© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Discurs adresat participanţilor la Adunările Generale ale Societăţilor de Viaţă Apostolică Regnum Christi (29 ianuarie 2026)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Pacea să fie cu voi.

Dragi surori şi dragi fraţi, bună ziua şi bine aţi venit!

Îmi face plăcere să vă întâlnesc cu ocazia adunărilor generale şi profit de această ocazie pentru a împărtăşi cu voi câteva reflecţii, pe care aş dori să le articulez în trei puncte: carismă, conducere şi comuniune.

Referitor la primul, Magisteriul ne învaţă că "Biserica întinereşte în virtutea evangheliei, iar Duhul o reînnoieşte încontinuu, zidind-o şi călăuzind-o «cu diferite daruri ierarhice şi carismatice»[1]. Conciliul al II-lea din Vatican a subliniat în repetate rânduri lucrarea minunată a Duhului Sfânt care sfinţeşte poporul lui Dumnezeu, îl călăuzeşte, îl împodobeşte cu virtuţi şi îl îmbogăţeşte cu haruri speciale pentru zidirea sa"[2].

În aceste zile, aţi avut ocazia să reflectaţi şi să dialogaţi asupra definiţiei carismei proprii a societăţilor voastre de viaţă apostolică, recunoscând-o ca un dar al Mângâietorului, oferit Bisericii pentru a-i însufleţi viaţa şi a-i dinamiza misiunea, atât în interiorul său, cât şi în societate. Acest dar, în timp generează viaţă şi vitalitate în institut, îi conferă şi o identitate specifică, ce califică şi face ca prezenţa voastră să fie recognoscibilă în Biserică şi în lume. Astăzi, mai mult ca niciodată, este necesar să ştim cine suntem dacă dorim să intrăm în dialog autentic cu societatea, fără a fi absorbiţi sau asimilaţi de aceasta. Pentru a evangheliza contextele în care trăiţi – scop propriu al vocaţiei voastre – este, prin urmare, fundamental să vă definiţi identitatea cu o claritate tot mai mare.

Fiecare soră şi fiecare frate care primeşte carisma este chemat să o facă să trăiască în sine, astfel încât să nu rămână ceva de păstrat într-un mod static, ci să devină mai degrabă o forţă vitală, care curge creativ şi liber. După cum a amintit Papa Francisc, "este vorba de a rămâne fideli izvorului originar, străduindu-ne să-l regândim şi să-l exprimăm în dialog cu noile situaţii sociale şi culturale"[3]. Institutul, societatea, sunt un corp viu în care energia carismatică curge prin fiecare celulă şi fiecare membru, care la rândul lor sunt purtători ai acesteia şi o exprimă. Şi această energie trebuie să anime misiunea pe care o îndepliniţi şi să lumineze calea de urmat, pentru a fi apoi transmisă ca o moştenire vie generaţiilor viitoare, chemate la rândul lor să se îndrăgostească de ea şi să o facă izvorul slujirii lor.

Tocmai în acest scop, este importantă a doua temă asupra căreia dorim să reflectăm: conducerea, care, pentru a putea iniţia procese decizionale mature într-un climat de discernământ autentic, are nevoie de comuniune.

În acest sens, suntem ajutaţi încă o dată de documentele Bisericii, care afirmă că "persoanele consacrate […] sunt chemate să-l urmeze pe Cristos ascultător în cadrul unui «proiect evanghelic» sau carismatic, inspirat de Duhul Sfânt şi autentificat de Biserică"[4] şi că "în acest drum, autoritatea este învestită cu sarcina pastorală de a călăuzi şi de a decide"[5]. Conducerea este o slujire necesară în cadrul societăţilor de viaţă apostolică: o adevărată slujire eclezială, care însoţeşte surorile şi fraţii spre o fidelitate conştientă, liberă şi responsabilă în urmarea lui Cristos[6]. Apoi, fiecare institut şi fiecare societate sunt chemaţi să identifice în aceasta un stil propriu, în armonie cu carisma lor specifică şi cu spiritualitatea lor.

O conducere autentic evanghelică, de altfel, este întotdeauna orientată spre slujire: susţine, însoţeşte şi ajută fiecare membru să se conformeze în fiecare zi mai mult la persoana Mântuitorului şi, în acest sens, discernământul comunitar este locul privilegiat în care pot maturiza decizii comune, capabile să genereze comuniune şi coresponsabilitate. Nu trebuie să vă fie teamă să experimentaţi noi modele de guvernare[7], ba chiar este bine să ţineţi cont mereu de faptul că o căutare corală a unul stil propriu în exercitarea autorităţii deschide căi care nu numai că îmbogăţesc societăţile şi pe fiecare membru al acestora, ci întăresc şi sentimentul de apartenenţă şi participarea la misiunea comună.

Şi aceasta ne aduce la a treia temă asupra căreia dorim să ne concentrăm: comuniunea în cadrul Familiei Regnum Christi. De fapt, parcursul vostru particular, inserat în marea istorie a unui corp apostolic, poartă semnele acţiunii tăcute şi puternice a Duhului Sfânt, care reînnoieşte încontinuu Biserica şi o întinereşte în speranţă. În acest context, sunteţi chemaţi să promovaţi o comuniune tot mai profundă în cadrul întregii familii, împărtăşind spiritualitate şi apostolat, trăind pe deplin vocaţia specifică la care Dumnezeu v-a chemat ca membri ai societăţii căreia îi aparţineţi, angajaţi să mărturisiţi cu viaţa voastră fidelitatea faţă de carisma pe care aţi primit-o.

Aşa cum ne aminteşte exortaţia apostolică Vita consecrata, "toţi credincioşii, în virtutea regenerării lor în Cristos, împărtăşesc o demnitate comună; toţi sunt chemaţi la sfinţenie; toţi cooperează la zidirea unicului Trup al lui Cristos, fiecare după propria vocaţie şi darul primit de la Duhul Sfânt (cf. Rom 12,3-8)"[8]. Unitatea în demnitatea baptismală şi diversitatea vocaţiilor nu se opun, ci se luminează reciproc. Comuniunea organică în diversitate este lucrarea Duhului Sfânt, care transformă fiecare vocaţie în slujire pentru celelalte, pentru ca Trupul lui Cristos să crească în istorie şi să-şi împlinească misiunea în lume.

Suntem cu toţii vieţi pe cale, cărora Dumnezeu continuă să inspire visele sale prin profeţii de ieri şi de azi, pentru a elibera omenirea de vechile şi noile sclavii, implicând tineri şi bătrâni, săraci şi bogaţi, bărbaţi şi femei, sfinţi şi păcătoşi în lucrările milostivirii sale şi în minunile dreptăţii sale. Domnul nu face zgomot, totuşi Împărăţia sa încolţeşte şi creşte în fiecare colţ al lumii. Şi în acest sens, multe oraşe şi multe comunităţi au nevoie să audă: "Tu nu eşti ultima" (cf. Mt 2,6).

Da, Domnul încă ne surprinde şi încă se lasă găsit, prin căi care nu sunt ale noastre (cf. Is 55,8), şi de aceea fidelitatea sa continuă să ne uimească. Să ne încredinţăm, în răspunsul nostru la darurile sale, Mariei, Steaua dimineţii.

Preaiubiţilor, preaiubitelor, vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi. Mă rog pentru voi şi vă binecuvântez din inimă. Mulţumesc.

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium (21 noiembrie 1964), 4.

[2] Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Scrisoarea Iuvenescit Ecclesia, 15 mai 2016, 1.

[3] Francisc, Discurs adresat participanţilor la Adunarea Generală a Mişcării Focolarelor (6 februarie 2021).

[4] Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, Instrucţiunea Slujirea autorităţii şi ascultarea (11 mai 2008), 9.

[5] Ibid.

[6] Cf. Congregaţia pentru Institutele de Viaţă Consacrată şi Societăţile de Viaţă Apostolică, Pentru vin nou burdufuri noi (6 ianuarie 2017), 41.

[7] Cf. ibid., 9.

[8] Sf. Ioan Paul al II-lea, Exortaţia apostolică Vita consecrata (25 martie 1996), 31.