© Vatican Media

În Biserică, doi noi fericiţi şi patru venerabili

Martiriul fratelui minor guatemalez Augusto Rafael Ramírez Monasterio a fost recunoscut, la fel ca şi o minune atribuită mijlocirii italienei Maria Ignazia Isacchi, fondatoarea Ursulinelor Preasfintei Inimi a lui Isus de la Asola, care vor fi beatificaţi. Trei călugăriţe şi un laic sunt, de asemenea, venerabili de astăzi pentru virtuţile lor eroice.

Joi, 22 ianuarie 2026, în timpul unei audienţe cu cardinalul Marcello Semeraro, prefectul Dicasterului pentru Cauzele Sfinţilor, Papa Leon al XIV-lea a autorizat promulgarea decretelor privind martiriul lui Augusto Rafael Ramírez Monasterio, preot al Ordinului Fraţilor Minori, şi recunoaşterea unui miracol atribuit mijlocirii lui Angela Caterina Isacchi, fondatoarea Congregaţiei Ursulinelor Preasfintei Inimi a lui Isus de Asola, care vor fi, prin urmare, beatificaţi, şi virtuţile eroice ale lui Nerino Cobianchi, laic, şi ale călugăriţelor Crocifissa Militeni, călugăriţă a Congregaţiei "Sfântul Ioan Botezătorul", Maria Giselda Villela, fondatoarea Carmelului "Sfânta Familie" din Pouso Alegre, şi Maria Tecla Antonia Relucenti, co-fondatoare a Congregaţiei "Surorile Lucrătoare Pioase ale Neprihănitei Zămisliri", care sunt acum venerabile.

Augusto Rafael Ramírez Monasterio

Augusto Rafael Ramírez Monasterio s-a născut în oraşul Guatemala pe 5 noiembrie 1937, într-o familie catolică numeroasă şi evlavioasă. După ce a urmat şcoala primară în Guatemala, şi-a continuat studiile în Nicaragua la Colegiul Serafic al Fraţilor Minori din Diriamba. Dezvoltându-şi o vocaţie călugărească, a început noviciatul franciscan în Jumilla, Spania, unde, după ce şi-a terminat studiile de filozofie şi teologie, a fost hirotonit preot pe 18 iunie 1967. La întoarcerea în Nicaragua, a devenit formator la colegiul unde studiase, apoi s-a întors în Spania pentru a-şi finaliza studiile universitare la Salamanca. În 1978, a fost numit tutore şi preot paroh al Parohiei "San Francisco el Grande" din Antigua, Guatemala, şi s-a dedicat vieţii pastorale a parohiei şi celor săraci şi fără apărare, în timp ce ţara era sfâşiată de războiul civil. În 1964, armata a preluat puterea printr-o lovitură de stat, iniţiind o persecuţie sistematică a grupurilor militante din stânga politică. Frica de comunism a fost folosită ca pretext pentru a justifica acţiuni de forţă şi a priva cetăţenii de drepturile lor. Astfel, munca pastorală a Bisericii Catolice, inspirată şi călăuzită de mesajul evangheliei, şi angajarea preoţilor şi a călugărilor pentru progresul uman şi apărarea drepturilor, au fost considerate periculoase şi temute ca fiind complotante cu ideologia marxistă. Mulţi preoţi, care abordaseră nedreptăţile săracilor, intraseră astfel în conflict cu interesele proprietarilor de pământuri şi ale multinaţionalelor care sprijineau armata. Augusto Rafael, care ajutase un ţăran care, după ce se alăturase gherilelor armate, dorea să se reabiliteze profitând de amnistia acordată de guvern, a fost arestat pe 2 iunie 1983. A fost torturat şi ulterior eliberat, dar a fost supus unei perioade de supraveghere specială şi a primit numeroase ameninţări cu moartea. Cu toate acestea, a rămas fidel valorilor evanghelice care l-au făcut să apere săracii şi pe cei care sufereau nedreptăţi, precum şi slujirii sacerdotale, care îi impunea sigiliul spovezii, în pofida violenţelor suferite, pentru a relata ceea ce auzise. Pe 7 noiembrie, capturat de câţiva militari, a fost din nou torturat. În timp ce era transferat cu o maşină specială de poliţie la periferia oraşului, a încercat să evadeze, dar a fost prins de militari şi ucis. Odium fidei [Ura faţă de credinţă] a fost considerată motivul asasinării sale.

Maria Ignazia Isacchi

Născută Angela Caterina şi numită Ancilla, Maria Ignazia Isacchi, care va fi în curând beatificată, s-a născut pe 8 mai 1857, în Stezzano, în provincia Bergamo. A ales viaţa călugărească la începutul vârstei de douăzeci de ani. A intrat în Institutul Surorilor Ursuline de Somasca, a luat numele de Maria Ignazia şi i s-au încredinţat diferite responsabilităţi. În 1893, episcopul de Cremona, monseniorul Geremia Bonomelli, i-a cerut să conducă un grup de călugăriţe care fondaseră o nouă congregaţie în Gazzuolo, Institutul Surorilor Ursuline ale Preasfintei Inimi a lui Isus. Aleasă superioară generală, a mutat casa mamă la Asola şi a continuat să conducă institutul de acolo până în 1924, când, din motive de sănătate, a fost nevoită să demisioneze. Cu toate acestea, şi-a asumat titlul de "superioară generală pe viaţă ad honorem". A murit pe 19 august 1934, la Seriate, şi a fost declarată venerabilă în 2022. Mijlocirea ei a fost atribuită vindecării miraculoase a sorei Maria Assunta Zappella, o ursulină a Preasfintei Inimi a lui Isus, în 1950. Suferea de dureri abdominale severe din cauza "enterocolitei, probabil de natură tuberculoasă". Când tratamentele medicale prescrise s-au dovedit ineficiente, călugăriţa a fost internată în spital, dar starea ei s-a înrăutăţit. Astfel, cealaltă călugăriţă care o îngrijea i-a sugerat să înceapă o novenă către maica Maria Ignazia, implorând-o să se vindece recitând o rugăciune pe care o compusese în 1943. În ultima zi a novenei, sora Maria Assunta s-a simţit brusc mai bine şi a cerut să i se permită să mănânce şi să bea. A doua zi, o radiografie toracică a arătat că boala regresase, iar medicii ei au observat o ameliorare bruscă şi neaşteptată, cu o progresie rapidă şi o recuperare completă câteva zile mai târziu. În timpul anchetei diecezane, desfăşurată în 1995, sora Maria Assunta a fost examinată de doi experţi medicali care i-au confirmat recuperarea. Călugăriţa a murit ulterior, pe 7 septembrie 2018, din cauze complet independente de boala care a lovit-o în 1950.

Nerino Cobianchi

Acum venerabil, Nerino Cobianchi, originar din Velezzo Lomellina, în provincia Pavia, s-a născut pe 25 iunie 1945, într-o familie de agricultori profund religioasă. După studii, a fost angajat la o instituţie bancară din Milano. S-a căsătorit cu Graziella Vitulo, cu care a avut doi copii. S-a mutat cu familia sa la Cilavegna în 1974, unde s-a implicat în comunitatea parohială şi s-a alăturat consiliului pastoral. S-a dedicat oratoriei şi muncii cu tinerii şi a fost printre fondatorii unui grup de cercetaşi. S-a implicat în mişcarea eclezială Reînnoirea în Duhul Sfânt şi a format un grup de rugăciune în parohie. În 1980, în timpul cutremurului din Irpinia, s-a oferit voluntar să ofere ajutor populaţiei. La locul său de muncă, a organizat un grup de rugăciune format din lucrători creştini şi un al doilea grup de necredincioşi. De asemenea, a înfiinţat "Grupul de sprijin Părintele Francesco Pianzola" în cadrul Caritas-ului parohiei, cu scopul de a satisface necesităţile comunităţii locale şi ale săracilor din alte zone defavorizate ale lumii. Odată cu crearea "Asociaţiei Pianzola Olivelli", a implicat şi tineri, muncitori şi antreprenori în activităţi caritabile. A înfiinţat, de asemenea, un adăpost pentru fetele străzii, dotându-l cu un Depozit de solidaritate pentru a oferi asistenţă materială femeilor şi a le învăţa limba italiană. Nerino a promovat, de asemenea, o strângere de fonduri pentru a sprijini poporul din Angola, încurajată de prietenia fraternă pe care o dezvoltase cu cardinalul angolez Alexandre do Nascimento, şi şi-a extins activităţile caritabile, extinzându-le în alte ţări din regiunea Sahel. În octombrie 1996, a fost diagnosticat cu cancer pancreatic, dar şi-a continuat iniţiativele până la moartea sa, survenită pe 3 ianuarie 1998. Viaţa sa a fost marcată de o intensă acţiune caritabilă, întemeiată pe o credinţă fermă, hrănită de rugăciune, participarea zilnică la Liturghie, citirea Bibliei şi recitarea Rozariului. Nerino a trăit speranţa creştină ca o abandonare totală, plină de încredere, în Dumnezeu şi a transformat viaţa de zi cu zi într-un loc şi un mijloc de sfinţire pentru el şi pentru ceilalţi. A fost un soţ şi un tată grijuliu, îndrumându-şi copiii la iubirea reciprocă şi la solidaritatea faţă de aproapele. Faima sa de sfinţenie dăinuie şi astăzi, iar mormântul său este un loc de pelerinaj.

Crocifissa Militeni

Crocifissa Militeni (născută Teresa) s-a născut în Calabria pe 24 decembrie 1874, în Cetraro, Calabria, într-o familie înstărită. Încă de la o vârstă fragedă, a demonstrat o puternică aptitudine pentru o viaţă de rugăciune şi apostolat printre tineri. A dezvoltat dorinţa de a se consacra Domnului şi, în martie 1894, a depus un vot privat de castitate. Câţiva ani mai târziu, a început să colaboreze cu un grup de călugăriţe din Congregaţia "Sfântul Ioan Botezătorul", fondată de Sfântul Alfons Maria Fusco, care a deschis o casă călugărească în Cetraro pe 19 martie 1902. În anul următor, Tereza a intrat ca postulantă şi a luat numele de Crocifissa [Răstignita]. A început să se dedice îngrijirii tinerelor femei aflate în sărăcie şi a contribuit la crearea Grădiniţei "Principessa Mafalda", menită să primească copiii celor mai sărace persoane şi să le ofere o educaţie de bază. De asemenea, a susţinut activ înfiinţarea unei case pentru institutul său călugăresc din Cetraro, deoarece până atunci călugăriţele locuiseră în clădiri oferite de binefăcători. În 1915, Crocifissa a fost transferată la Roma pentru a sluji ca maestră de novice. Zece ani mai târziu, din cauza apariţiei unor probleme grave de sănătate, s-a întors la Cetraro, unde a murit pe 25 martie 1925. Viaţa sa a fost marcată de o activitate apostolică intensă şi ferventă, iar discernământul ei a fost responsabil pentru înflorirea multor vocaţii călugăreşti. A subliniat întotdeauna importanţa rugăciunii în cultivarea credinţei autentice şi s-a dedicat îngrijirii bolnavilor, ajutorării săracilor, bătrânilor şi muribunzilor. Umilă, iubitoare şi detaşată de bunurile materiale, în ultimii ani ai vieţii sale a înfruntat cu seninătate marile suferinţe cauzate de problemele de sănătate.

Maria Giselda Villela

Printre noile venerabile, Maria Giselda Villela, născută în Maria da Fé, Brazilia, pe 12 ianuarie 1909, într-o familie catolică, a avut o viaţă marcată de boală. La vârsta de 14 ani, s-a recuperat după un carcinom inghinal pentru care medicii nu-i dăduseră prea multe speranţe. Slăbiciunea fizică lăsată de boală şi recidiva tumorii nu au împiedicat-o însă să fie admisă în Carmelul "Santa Teresa din Campinas" (S?o Paulo) pe 29 noiembrie 1930 şi să primească haina călugărească luând numele de sora Maria Neprihănita a Preasfintei Treimi. În 1942, a fost încorporată în grupul fondator al mănăstirii din Pouso Alegre, unde a devenit prioră. A trecut printr-o perioadă dificilă când cele trei co-fondatoare au abandonat Carmelul din Pouso Alegre pentru a se întoarce la mănăstirea lor natală, lăsând-o singură să conducă un grup de novice fervente, dar fără experienţă. În 1957, datorită dăruirii sale, a fost înfiinţat noul sediu al mănăstirii carmelite, iar aici călugăriţa a devenit o referinţă spirituală pentru multe persoane care căutau sfaturi şi rugăciuni. Datorită atitudinii sale primitoare, disponibilităţii şi bunăvoinţei, şi-a câştigat porecla de M?ezinha (mama mică). În timpul celebrării Conciliului al II-lea din Vatican, a organizat priveghiuri de rugăciune deschise laicilor şi a lucrat pentru implementarea prevederilor conciliare, actualizând Constituţiile călugăriţelor. Mereu în spirit de comuniune cu superiorul ordinului, a colaborat cu alte mănăstiri carmelite din Brazilia, iar în 1985 a acceptat invitaţia provincialului şi a episcopului local de a înfiinţa o mănăstire în Dieceza de Campos, atunci sfâşiată de schisma monseniorului Lefebvre. A murit din cauza unei noi forme de cancer în mănăstirea din Pouso Alegre pe 20 ianuarie 1988. Animată de o mare credinţă, a arătat întotdeauna încredere în Providenţa Divină şi s-a dedicat tuturor cu spirit de caritate. Deşi trăia în izolare, a ştiut să se deschidă către lume, primindu-i pe cei care băteau la uşa salonului ei în căutare de alinare sau sfaturi. Faima sa de sfinţenie, deja evidentă în timpul vieţii, s-a răspândit după moartea sa, mai ales în Pouso Alegre.

Maria Tecla Antonia Relucenti

Co-fondatoare a Congregaţiei Surorilor Pioase ale Neprihănitei Zămisliri, Maria Tecla Antonia Relucenti s-a născut în Ascoli Piceno pe 23 septembrie 1704, a doua dintre cinci copii într-o familie bogată şi profund religioasă, atât de mult încât doi dintre fraţii ei mai mici au devenit preot diecezan, respectiv călugăr dominican. Întâlnirea sa cu tânărul Francesco Antonio Marcucci, cu treisprezece ani mai tânăr decât ea, a jucat un rol crucial în viaţa ei. Acesta i-a îndrumat formarea spirituală până la hirotonirea sa preoţească în 1741. Îndemnată de inspiraţia de a înfiinţa un institut călugăresc pentru femei, în 1744 preotul a primit permisiunea episcopului diecezan de a înfiinţa Congregaţia Surorile Lucrătoare Pioase ale Neprihănitei Zămisliri. Maria Tecla a îmbrăţişat proiectul, iar pe 8 decembrie 1744 a fost declarată superioară pe viaţă de către fondatorul noii familii călugăreşti. După ce a început viaţa comunitară, a fost implicată în fondarea primei şcoli gratuite de fete din Ascoli Piceno, numită "Scuola Pia". Pe lângă rugăciune şi practicile penitenţiale, ea şi surorile sale s-au dedicat predării catehismului duminical tinerelor femei din oraş, apoi, în 1747, împreună cu Francesco Antonio Marcucci, a fondat şi a condus Academia "Neprihănita Zămislire", înfiinţată pentru a promova dezvoltarea culturală, religioasă şi umană a călugăriţelor şi a femeilor din toate categoriile sociale. În 1752, a colaborat la redactarea Constituţiilor Congregaţiei; a murit pe 11 iulie 1769. Caracterul ei creştin exemplar este evident în scrierile lui Francesco Antonio Marcucci, care i-a fost ghid spiritual. Susţinută de o credinţă statornică, a înfruntat cu hotărâre necazurile familiale şi numeroasele dificultăţi care au apărut în dezvoltarea Congregaţiei "Surorile Lucrătoare Pioase ale Neprihănitei Zămisliri". Spiritul de caritate a caracterizat dăruirea ei pentru formarea spirituală a surorilor sale şi educaţia creştină a tinerelor femei. Deşi provenea dintr-o familie bogată, a îmbrăţişat sărăcia, învăţându-şi surorile să muncească sârguincios pentru sprijinirea comunităţii călugăreşti. Cauza ei de beatificare a început la 250 de ani după moartea sa, deoarece prioritatea a fost acordată celei a fondatorului congregaţiei, astăzi venerabil.

Tiziana Campisi

(După Vatican News, 22 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu