaţa pastorală a comunităţilor pe care sunt chemaţi să le conducă. Este important să subliniem acest lucru: sunt fundamentale acţiunile pastorale adresate înainte de toate tinerilor, care să comunice kerygma, Evanghelia, în care să se aibă curajul de a face propuneri puternice şi eliberatoare, aşa cum numai Biserica - expertă în umanitate - poate face. Şi aceasta este o misiune care aparţine, înainte de toate, episcopilor. De fapt, ca păstor al unei dieceze, m-aş întreba dacă, de exemplu, în parohiile noastre se trăieşte cu adevărat o spiritualitate care să-mi permită să-l cunosc pe Dumnezeu şi astfel să-mi întemeiez intuiţia vocaţională pe fundamentele acestei relaţii.

Înainte de a fi consacrat episcop, aţi fost şi o figură importantă în pastoraţia tineretului şi a familiei la Milano. Deşi în contexte şi modalităţi diferite, cum pot perspectivele mesajului să atragă pe cei aflaţi în prima linie în diferite domenii pastorale?

Cu siguranţă - aşa cum observă pe bună dreptate întrebarea - contextul social şi cultural s-a schimbat foarte mult de când eram un tânăr preot, printre altele, implicat în aceste domenii ale muncii pastorale. Totuşi, cred că schimbările sunt importante şi ar trebui ţinute cont de ele, dar, în acelaşi timp, există o dinamică fundamentală care nu se va schimba niciodată în bărbaţii şi femeile din toate timpurile: căutarea plinătăţii şi a sensului. Şi cred că mesajul Sfântului Părinte merge tocmai în această direcţie. Nu ne oferă o reţetă sau o schemă de pastoraţie, ci reafirmă direcţia fundamentală a fiecărei abordări. A ne opri în rugăciune, a petrece timp cu Domnul Isus, a asculta şi a medita cuvântul său, a ne lăsa fascinaţi de frumuseţea sa şi a favoriza aceste dimensiuni în iniţiativele noastre este ceea ce trebuie să aibă absolut în vedere cei implicaţi în pastoraţia tineretului, a familiei şi, prin urmare, vocaţională. Tinerilor, de fapt, le este sete de adevăr, de autenticitate şi de sens în viaţa lor şi pot găsi acest lucru numai dacă îl întâlnesc pe Dumnezeul lui Isus Cristos. Iată: m-aş întreba cât de mult este prezent acest lucru în propunerile noastre de credinţă sau dacă uneori cădem în banalitatea activismului sau chiar ne mulţumim cu evenimente, semnificative numai dacă duc la un raport constant cu Isus. Trebuie să insistăm asupra acestui lucru, prima lucrare trebuie să fie asupra interiorităţii, în acea "cameră" unde Dumnezeu ne vede în secret (cf. Mt 6,6), ne vorbeşte şi de unde se nasc alegerile cele mai profunde şi autentice.

Mesajul insistă mult asupra caracterului pastoral al lui Isus Cristos, asupra căii frumuseţii inaugurată de el şi asupra unei dinamici vocaţionale înrădăcinate fundamental în încrederea în el. Ar putea fi aceasta o cale pentru relansarea unei pastoraţii vocaţionale pentru preoţi acolo unde aceasta este mai mult în criză?

Cristos Păstor frumos - aşa cum ne-a amintit Sfântul Părinte - este piatra unghiulară pe care se construieşte orice vocaţie autentică la preoţie. Evident, nu este numai un criteriu de identificare, pentru că fiecare preot trebuie să ia întotdeauna în considerare decalajul care există între ceea ce este şi darul pe care l-a primit, dar rămâne o referinţă interioară şi spirituală care nu trebuie niciodată lăsată deoparte. Cristos este Bunul Păstor pentru fiecare preot, pentru fiecare episcop şi chiar pentru Papa însuşi. Cristos ne conduce şi pe el trebuie să-l urmăm. Această frumuseţe care emană de la Isus este o frumuseţe care nu trece, nu se estompează şi nu este marcată de ridurile neajunsurilor noastre şi ale infidelităţilor noastre. Reflectându-ne în frumuseţea gloriei Domnului, suntem la rândul nostru transformaţi în chipul său (cf. 2Cor 3,18). Această frumuseţe - frumuseţea de a fi păstori urmând exemplul lui Cristos care îşi dă viaţa pentru turma sa - trebuie să se întoarcă în centrul pastoraţiei vocaţionale pentru preoţi, depăşind oboselile şi dezamăgirile care nu lipsesc astăzi. Nu trebuie şi nu putem înceta să proclamăm cât de frumos este să fim preoţi. Să nu renunţăm să strigăm de pe acoperişuri frumuseţea, duioşia şi gratuitatea chemării lui Cristos într-o lume în care adesea predomină logica rebutului şi setea de putere. A fi discipoli ai lui Isus este întotdeauna o aventură fascinantă, angajantă şi minunată.

Dumneavoastră aţi desfăşurat multe roluri diferite de-a lungul vieţii ministeriale: vocaţia se schimbă, evoluează sau rămâne mereu aceeaşi?

Ambele perspective sunt adevărate. Când Sfântul Părinte vorbeşte despre maturizare la sfârşitul mesajului, cred că vrea să se refere tocmai la acest aspect. Vocaţia, de fapt, deşi definitivă în sine, nu încetează niciodată să se articuleze şi să crească, chiar dacă rămâne identică. Vocaţia mea de diacon, preot şi episcop este întotdeauna aceeaşi: aceea de a sluji Biserica în slujirea primită prin hirotonire, dar, evident, se schimbă modalitatea în care am trăit-o şi dimensiunea în care ea a putut să se exprime. Acest lucru nu se datorează numai diferitelor roluri la care fiecare dintre noi poate fi chemat, care evident schimbă rolurile şi contextele, ci şi pentru că noi înşine ne schimbăm. Factorul determinant este modul în care trăim acele schimbări care se produc în decursul normal al unei existenţe: dacă rămânem mlădiţe altoite pe viţa care este Cristos şi, prin urmare, Biserica sa, atunci vocaţia va creşte şi va aduce rod, deşi în manieră diferită. Dacă în schimb pierdem această conexiune, riscăm ca schimbarea să ne copleşească şi să sufoce şi capacitatea noastră de a iubi şi de a sluji pe aproapele. Fiecare vocaţie este importantă în Biserică, dar nu poate fi trăită niciodată fără a ne inspira încontinuu din limfa vitală a Dumnezeului care ne-a chemat, căruia îi pasă de fericirea noastră şi ne-a oferit darul iubirii sale.

(După L'Osservatore Romano, 31 martie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu