© Vatican Media

Leon al XIV-lea: Biserica, fermă împotriva oricărei forme de antisemitism

De Ziua Comemorării Holocaustului, papa a reiterat într-o postare pe X fidelitatea sa faţă de poziţia exprimată în Nostra Aetate şi condamnarea oricărei discriminări sau hărţuiri bazate pe limbă, naţionalitate sau religie. Această voce se alătură celei a foştilor pontifi, începând cu Pius al XII-lea, care a denunţat în mesajul său radiofonic de Crăciun din 1942 că sute de mii de oameni "numai din cauza naţionalităţii sau rasei lor sunt sortiţi să moară".

Comemorarea nu este un simplu exerciţiu cognitiv. Poate fi o lecţie edificatoare capabilă să salveze omenirea de evenimente tragice deja trăite de-a lungul istoriei. Ziua Comemorării Holocaustului, sărbătorită anual pe 27 ianuarie pentru a comemora victimele Holocaustului, nu este pur şi simplu o dată utilă pentru ca elevii să "recapituleze" unele concepte înaintea unui examen sau a unui test despre episoade dramatice legate de cel de-Al Doilea Război Mondial. Este, mai presus de toate, un apel către conştiinţa interioară a fiecărui bărbat şi a fiecărei femei pentru a întări sistemul imunitar al familiei umane în faţa unor posibile noi orori: abisurile istoriei când naţionalismul extrem, neîncrederea şi limbajul urii prevalează asupra fraternităţii. Cuvintele papilor despre holocaust indică în această direcţie. Sunt un avertisment aşa încât oroarea să nu fie uitată şi antisemitismul să nu mai prindă niciodată rădăcini.

Nu în ultimul rând cele ale Papei Leon al XIV-lea, care încredinţează gândirea sa despre aniversarea de astăzi într-o postare pe contul său X @Pontifex: "Astăzi, în Ziua Comemorării Holocaustului - se arată în text - aş dori să reamintesc că Biserica rămâne fidelă poziţiei ferme a declaraţiei Nostra aetate împotriva tuturor formelor de antisemitism şi respinge orice discriminare sau hărţuire pe motive de etnie, limbă, naţionalitate sau religie".

Pius al XII-lea şi exterminarea "numai din motive de neam"

Apelul Papei Leon se alătură astfel celor ale tuturor predecesorilor săi, care de-a lungul istoriei şi-au ridicat vocile pentru a trage un semnal de alarmă în faţa catastrofelor umane comise cu brutalitate sistematică în tăcere. Apelul sincer şi uneori solitar al papilor se răspândeşte chiar şi atunci când o mare parte a lumii nu este conştientă încă de adevărurile atroce. Pe 24 decembrie 1942, în mesajul său radiofonic de Crăciun, Papa Pius al XII-lea a vorbit despre sute de mii de persoane care suferă şi mor numai din motive de "neam".

Oare popoarele vor oare să stea cu mâinile lăsate în jos şi să privească un astfel de progres dezastruos? Sau nu ar trebui, mai degrabă, pe ruinele unei ordini sociale care a dat dovezi atât de tragice ale insuficienţei sale pentru binele poporului, inimile tuturor celor mărinimoşi şi oneşti să se unească în jurământul solemn de a nu se odihni, până când între toate popoarele şi naţiunile pământului nu se va forma o legiune, ceata celor care, hotărâţi să readucă societatea la centrul de gravitaţie de nezdruncinat al legii divine, tânjesc la slujirea persoanei şi a comunităţii sale înnobilate în Dumnezeu?

(...) Omenirea datorează acest jurământ sutelor de mii de persoane care, fără nicio vină a lor, uneori numai din cauza naţionalităţii sau a neamului, sunt sortite morţii sau unei decăderii progresive.

Cuvintele lui Benedict al XVI-lea despre cele ale Papei Pacelli

Cuvintele rostite de Pius al XII-lea în timpul mesajului său radiofonic de Crăciun din 1942 sunt o referinţă clară la exterminarea evreilor. Aceasta este ceea ce Papa Benedict al XVI-lea a subliniat în 2008, în timpul Sfintei Liturghii care marca cea de-a 50-a aniversare a morţii Papei Pacelli.

Şi cum putem uita mesajul său radiofonic de Crăciun din decembrie 1942? Cu o voce frântă de emoţie, el a deplorat situaţia dificilă a "sute de mii de persoane care, fără vina lor, uneori numai din cauza naţionalităţii sau neamului lor, sunt sortite morţii sau declinului progresiv", cu o referinţă clară la deportarea şi exterminarea săvârşite împotriva evreilor. Adesea a acţionat în secret şi în tăcere tocmai pentru că, în lumina situaţiilor concrete ale acelui moment istoric complex, a simţit că numai aşa se putea evita ce este mai rău şi se putea salva un număr cât mai mare de evrei. Pentru aceste intervenţii ale sale, numeroase şi unanime expresii de recunoştinţă i-au fost adresate la sfârşitul războiului, precum şi în momentul morţii sale, de către cele mai înalte autorităţi ale lumii ebraice, cum ar fi, de exemplu, ministrul israelian de externe Golda Meir, care a scris: "Când cel mai îngrozitor martiriu a lovit poporul nostru, în timpul celor zece ani de teroare nazistă, glasul pontifului s-a ridicat în numele victimelor"...

Amintirile dureroase ale lui Ioan Paul al II-lea

Cuvintele pontifului german, rostite în 2008, se împletesc cu "amintirile teribile şi dureroase" ale primului episcop polonez de Roma. La audienţa generală din 26 iunie 1996, Papa Ioan Paul al II-lea a evocat a treia sa călătorie apostolică în Germania, concentrându-şi reflecţia asupra unui oraş.

Numele "Berlin", în sufletele persoanelor din generaţia mea, continuă să evoce amintiri teribile şi dureroase. Acest oraş, de fapt, drept capitală a celui de-al Treilea Reich, a constituit centrul unor iniţiative politice şi militare dezastruoase care au cântărit greu asupra destinului Europei, în special a naţiunilor vecine. De la Berlin, în 1939, a venit teribila decizie de a declanşa cel de-al doilea război mondial. Acolo au fost implementate proiectele inumane ale lagărelor de concentrare şi, în special, aşa-numitul program "Soluţie Finală", decis la Conferinţa din Wannsee, adică exterminarea evreilor care trăiau în Germania şi în alte naţiuni europene: infamul Shoah. Din păcate, Berlinul este asociat cu o cantitate enormă de durere şi suferinţă umană: rănile încă nu s-au vindecat complet.

Paul al VI-lea şi un act eroic la Auschwitz

Lagărele de exterminare sunt locuri de durere profundă şi de nesuprimat. La Auschwitz, omenirea a fost cufundată într-o barbarie de nedescris, un lanţ al morţii. Dar chiar şi în această succesiune de evenimente dramatice, există licăriri de speranţă, provocări şi oameni ai speranţei. Papa Paul al VI-lea, în timpul rugăciunii Angelus din 17 octombrie 1971, a reflectat asupra mărturiei extraordinare şi sfinte oferite de un preot polonez, profund evlavios faţă de Maria Neprihănită.

Ştiţi ce am făcut în această dimineaţă la bazilica "Sfântul Petru": am oficiat ritul solemn de beatificare a unui călugăr din Ordinul Fraţilor Minori Conventuali, părintele Maximilian Maria Kolbe... Războiul, după cum vă amintiţi, a invadat Polonia dinspre vest şi dinspre est... Aici au apărut infamele "Lager", lagăre de concentrare, în care nenumărate fiinţe umane, în special evrei şi polonezi, au fost epuizate şi exterminate. (...) Într-unul dintre aceste lagăre, Auschwitz (Oswiecim), a fost plasat şi Kolbe. Aici a avut loc actul eroic de caritate, care l-a făcut celebru... Părintele Kolbe s-a oferit înlocuind un tată nefericit, necunoscut şi nevinovat, în cumplita moarte de foame care i-a fost aplicată.

Leon al XIV-lea şi strigătul durerii către Dumnezeu

Chiar şi atunci când forţa răului pare să învingă, iubirea triumfă. Şi mântuirea va veni. Papa Leon al XIV-lea a amintit acest lucru în timpul Liturghiei din 5 octombrie 2025, cu ocazia Jubileului lumii misionare şi al migranţilor.

În faţa acestor scenarii întunecate, reapare strigătul care a fost înălţat către Dumnezeu de atâtea ori de-a lungul istoriei: de ce, Doamne, nu intervii? De ce pari absent? Acest strigăt de durere este o formă de rugăciune care străbate întreaga Scriptură şi în această dimineaţă l-am ascultat de la profetul Habacuc: "Până când voi striga la tine [...] şi tu nu mântuieşti? De ce mă faci să văd nelegiuire şi tu doar priveşti?" (Hab 1,2-3). Papa Benedict al XVI-lea, care abordase aceste întrebări în timpul vizitei sale istorice la Auschwitz, a revenit asupra temei într-o cateheză, afirmând: "Dumnezeu tace şi această tăcere sfâşie sufletul persoanei care se roagă, care cheamă neîncetat, dar nu găseşte răspuns. [...] Dumnezeu pare atât de departe, atât de uituc, atât de absent" (Cateheză, 14 septembrie 2011). Răspunsul Domnului, însă, ne deschide la speranţă. Dacă profetul denunţă forţa inevitabilă a răului care pare să triumfe, Domnul, la rândul său, anunţă că toate acestea vor avea un sfârşit, un termen limită, pentru că mântuirea va veni şi nu va întârzia: "Iată, el s-a îngâmfat şi sufletul lui nu este drept în el. Dar cel drept va trăi prin credinţa lui" (Hab 2,4).

Francisc şi lecţia Shoah-ului

În faţa Holocaustului, rămâne o întrebare care nu poate fi niciodată ignorată. Ce ne învaţă Shoah-ul? Cuvintele rostite de Papa Francisc în timpul vizitei sale la sinagoga din Roma, pe 17 ianuarie 2016, sunt un îndemn de a ne ţine mereu ochii şi inima deschise.

Poporul ebraic, în istoria sa, a trebuit să experimenteze violenţa şi persecuţia, până la exterminarea evreilor europeni în timpul lui Shoah. Şase milioane de persoane, numai pentru că aparţineau poporului ebraic, au fost victime ale celei mai inumane barbarii, săvârşită în numele unei ideologii care voia să-l înlocuiască pe Dumnezeu cu omul. La 16 octombrie 1943, peste o mie de bărbaţi, femei şi copii din comunitatea ebraică din Roma au fost deportaţi la Auschwitz. Astăzi doresc să-i amintesc cu inima, în mod deosebit... Şi trecutul trebuie să ne folosească drept lecţie pentru prezent şi pentru viitor. Shoah ne învaţă că este nevoie mereu de vigilenţă maximă, pentru a putea interveni tempestiv în apărarea demnităţii umane şi a păcii.

Asta ne învaţă Shoah-ul: să ne ţinem mereu ochii şi inima deschise, pentru că noi orori pot pândi printre crăpăturile conştiinţei noastre.

Amedeo Lomonaco

(După Vatican News, 27 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu