© Vatican Media

Contribuţia fundamentală a dominicanului la opt din cele treisprezece documente ale adunării

Părintele Congar, teolog al Conciliului al II-lea din Vatican

Din momentul în care Ioan al XXIII-lea a anunţat, în ianuarie 1959, convocarea unui nou Conciliu Ecumenic, dominicanul francez Yves Congar (1904-1995) a înţeles că acesta va fi un eveniment eclezial de importanţă primordială şi, pentru el, o ocazie neaşteptată de a promova în cadrul Bisericii tezele pe care le susţinuse, până atunci fără succes.

Cele două obiective atribuite de noul papă viitoarei adunări - o reînnoire a Bisericii, pe de o parte, şi facilitarea unirii creştinilor separaţi, pe de altă parte - sunt, de fapt, cele două domenii asupra cărora părintele Congar lucrează de treizeci de ani. Pionier în materie de ecumenism cu cartea sa din 1937, Chrétiens désunis (Creştini dezbinaţi), este, de asemenea, susţinător al unei reforme fără schismă, apropiată de actualizarea pontificală cu lucrarea sa din 1950, Vrai e fausse réforme dans l'Église (Reformă adevărată şi falsă în Biserică). Prin urmare, nimeni nu pare mai bine echipat pentru a participa la lucrările conciliului.

Din umbră la lumină

Dar va fi el invitat? Nimic nu este mai puţin sigur, deoarece ecumenismul său, considerat prea generos, a făcut obiectul unei mustrări nepublicate din partea Sfântului Oficiu în 1939, iar reformismul său, considerat prea îndrăzneţ, i-a adus demiterea din învăţământ şi exilul din Franţa în 1954. Prin urmare, a luat măsuri de precauţie, cerându-i Monseniorului Weber, episcop de Strasbourg - unde locuia din 1957 - să-l numească teolog particular. A fost, aşadar, surprins să afle, în 1960, că fusese ales ca expert oficial pentru Comisia Teologică Pregătitoare a Conciliului, însărcinată cu redactarea schemelor doctrinare care urmau să fie supuse episcopilor şi superiorilor ordinelor sau congregaţiilor. Munca sa, deja considerabilă, i-a convins pe teologii romani responsabili de numiri, adesea ezitanţi în privinţa poziţiilor sale, de imposibilitatea unui Conciliu fără părintele Congar (şi fără părintele de Lubac).

Simplu expert, şi nu membru cu drepturi depline al unei comisii prezidate de cardinalul Ottaviani, asistat de unul dintre prefecţii teologi ai lui Pius al XII-lea, iezuitul olandez Sebastiaan Tromp, el a urmărit neputincios, între 1960 şi 1962, cum teologii romani sau romanizaţi au elaborat cadre restrictive, departe de actualizarea dorită, întrucât perpetuau avertismentele doctrinare ale pontificatului anterior, în special enciclica Humani generis din 1950. Legat de secret, el nu a putut decât să avertizeze discret anumiţi episcopi francezi pe care îi cunoştea şi să alimenteze aşteptarea opiniei catolice cu privire la o întâlnire conciliară prin conferinţele şi articolele sale.

Părintele Congar, numit expert oficial în 1962 şi, în mod logic, repartizat la Comisia Doctrinară a Conciliului, a intrat în aceasta cu pasiune încă din toamna anului 1962, după cum o demonstrează impresionantul său Journal du Concile (Jurnalul Conciliului), publicat în 2002, şi relatările pline de viaţă pe care le-a produs pentru Informations catholiques internationales. Prima sesiune a avut o majoritate a preoţilor, susţinuţi de Ioan al XXIII-lea, respingând două dintre cele mai importante texte ale Comisiei Teologice Pregătitoare: cel despre izvoarele revelaţiei şi cel despre Biserică. În urma acestei respingeri, la care contribuise pe cât a putut, statutul conciliar al părintelui Congar s-a schimbat radical. Chemat să participe la rescrierea schemei despre Biserică în primăvara anului 1963, s-a dedicat pe deplin acestei a doua pregătiri, în pofida problemelor sale de sănătate, şi a devenit rapid unul dintre principalele puncte de referinţă teologice ale adunării.

În inima maşinii conciliare

Astfel, şi-a lăsat amprenta asupra constituţiei Lumen gentium despre Biserică, în special asupra capitolului I (Misterul Bisericii) şi a capitolului al II-lea (Poporul lui Dumnezeu), unde a contribuit la inversarea lor cu Capitolul al III-lea (Constituţia ierarhică a Bisericii şi în special a episcopatului). Amploarea expertizei sale teologice, însă, îl împiedică să fie limitat la rolul său de ecleziolog, unul dintre cei mai buni din generaţia sa. Părintele Congar a participat, deşi într-un rol secundar, la redactarea constituţiei Dei Verbum despre Revelaţie şi a constituţiei Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporană, deşi un proiect, care necesitase un efort considerabil, a fost în cele din urmă respins. Fără prea multă muncă personală, a susţinut cu autoritate textele inovatoare ale prietenilor săi de la Secretariatul pentru Promovarea Unităţii Creştinilor: decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, declaraţia despre religiile necreştine Nostrae aetate şi declaraţia despre libertatea religioasă Dignitatis humanae. Expert cu o vastă gamă de acţiuni, a fost, de asemenea, invitat, la sfârşitul Conciliului, să intervină în proiecte minore rău concepute, oferindu-le cadrul teologic care le lipsea. Acesta a fost cazul decretului despre misiuni Ad gentes şi al decretului Presbyterorum ordinis despre slujirea şi viaţa preoţilor.

În ansamblu, munca părintelui Congar în timpul Conciliului este considerabilă. Jurnalul său enumeră cu precizie toate intervenţiile sale: a contribuit la opt din cele treisprezece documente adoptate de Conciliu în 1964-1965. Printre textele majore ale Conciliului al II-lea din Vatican, singurul care nu a beneficiat de contribuţia sa a fost constituţia Sacrosanctum Concilium despre liturgie. Pus pe margine între 1960 şi 1962, între 1963 şi 1965 a devenit unul dintre teologii de frunte ai adunării. În ceea ce priveşte volumul de muncă pe care l-a realizat şi influenţa pe care a exercitat-o asupra cursului Conciliului, singurul care poate concura cu el este profesorul de la Louvain, Monseniorul Gérard Philips, secretar adjunct al Comisiei Doctrinale. Conciliul al II-lea din Vatican II i-a consolidat reputaţia, mult timp contestată la Roma, de unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea.

El datorează acest lucru în mare măsură atitudinii "posibiliste" pe care o adoptă imediat ce este asociat cu ţeserea meticuloasă a documentelor. Spre deosebire de un Hans Küng, şi chiar de un Karl Rahner, care resping orice compromis, el refuză să forţeze opoziţia să-i impună opiniile şi se angajează de bunăvoie în dezbateri cu toţi, episcopi şi experţi, care nu le împărtăşesc. El recunoaşte că documentele rezultate din acele lungi negocieri cu teologii lui Paul al VI-lea sau cu cei din Curia Romană nu ar trebui săpate în marmură, ci sunt "cât mai puţin rele posibil", conform formulei sale şocante, având în vedere echilibrul de putere din cadrul conciliului şi al Bisericii în ansamblul său.

De la Conciliu la cardinalat

Va menţine acest echilibru precar în timpul perioadelor turbulente post-conciliare şi al crizei pe care acestea au generat-o. Spre deosebire de fraţii săi, dezamăgiţi de Conciliu şi de utilizarea acestuia (Jacques Maritain, Henri de Lubac, Hans Urs von Balthasar), nu a încetat niciodată să apere opera realizată de Conciliul al II-lea din Vatican, căruia i-a dedicat o vastă colecţie de comentarii (seria Unam sanctam bis, publicată de editura dominicană Les Editions du Cerf). Contrar fraţilor săi mai mici, care credeau că Conciliul a deschis numai uşi deja deschise, fără a aborda unele dintre problemele acum arzătoare (lupta împotriva sărăciei, angajarea pentru pace, rolul femeilor în Biserică), el a demonstrat importanţa pasului făcut în comparaţie cu prudenţa anterioară. Această cale de mijloc, pe care a menţinut-o până când boala l-a împiedicat să lucreze, nu numai că i-a adus prieteni atât din dreapta, cât şi din stânga spectrului ecleziastic. Rezervele sale în faţa întăririi teologice romane de la sfârşitul anilor 1960 l-au costat poate chiar pălăria de cardinal în 1969. Avea să o obţină abia în 1994, cu puţin timp înainte de moartea sa şi după mulţi alţi mari teologi ai Conciliului al II-lea din Vatican.

Etienne Fouilloux, profesor emerit de istorie contemporană la Universitatea din Lyon

(După L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu