© Vatican Media

Între întunericul lumii şi lumina care vine

La ce punct este noaptea?

Papa Leon al XIV-lea va conduce primul său ajun în noaptea de Crăciun miercuri (24 decembrie 2025), la ora [locală] 22.00. O noapte care este plină de lumină şi de glorie. O contradicţie, un paradox, această noapte în care întunericul face loc exploziei de lumină a Dumnezeului prunc născut într-o peşteră. Este noaptea lui sol invictus, a luminii care se întoarce şi, neînvinsă de întuneric, învinge întunericul. Este experienţa fiecărui om atunci când se simte pierdut în întuneric şi, dintr-o dată, printr-un dar primit în mod misterios, îşi recapătă curajul, îşi găseşte drumul şi din nou vede şi trăieşte.

Dar la început este noapte. Şi noaptea este toate acestea: incertitudine, îndoială, paralizie, frică... cine nu a trăit-o? Nu numai fiecare om, ci întreaga omenire experimentează întunericul, noaptea, lipsa de sens, nedreptatea şi disperarea. De câţiva ani, lumea contemporană se află într-o noapte lungă, fără sfârşit. "Inima mi s-a pierdut, / groaza m-a cuprins: / noaptea plăcerii mele / mi-a schimbat-o în teroare" cântă profetul Isaia, amintind de sfatul lui Dumnezeu: "Du-te şi pune un străjer / care să dea de ştire ce va vedea", un străjer care "va sta toată noaptea" şi va întreba: "Santinelă, cât mai este din noapte?" (Is 21,4-11).

"Veghe", cuvântul latin pentru "santinelă", este cuvântul care indică starea creştinului, veghe ca stare de veghe, vigilenţă. Chiar şi veghea este o contradicţie: când se lasă întunericul, simţurile noastre se opresc, cerând odihnă naturală, suspendarea nopţii. Totuşi, există ceva, o forţă şi mai mare, care ne îndeamnă să rămânem treji, să veghem, să fim vigilenţi. Să trăim în tensiunea şi atenţia speranţei. Există un exemplu, domestic şi familiar, pe care toată lumea l-a experimentat: veghea nocturnă pe care o ţine o mamă când copilul ei mic se îmbolnăveşte. Mama rămâne acolo, nu "face" prea multe, dar rămâne acolo, aşteptând şi privindu-şi copilul care doarme, încercând să depăşească durerea febrei, privindu-l şi căutând semne că boala trece. Astăzi, întreaga lume este bolnavă şi se zvârcoleşte în convulsiile febrei. Şi bate din picioare şi protestează şi nu găseşte pace. Pacea nu se găseşte nicăieri. Pe acest câmp de luptă, Biserica este chemată încă o dată să fie un "punct de prim ajutor matern", un spital de campanie care alină durerea, care îngrijeşte rănile, care veghează cu speranţă tenace. Cu credinţa sigură că tocmai aici, în cea mai întunecată noapte, nu suntem singuri, pentru că Domnul este prezent, este aproape. "Iată, eu sunt cu tine şi te voi păzi oriunde vei merge", îi dezvăluie Domnul lui Iacob în visul său nocturn de la Betel, iar Iacob va spune la trezire: "Cu siguranţă, Domnul este în locul acesta şi eu nu ştiam" (Gen 28,15-17). Secole mai târziu, Sfântul Augustin îi va face ecou cu aceste cuvinte (adesea citate de Papa Francisc): "Mi-e teamă că Domnul va trece şi eu nu voi observa".

Iată invitaţia care vine în această noapte de Crăciun: veghează, nu dormi, nu te lăsa distras de aparenţe, fi atent şi priveşte mai bine! Semnele timpurilor nu sunt cele stridente, cele mai evidente, ci cele mai subtile şi surprinzătoare. În noaptea omenirii, creştinii sunt chemaţi să caute ceea ce nu este noapte, să caute lumina care deja străluceşte în întuneric şi să o facă să strălucească. Să fie ei înşişi lumină. Cum se poate fi lumină? Calea este arătată de înţelepciunea străveche a poporului lui Israel, care propune un drum pe care îl cunoaştem în adâncul sufletului, dar poate l-am uitat: "Când se termină noaptea şi începe ziua?", a întrebat odată un bătrân rabin. Dar răspunsurile elevilor săi au fost nesatisfăcătoare până când bătrânul rabin a răspuns astfel: "Este atunci când, privind faţa oricărei persoane, recunoşti un frate sau o soră. Până atunci, este încă noapte în inima ta". Aceasta este calea pentru a fi lumină, o lumină inevitabil gentilă, blândă, precum aceea despre care cântă Sfântul Efrem Sirul în imnul său în noaptea de Crăciun: "Aceasta este noaptea împăcării / nimeni să nu se mânie sau să nu se posomorî./ În această noapte, care îi linişteşte pe toţi,/ nimeni să nu ameninţe sau să nu strige. / Aceasta este noaptea Celui Blând, / nimeni să nu fie amar sau aspru. / În această noapte a Celui Umil / nimeni să nu fie trufaş sau arogant". Să urmăm aşadar cărarea subtilă a blândeţii care poate face să încolţească lumina. Numai această forţă umilă a blândeţii este invincibilă şi, în cele din urmă, răstoarnă lumea şi învinge întunericul nopţii.

Andrea Monda

(După L'Osservatore Romano, 23 decembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu