© Vatican Media

18-25 ianuarie - Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor

Drumul ecumenic spre Augsburg 2030

Jubileul Speranţei, recent încheiat, a fost marcat de evenimente ecumenice semnificative. Printre acestea, amintim în special întâlnirea ecumenică organizată în ceea ce este astăzi İznik, Turcia, în timpul călătoriei apostolice a Papei Leon al XIV-lea în ţară, între 27 şi 30 noiembrie 2025, pentru a celebra cea de-a 1700-a aniversare a primului Conciliu Ecumenic, ţinut la Niceea în anul 325. Reprezentanţii diferitelor Biserici şi Comuniuni ecleziale au mărturisit credinţa niceeană în Isus Cristos ca Fiu, de aceeaşi fire cu Tatăl şi, prin urmare, în Dumnezeul Unul şi Întreit, mărturisind astfel că noi, creştinii, putem redescoperi unitatea numai în credinţa noastră comună apostolică. Papa Leon al XIV-lea a adus un omagiu acestei memorabile iniţiative ecumenice nu numai prin prezenţa sa la İznik, ci şi prin incisiva sa scrisoare apostolică, In unitate fidei.

Pe 7 decembrie 2025 s-au împlinit şaizeci de ani de la declaraţia comună a celor mai înalţi reprezentanţi ai Bisericii Catolice şi ai Bisericii Ortodoxe, emisă în penultima zi a Conciliului al II-lea din Vatican din 1965, în Bazilica "Sfântul Petru" din Roma şi Catedrala "Sfântul Gheorghe" de la Fanar din Constantinopol: prin acest act, tragicele excomunicări din 1054 au fost şterse din memoria şi inima Bisericii, încetând să mai aparţină organismului său oficial. Acest eveniment memorabil a devenit punctul de plecare încurajator pentru dialogul carităţii şi pentru dialogul adevărului dintre cele două Biserici ale noastre. Datorită lui, s-au cules multe roade pozitive de atunci.

Aniversări şi comemorări similare, fiind ocazii rodnice de a mărturisi, în comuniune ecumenică, faptul că suntem uniţi de o credinţă comună, pot deveni etape importante pe parcursul ecumenic. O altă aniversare semnificativă va fi sărbătorită în curând, de data aceasta nu în dialogul ecumenic dintre Orient şi Occident, ci în cadrul Bisericii din Occident. De fapt, anul 2030 va marca 500 de ani de la Dieta din Augsburg şi de la Confessio Augustana proclamată atunci.

Augsburg în slujba unităţii

Dacă în secolul al IV-lea, în faţa disputei aprige din jurul confesiunii cristologice ortodoxe, care izbucnise mai ales în partea de est a Imperiului Roman, episcopii au fost chemaţi de împăratul Constantin la un Conciliu la Niceea, în secolul al XVI-lea au fost invitaţi de împăratul Carol al V-lea la Dieta din Augsburg pentru a restabili unitatea credinţei ameninţată de Reformă. Rezoluţiile Dietei vizau acest obiectiv: "Ca o adevărată religie comună să poată fi adoptată şi menţinută de noi toţi şi, aşa cum existăm şi luptăm cu toţii sub un singur Cristos, tot aşa să putem trăi cu toţii în unitate, într-o singură comunitate şi într-o singură Biserică". Cu aceste cuvinte, cancelarul saxon Brück, în prefaţa la Confessio Augustana, a reiterat invitaţia împăratului, şi anume dorinţa imperială ca participanţii la Dietă să atingă obiectivul de a restabili unitatea credinţei.

Pentru a înţelege semnificaţia acestui eveniment, este necesar să analizăm pe scurt precedentul său: pe 15 iunie 1520, Papa Leon al X-lea a emis bula papală Exsurge Domine, ameninţându-l pe reformatorul Martin Luther cu excomunicarea, condamnând 41 de teze din scrierile sale ca fiind "eretice şi scandaloase". După ce Luther a ars public bula papală la Poarta Elster din Wittenberg pe 10 octombrie 1520, Papa a publicat bula papală Decet Romanum Pontificem pe 3 ianuarie 1521, declarându-i pe Luther şi pe toţi adepţii săi eretici şi excomunicaţi, cu care trebuia evitat orice contact. Ulterior, Edictul din Worms i-a interzis pe Martin Luther şi pe susţinătorii săi să intre în imperiu.

În pofida acestei situaţii tot mai agravante, s-a decis, în aşteptarea Dietei din Augsburg, organizarea unui amicum colocvium între diferitele facţiuni. Confessio Augustana, cu structura sa caracteristică în două părţi, urma să servească drept bază pentru această discuţie. Prima parte prezintă articolele fundamentale de credinţă, demonstrând astfel că comunităţile evanghelice erau de acord cu fundamentele doctrinare ale Bisericii primare. A doua parte justifică în schimb abolirea acelor obiceiuri şi norme ecleziale considerate de evanghelici a fi improprii, dar nu şi probleme controversate la nivel eclezial.

Autorii documentului, în încheierea primei părţi, îşi exprimă convingerea fundamentală că este vorba de o confesiune catolică: "Aceasta este, mai mult sau mai puţin, suma doctrinei noastre. Este evident că nu există nimic în ea care să difere de Sfânta Scriptură şi de Biserica universală şi romană, aşa cum o cunoaştem de la Părinţii Bisericii". Având în vedere această orientare, nu putem subestima semnificaţia ecumenică a Dietei din Augsburg. Într-adevăr, Grupul de lucru ecumenic al teologilor evanghelici şi catolici din Germania a concluzionat pe bună dreptate: "Este posibil ca Bisericile din creştinătatea occidentală să fi fost de fapt mai apropiate una de cealaltă în timpul Dietei din Augsburg din 1530 decât au fost vreodată după aceea".

Mărturisire de unitate sau document de dezbinare?

Acest fapt istoric demonstrează că Reforma evanghelică din secolul al XVI-lea, la origini, s-a conceput ca o mişcare pentru reînnoirea întregii creştinătăţi în spiritul evangheliei, convinsă că era o reînnoire universală a Bisericii şi nu o reformă care spulberase unitatea Bisericii, aşa cum observă ecumenistul evanghelic Wolfhart Pannenberg: "Luther dorea o reînnoire a întregii creştinătăţi; obiectivul său era orice altceva decât o Biserică luterană separată". În evoluţiile istorice ulterioare - în care mişcarea evanghelică nu a reuşit să-şi realizeze intenţiile iniţiale şi, în locul ei, au apărut Biserici evanghelice separate de Biserica Catolică - Pannenberg, ca teolog luteran, nu vede "succesul" Reformei, ci "eşecul" acesteia sau cel puţin o soluţie de urgenţă condiţionată de circumstanţe istorice.

Aceste evoluţii istorice se datorează şi faptului că proiectul de unitate vizat de Dieta din Augsburg nu s-a materializat şi, prin urmare, istoria a luat un curs semnificativ diferit faţă de cel intenţionat. Dieta din Augsburg a fost ultima încercare de a restabili unitatea, dar a eşuat deoarece obiectivul urmărit la acea vreme nu a putut fi atins prin Confessio Augustana. Rezultatul nu a fost menţinerea unităţii, ci divizarea creştinătăţii în Occident.

Astfel, Confessio Augustana a căpătat de-a lungul istoriei un sens foarte diferit: o mărturisire scrisă pentru a servi restabilirea unităţii şi a păcii în societatea împovărată de problemele religioase ale vremii s-a transformat rapid într-un document de dezbinare. Ceea ce fusese concepută ca o mărturie a credinţei comune a tuturor creştinilor a devenit mărturisirea particulară a unei Biserici confesionale născute, dar nedorite, în Augsburg. Cu alte cuvinte: oferta plăcută de pace s-a transformat într-un măr neplăcut al discordiei.

Cu ocazia celei de-a 450-a aniversări a publicării lui Confessio Augustana în 1980, Papa Ioan Paul al II-lea a vorbit despre aceasta, definind-o "ultima încercare energică de reconciliere", care în cele din urmă a eşuat. Într-adevăr, "în pofida dorinţei sincere şi a angajării serioase al tuturor participanţilor, nu a fost posibil să se evite tensiunea ameninţătoare dintre Biserica Romano-Catolică şi reprezentanţii reformei evanghelice", ceea ce a dus la "o ruptură clară". Papa Ioan Paul al II-lea a tras o dublă concluzie: "Deşi construcţia podului a eşuat, vremurile furtunoase au cruţat piloni importanţi ai acestui pod".

Recunoaştere drept Confesiune catolică?

În lumina acestei duble evaluări, în cadrul mişcării ecumenice care se apropia de cea de-a 450-a aniversare a Confessio Augustana, a existat o discuţie amplă despre posibilitatea ca Biserica Catolică să recunoască această Confesiune, care devenise între timp Confesiunea specifică a Bisericii Evanghelice fondată după Reformă. Un interes ecumenic reînnoit pentru Confessio Augustana a crescut în special pornind de la teologia catolică din Germania în anii 1970, în special datorită teologului dogmatic de atunci, Joseph Ratzinger, care a amintit eforturile ecumenice "pentru a ajunge la recunoaşterea lui Confessio Augustana drept catolică şi astfel pentru a afirma catolicitatea Bisericilor din Confessio Augustana, ceea ce face posibilă o unire colectivă în diversitate". În aceeaşi linie, elevul lui Joseph Ratzinger, Vinzenz Pfnür, credea, de asemenea, că Confessio Augustana nu conţinea "nicio doctrină dezbinătoare pentru Biserică" şi, prin urmare, putea "fi acceptată de partea catolică ca o mărturie a credinţei creştine comune".

La nivel oficial în cadrul Bisericii, fostul Secretariat pentru Promovarea Unităţii Creştinilor a abordat chestiunea unei posibile recunoaşteri a Confessio Augustana ca exprimare legitimă a adevărului creştin; iar Federaţia Luterană Mondială a salutat, de asemenea, această iniţiativă ecumenică printr-o declaraţie publicată în timpul Adunării Generale de la Dar es Salaam în 1977.

Printre numeroasele eforturi întreprinse la acea vreme pentru a asigura recunoaşterea catolică a Confessio Augustana cu ocazia celei de-a 450-a aniversări a acesteia, a fost prezentată o interpretare comună catolică-luterană intitulată "Confessio Augustana: Mărturisirea unicei credinţe". Aceasta a examinat fiecare din articolele din Confessio Augustana pentru a înţelege dacă erau compatibilitate din punct vedere ecumenic. Acest studiu comun realizat de teologi catolici şi luterani a ajuns la concluzia încurajatoare că Confessio Augustana a fost publicată cu intenţia de a mărturisi credinţa catolică comună şi, prin urmare, a susţinut că conţinutul său "trebuie într-adevăr înţeles în mare măsură ca o expresie a acestei catolicităţi". Cu toate acestea, s-a remarcat, de asemenea, că "întrebările deschise" au rămas şi că nu a fost posibilă adoptarea lui Confessio Augustana "ca o mărturisire comună a unicei credinţe catolice". În acelaşi timp, s-a exprimat următoarea speranţă: "ca Bisericile noastre să găsească modalităţi potrivite de a exprima ceea ce recunosc că au în comun ca semn şi sprijin pentru comunităţile noastre şi în faţa lumii".

În pofida acestor numeroase şi ample eforturi, Confessio Augustana nu a fost recunoscută drept confesiune catolică în 1980, din diferite motive. Un factor decisiv a fost probabil sensul precis care trebuia atribuit termenului "recunoaştere". Datorită evoluţiilor istorice multiple care au urmat Dietei din Augsburg, au apărut diferite întrebări hermeneutice complexe. În primul rând, există problema raportului dintre declaraţiile doctrinare ale Confessio Augustana şi teologia reformatorului Martin Luther. Apoi, întrebarea şi mai importantă de luat în considerare este relaţia dintre Confessio Augustana şi diferitele scrieri confesionale ale Bisericii Evanghelice adăugate ulterior, în care, datorită unei situaţii istorice schimbate, tonul polemic împotriva Bisericii Catolice este mult mai pronunţat. De exemplu, deja în apologia evanghelică a Confessio Augustana, ca răspuns la confutatio catolică, au fost trasate noi limite dogmatice şi a fost repus în discuţie consensul exprimat la Augsburg cu privire la diverse chestiuni de credinţă.

Mai general, este necesar să se ajungă şi la o înţelegere cu privire la rolul şi importanţa unei mărturisiri de credinţă în cadrul comunităţii ecleziale respective. Recunoaşterea finală a acelei mărturisiri de către o altă comunitate eclezială depinde în esenţă de o astfel de clarificare. În unele dintre primele discuţii pe această temă, fostul cardinal Joseph Ratzinger a subliniat că o posibilă recunoaştere catolică a Confessio Augustana presupunea recunoaşterea evanghelică: "Recunoaşterea evanghelică ar fi în orice caz premisa intrinsecă pentru recunoaşterea catolică şi, în acelaşi timp, un proces spiritual care ar crea o realitate ecumenică".

"Confessio Augustana" în lumina dezvoltărilor ecumenice

În afară de asta, Confessio Augustana trebuie considerată în lumina dezvoltărilor ecumenice de la Conciliul al II-lea din Vatican. În ceea ce priveşte dialogurile ecumenice desfăşurate începând cu anii 1960, reamintim în primul rând proiectul ecumenic "Condamnările doctrinare: dezbinătoare pentru Biserică?". Acest studiu comun a concluzionat că condamnările doctrinare afirmate în timpul Reformei, atât de catolici, cât şi de evanghelici, nu mai sunt în esenţă valabile pentru interlocutorii de astăzi.

O realizare şi mai semnificativă este Declaraţia comună privind chestiunile fundamentale ale doctrinei justificării, semnată la Augsburg în 1999 de Federaţia Luterană Mondială şi Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor. Acest document a permis să se ajungă la un consens important asupra punctelor fundamentale ale doctrinei justificării, care a fost problema centrală la originea Reformei din secolul al XVI-lea şi care a dus ulterior la schismă în cadrul Bisericii.

Papa Ioan Paul al II-lea, la vremea respectivă, a lăudat această declaraţie ca fiind "o piatră de hotar pe calea dificilă spre restabilirea deplinei unităţi între creştini" şi a considerat "foarte semnificativ faptul că a fost plasată chiar în oraşul unde, în 1530, a fost scrisă o pagină decisivă a Reformei luterane odată cu Confessio Augustana".

De asemenea, este demn de remarcat documentul De la conflict la comuniune, pregătit de Comisia luterano-catolică pentru unitate în vederea unei comemorări comune a începutului Reformei. În documentul sunt identificate convergenţe ample privind doctrina justificării, relaţia dintre Scriptură şi Tradiţie, în privinţa Euharistiei şi slujirii ecleziale.

Toate aceste eforturi ecumenice confirmă o bază comună de credinţă amplă şi solidă, aşa cum este deja atestată de Confessio Augustana. Însă, în lumina diferitelor evoluţii ecumenice care au avut loc de-a lungul timpului, este firesc să ne întrebăm care este scopul şi semnificaţia unei simple reveniri la textul Confessio Augustana şi dorinţa de a recunoaşte acest text istoric ca text catolic. În actuala dezbatere ecumenică despre Confessio Augustana, este indispensabil să recunoaştem şi evoluţiile şi roadele care au avut loc de atunci.

Recunoaşterea comuniunii ecleziale ca obiectiv

Se ridică atunci cea mai dificilă întrebare, una care a ieşit deja la iveală în mod clar în discuţia privind recunoaşterea catolică a Confessio Augustana. Pentru a atinge obiectivul ecumenic de a restabili unitatea vizibilă, nu este suficient să recunoaştem pur şi simplu un text izolat al unei confesiuni născute acum cinci sute de ani; mai degrabă, aşa cum a subliniat teologul dogmatic Walter Kasper, este necesar să se realizeze "recunoaşterea comuniunii ecleziale" însăşi "care se referă la acest text şi este înţeleasă pe baza lui". Pentru această recunoaştere, care, în mod firesc, poate rezulta numai dintr-un proces spiritual de apropiere reciprocă şi trebuie să fie scopul tuturor eforturilor ecumenice, inclusiv în dialogul cu comuniunile ecleziale născute din Reformă, Confessio Augustana în sine nu poate constitui adevăratul fundament; mai degrabă, este reprezentată de dubla recurgere - dorită de la început de Confessio Augustana - la Sfânta Scriptură şi la mărturisirile de credinţă, precum şi la deciziile cristologico-trinitare fundamentale ale Bisericii primare conţinute în aceste mărturisiri. În acest sens, obiectivul Bisericii Catolice nu este atât de mult să adopte Confessio Augustana ca propria mărturisire de credinţă romano-catolică şi ca document doctrinar obligatoriu din punct de vedere dogmatic, ci de a valoriza şi accepta Confessio Augustana ca o exprimare legitimă a credinţei catolice comune.

Reînnoita confruntare cu Confessio Augustana, în aşteptarea celei de-a 500-a aniversări a Dietei din Augsburg, ne aminteşte de necesitatea urgentă de a face noi paşi, în domeniul ecumenic, către realizarea unei comuniuni ecleziale vizibile. În acest scop, trebuie să începem prin clarificarea întrebărilor deschise menţionate în Declaraţia comună privind întrebările fundamentale ale doctrinei justificării: "Acestea privesc, printre altele, relaţia existentă între Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţătura Bisericii, ecleziologia, autoritatea în Biserică şi unitatea sa, slujirea şi sacramentele şi, în sfârşit, relaţia dintre justificare şi etica socială" (nr. 43).

Aceste întrebări deschise pot fi rezumate într-un postulat, şi anume, îndemnul de a realiza şi a aprofunda consensul între Biserica Catolică şi Federaţia Luterană Mondială în dialogul ecumenic, în special cu privire la Biserică, Euharistie şi slujire. Putem constata cu recunoştinţă că mai multe dialoguri naţionale au abordat deja acest subiect: dialogul luterano-catolic din Statele Unite a produs o Declaration on the Way: Church, Eucharist and Ministry [Declaraţie despre Cale: Biserică, Euharistie şi Slujire] în 2015; iar dialogul naţional din Finlanda a publicat o declaraţie detaliată în 2017 intitulată Communion in Growth. Declaration on Church, Eucharist and Ministry [Comuniune în creştere: Declaraţie despre Biserică, Euharistie şi Slujire]".

O lectură pre-confesională a lui "Confessio Augustana"

Este esenţial să continuăm să construim pe temeliile acestei lucrări importante. Confruntarea cu Confessio Augustana poate fi de mare ajutor în acest efort, cu condiţia ca aceasta să fie citită şi interpretată în mod pre-confesional, aşa cum a fost prezentată la Augsburg în 1530, şi în conformitate cu intenţia sa iniţială, nu ca un text dezbinător, ci ca un document de unitate. Comisia mixtă luterano-catolică a exprimat deja clar această convingere cu ocazia celei de-a 450-a aniversări a publicării lui Confessio Augustana: "Ceea ce am recunoscut în Confessio Augustana ca o credinţă comună ne poate ajuta să mărturisim această credinţă împreună şi în timpul nostru. Aceasta este sarcina încredinţată de Domnul înviat Bisericilor noastre şi aceasta este ceea ce ele datorează lumii şi omenirii. Aceasta corespunde şi intenţiei lui Confessio Augustana, care a avut ca scop nu numai păstrarea unităţii Bisericii, ci şi mărturia adevărului Evangheliei în timpul şi în lumea sa".

Aspiraţia principală a celei de-a 500-a aniversări a Dietei din Augsburg este, aşadar, de a urma din nou această cale şi, în comuniune ecumenică, de a interpreta şi a scoate la iveală importanţa lui Confessio Augustana ca mărturie a unităţii şi ca mărturisire pre-confesională a credinţei creştine. Trebuie, aşadar, să ne concentrăm din nou asupra sarcinii formulate în prefaţa lui Confessio Augustana din 1530, care rămâne valabilă şi astăzi: "Pentru ca o adevărată religie comună să fie adoptată şi menţinută de noi toţi şi, aşa cum toţi existăm şi ne disputăm sub un singur Cristos, tot aşa să putem trăi cu toţii în unitate, într-o singură comunitate şi într-o singură Biserică".

Prin urmare, sperăm ca a 500-a aniversare a Dietei din Augsburg şi a Confessio Augustana proclamată atunci să fie celebrată, conform intenţiilor sale iniţiale, în comuniune ecumenică, astfel încât să se poată da un nou impuls căutării şi restaurării unităţii Bisericii, pierdută în timpul Reformei. Pentru ca drumul ecumenic spre Augsburg 2030, o aniversare de o semnificaţie istorică considerabilă, să fie roditor, este necesar însă să fie parcurs cu încredere şi determinare începând de astăzi.

Cardinal Kurt Koch, prefect al Dicasterului pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

(După L'Osservatore Romano, 17 ianuarie 2026)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

*

Pe ercis.ro există o pagină specială dedicată Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor, în meniul Biblioteca > Ecumenism.