© Vatican Media

Reflecţii despre al patrulea capitol şi despre concluzia documentului Comisiei Teologice Internaţionale "Quo vadis, humanitas?"

Divinizarea, umanizare deplină în Cristos

Capitolul al IV-lea al documentului Comisiei Teologice Internaţionale, Quo vadis, humamitas?, este intitulat "Umanitatea afirmată, mântuită şi ridicată" şi prezintă patru puncte: tensiunile polare ale condiţiei de creatură; experienţa dramei păcatului şi a darului harului; ruperea relaţiilor constitutive ale identităţii umane; şi mântuirea - divinizarea prin umanitatea lui Cristos.

Familia umană nu are nevoie de un salt evolutiv dincolo de condiţia actuală, ci mai degrabă de o relaţie mântuitoare care să facă semnificativă şi frumoasă aventura realizării de sine în plinătate. În acest sens, vorbim despre o umanitate mântuită, adică respectată ca dar al lui Dumnezeu şi nu înlocuită. Mântuirea în Cristos este o depăşire deplină deoarece implementează procesul de asumare, purificare şi recreare a umanului. Visele transumanismului şi postumanismului pretind să simplifice tensiunile care străbat experienţa umană. Dar acest proiect se dovedeşte a fi dezumanizant.

Aventura identităţii umane personale şi sociale are un caracter dramatic inevitabil. Cu această categorie intenţionăm să reafirmăm natura liberă a procesului pentru a deveni noi înşine, prin circumstanţele istorice concrete. Acest dinamism, pozitiv în sine, este recunoscut înainte de toate în anumite tensiuni sau "opoziţii polare" care sunt inerente condiţiei de creatură, dar care, având în vedere păcatul, sunt experimentate şi într-un mod care necesită răscumpărare. Mântuirea propune un mod integral uman, prin har, de a trăi aceste polarităţi. Este vorba de a le trăi ca loc de întâlnire cu iubirea lui Cristos şi de a verifica astfel credibilitatea antropologică a mesajului creştin.

Opoziţiile polare sunt forma vieţuitorului concret în fiecare fiinţă umană şi în comunitate. Aceste tensiuni capătă diferite expresii în căutarea unităţii. În polaritate, opoziţia trimite la un plan superior care menţine tensiunea. Limitele sunt integrate, nu negate. Opoziţiile ne ajută să înţelegem că numai în concret se face sinteză realizând armonia între determinările opuse. Papa Francisc a învăţat că "unitatea este mai mare decât conflictul" (EG, 228). Această capacitate de integrare este caracteristică gândirii "et/et" care califică forma mentis catolică. De exemplu: persoana se simte chemată să afirme identitatea sa în tensiunea spre o plinătate infinită care este pusă discuţie de limita finită. Ambele lucruri sunt adevărate. Fiecare persoană este capax omnia, deschisă într-un fel către a fi în toate lucrurile precum şi capax Dei.

Isus se identifică cu fiecare aspect al ceea ce înseamnă a fi cu adevărat umani. Fiul lui Dumnezeu realizează identitatea sa veşnică, pe care o primeşte de la Tatăl, în adevărata noastră umanitate. Într-o istorie impregnată de păcat şi de har, el devine fratele nostru şi comunică mântuirea prin umanitatea sa. Întâlnirea cu Isus luminează umanitatea noastră şi realizează vocaţia noastră de a participa la plinătatea vieţii sale înviate. Această plinătate umană este perfecţiunea cristologică a omului.

Adevărata umanizare îşi atinge apogeul în divinizarea gratuită, adică în comuniunea cu Dumnezeu. Harul lui Cristos împlineşte din belşug cele mai profunde dorinţe ale omului, chiar şi pe cele care depăşesc limitele forţelor umane. Împlinirea umanului în Dumnezeu nu absoarbe umanul, aşa cum nu sărăceşte divinul. Dumnezeu divinizează fiinţa umană în acelaşi timp în care o umanizează: "În realitate, misterul omului este cu adevărat iluminat numai în misterul Cuvântului întrupat" (GS 22).

Antropologia creştină, aşa cum este propusă în Gaudium et spes, recunoaşte, aşadar, trăsăturile complete ale umanului în lumina umanităţii lui Isus. Nu numai pentru că El este modelul de neegalat, ci pentru că prin conformarea vieţii fiecărei fiinţe umane la istoria sa unică, prin darul Duhului, devenim fii şi fiice ale Tatălui, împlinind vocaţia umană. Nu mergem dincolo de Isus, ci căutăm să ajungem la el, intrând tot mai profund în misterul său pascal. Nu poate exista trans sau post pe care noutatea lui Cristos să nu-l fi integrat deja.

Fiul Omului este cel în care tensiunile constitutive ale fiinţei umane îşi găsesc echilibrul dinamic. Viaţa creştină se traduce prin implicarea existenţei personale în existenţa lui Cristos "până când Cristos se va forma în voi" (Gal 4,19). Iată principiul ultim al unificării. Devenind asemenea Fiului, prin Duhul său, viaţa se traduce într-o iubire care nu se precupeţeşte, ci oferă totul Tatălui în ascultare filială pentru mântuirea şi fericirea fraţilor şi a surorilor.

În cadrul acestei vieţi în Cristos, polarităţile antropologice îşi găsesc împlinirea gratuită. Tensiunea finit/infinit se rezolvă în recunoaşterea noastră ca fiind iubiţi în existenţa noastră limitată, dar orientaţi în speranţă spre o plinătate escatologică. Tensiunea material/spiritual (suflet/trup) îşi găseşte semnificaţia deplină în învierea din morţi. Tensiunea bărbat/femeie îşi găseşte perspectiva adecvată în proclamarea bărbatului şi a femeii ca persoane create după chipul lui Dumnezeu în vocaţia la unitate a celor doi cu demnitate identică. Tensiunea individ/comunitate, care implică şi tensiunea dintre popoare şi culturi, îşi găseşte punctul de convergenţă în comuniunea euharistică până la împlinirea sa, care este comuniunea sfinţilor. Este vorba de o apartenenţă care nu este niciodată exclusivă, ci stabileşte un "noi" incluziv şi angajat în afirmarea fraternităţii universale.

Pentru a propune o cultură pe deplin umană, capabilă să privească spre viitor şi să se confrunte şi cu provocările transumanismului şi postumanismului, reflecţia teologică trebuie să integreze contribuţiile celorlalte ştiinţe şi ale artelor. Este oportun să se dezvolte noi modalităţi de gândire şi acţiune, în formă interdisciplinară şi transdisciplinară. În acest fel, antropologia teologică se poate traduce în experienţe trăite, în special în domeniul educativ şi cultural. Ea trebuie să ştie să traducă bogăţia inepuizabilă a experienţei umane conform planului de iubire al lui Dumnezeu Tatăl pentru toţi.

Quo vadis, humanitas? Iată calea: darul divinizării este adevărata umanizare. Credinţa oferă calea de a depăşi (trans) limitele experienţei umane, divinizarea (theosis) fiind posibilă numai pentru Dumnezeu, ceea ce este exact opusul auto-dumnezeirii de factură transumanistă. În documentul din 1982, Teologie, Cristologie, Antropologie, Comisia Teologică Internaţională a scris: "«Dumnezeirea» îl face pe om perfect uman: dumnezeirea este adevărata şi suprema «umanizare» a omului". Proclamarea mântuirii nu insistă asupra capacităţii de autodepăşire, chiar şi tehnologică, a limitărilor naturale sau culturale, ci mai degrabă asupra primirii recunoscătoare a darului unei iubiri care face posibilă dezvoltarea deplină, deoarece lucrează prin caritate (cf. Gal 5,6). După cum explică Papa Leon al XIV-lea, Cristos arată demnitatea fiecărei fiinţe umane, iar acest lucru ne stimulează să "percepem puternica legătură dintre iubirea lui Cristos şi chemarea sa de a ne apropia de săraci" (DT, 3). De aici decurge datoria de a fi atenţi la consecinţele noilor dezvoltări pentru viaţa celor mai săraci.

Maria Neprihănită şi Ridicată la cer împreună cu Isus apare ca figura admirabilă a unei fiinţe umane în care tensiunile exprimă amploarea lor conform unei unităţi care nu distruge, ci potenţează toate dimensiunile. În Maria, Biserica contemplă ceea ce cu toţii sperăm: o fiinţă umană în plinătatea sa.

Carlos María Galli
Pontificia Universidad Católica Argentina

(După L'Osservatore Romano, 30 martie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu