© Vatican Media

Pr. Roberto Pasolini, OFMCap., predicator al Casei Pontificale:

A treia meditaţie de Advent 2025

Universalitatea mântuirii. O speranţă fără condiţii

În primele două meditaţii din acest Advent, am contemplat Parusia Domnului, întoarcerea sa glorioasă la sfârşitul timpurilor, învăţând să trăim sub un cer răbdător care nu oboseşte niciodată să arate încredere în omenire. Am reflectat apoi asupra responsabilităţii de a reconstrui împreună casa Domnului, recunoscând că fiecare reînnoire autentică a Bisericii vine prin capacitatea de a îmbrăţişa diferenţele fără a ceda iluziei uniformităţii, purtând împreună povara comuniunii chiar şi atunci când vocile noastre nu se armonizează imediat.

Acum, apropiindu-ne de Crăciun şi de încheierea Jubileului, dorim să ne îndreptăm privirea către o a treia mişcare a harului: manifestarea universală a mântuirii. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că Poarta Sfântă este închisă pe 6 ianuarie, solemnitatea Epifaniei Domnului. În ziua în care Biserica celebrează manifestarea lui Cristos la toate popoarele, drumul jubiliar se încheie şi cu închiderea Porţii Sfinte. Coincidenţa este semnificativă: pe măsură ce o poartă vizibilă se închide, se afirmă cu forţă că mântuirea lui Cristos rămâne definitiv deschisă tuturor.

Atât Jubileul, cât şi Naşterea Domnului ne pun în faţa aceleaşi provocări: să recunoaştem venirea lui Cristos în umanitatea noastră ca o lumină care trebuie primită, extinsă şi oferită lumii. În joc este catolicitatea Bisericii, în semnificaţia sa dublă şi inseparabilă: pe de o parte, posedarea plinătăţii lui Cristos; pe de altă parte, trimiterea la întregul neam omenesc, fără excepţii sau excluderi. Aceasta este speranţa pe care dorim să o contemplăm: o mântuire cu adevărat universală.

Lumina adevărată

În drum spre sărbătoarea Epifaniei, este util să recuperăm modul în care a patra Evanghelie prezintă misterul Întrupării. Spre deosebire de Luca, care relatează naşterea lui Isus prin concreteţea evenimentelor - ieslea, păstorii, cântecul îngerilor - Ioan îşi ridică privirea şi observă venirea Cuvântului de sus, ca izbucnirea în lume a unei lumini adevărate. Nu orice lumină, ci lumina care "luminează pe orice om" (In 1,9), capabilă să dezvăluie nu numai misterul lui Dumnezeu, ci şi pe cel al fiinţei umane.

Este o intuiţie puternică: lumina lui Cristos se manifestă ca lumină adevărată pentru că este capabilă să lumineze, să clarifice şi să orienteze întreaga complexitate a experienţei umane. Nu şterge întrebările, dorinţele şi căutările umane, ci le conectează, le purifică şi le conduce spre un sens mai deplin.

Totuşi, aşa cum Ioan însuşi nu uită să sublinieze, această lumină nu este primită spontan. Dimpotrivă, apariţia ei trezeşte în noi o rezistenţă neaşteptată şi dureroasă.

Cuvântul era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit (In 1,9-11).

Cum este posibil acest lucru? Lumea a fost creată prin Cuvânt, şi totuşi nu-l recunoaşte. Cuvântul vine la ai săi, dar ai săi nu-l primesc. Acest paradox se regăseşte în toată Evanghelia lui Ioan: lumina străluceşte în întuneric, dar întunericul opune rezistenţă. De ce se întâmplă acest lucru? Ce îl face pe om atât de rezistent la lumina care vine să-l mântuiască?

Găsim răspunsul în dialogul nocturn dintre Isus şi Nicodim, când Învăţătorul explică cu luciditate motivele profunde ale acestui refuz.

Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul vine la lumină ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu (In 3,19-21).

Problema nu este lumina, care prin însăşi natura sa luminează şi dă viaţă, ci disponibilitatea noastră de a o primi. Lumina este necesară şi frumoasă, dar şi exigentă: demască ficţiunile, dezvăluie contradicţiile, ne obligă să recunoaştem ceea ce am prefera să nu vedem. De aceea o evităm adesea, refugiindu-ne în siguranţa întunericului care ne protejează.

Este important de menţionat că Isus nu-i pune în contrast pe cei care fac răul cu cei care fac binele, ci pe cei care fac răul cu cei care fac adevărul. Pentru a primi lumina Întrupării, nu este necesar să fim deja buni sau perfecţi, ci să începem să facem adevărul în propria viaţă: să nu ne mai ascundem şi să acceptăm să fim văzuţi pentru ceea ce suntem. Întruparea este eliberatoare tocmai pentru că spulberă orice moralism şi ne spune că Dumnezeu este mai interesat de adevărul nostru decât de o bunătate de faţadă. A pregăti calea Domnului înseamnă, în cele din urmă, asta: a merge în adevăr, cu sinceritate şi fără frică.

În zilele Crăciunului, este firesc ca invitaţiile la bunătate să se înmulţească: chemări la caritate, la generozitate, la primire. Acestea sunt cuvinte potrivite şi necesare, aparţin lexicului credinţei noastre. Şi totuşi, în acest Crăciun marcat de Jubileu, Biserica este poate chemată să facă ceva şi mai esenţial. Nu atât să adauge noi îndemnuri, cât să facă un pas mai profund: să înceapă un drum de adevăr mai mare.

A face adevărul, de fapt, nu înseamnă a etala o puritate morală sau a revendica o coerenţă impecabilă. Mai degrabă, înseamnă a accepta să ne prezentăm cu sinceritate, recunoscând şi rezistenţele noastre, slăbiciunile noastre, chiar şi neîncrederea care uneori persistă în inimile noastre atunci când ne descoperim slabi. Este un gest umil şi în acelaşi timp curajos: a ne arăta lumii nu cu o aparenţă de soliditate, ci cu onestitatea cuiva care ştie că are nevoie să fie mântuit.

O Biserică ce întreprinde acest drum nu devine mai fragilă, ci mai credibilă. Nu-şi pierde identitatea, ci îi permite să apară în forma sa cea mai evanghelică: aceea a autenticităţii. Lumea nu aşteaptă de la noi imaginea unei instituţii fără cusur, nici încă un discurs care să indice ceea ce ar trebui făcut. Are nevoie să întâlnească o comunitate care, în pofida imperfecţiunilor şi contradicţiilor sale, trăieşte cu adevărat în lumina lui Cristos şi nu se teme să se arate aşa cum este. Acesta ar fi gestul cu adevărat puternic, adevărata Epifanie: să-l manifestăm pe Cristos nu în pofida fragilităţii noastre, ci tocmai prin ea, pentru că acolo străluceşte cel mai puternic harul său.

Cine caută găseşte

O modalitate singulară de a fi autentici, pregătind - sau mai degrabă mergând - calea Domnului, este cea a magilor, care pornesc de departe, urmând legea cea mai exigentă dintre toate: legea dorinţei. În acest fel, magii ne arată că a primi lumina Crăciunului este necesară o anumită distanţă, uneori chiar o fugă pe dealuri. Una dintre cele mai obişnuite forme de orbire provine din obiceiul de a privi realitatea prea de aproape, prinşi în judecăţi preconcepute şi în interpretări prea bine stabilite. A porni de departe, uneori, ne permite să vedem lucrurile mai bine: cu o privire mai liberă, mai profundă, mai capabilă de surpriză.

Această dinamică nu îi priveşte numai pe cei aflaţi la margine sau în căutare, ci îi implică şi pe cei care trăiesc permanent în centrul vieţii ecleziale şi poartă responsabilităţile acesteia. Familiaritatea cotidiană cu rolurile, structurile, deciziile şi urgenţele poate, în timp, să ne îngusteze viziunea. Riscăm astfel să ne chinuim să recunoaştem noile semne prin care Dumnezeu se face prezent în viaţa lumii. Adesea, tocmai ceea ce vine "de departe" - o voce periferică, o întrebare neaşteptată, o rană în lume - este ceea ce redă profunzime şi adevăr privirii noastre.

De Crăciun, celebrăm că lumina a intrat în lume; de Epifanie, ne amintim că această lumină nu se impune, ci se lasă recunoscută. Este o lumină adevărată şi puternică, dar se manifestă într-o istorie încă marcată de întuneric şi de căutare. Epifanie, de fapt, înseamnă manifestare: nu o străfulgerare orbitoare, ci o prezenţă care se oferă celor dispuşi să se mişte. Nu toţi o văd la fel, nu toţi o recunosc în acelaşi timp. Lumina lui Cristos se lasă întâlnită de cei dispuşi să iasă din ei înşişi, să pornească la drum, să caute.

Acest lucru este valabil şi pentru drumul Bisericii. Nu tot ceea ce este adevărat apare imediat clar, nici ceea ce este evanghelic nu este imediat eficace. Uneori, adevărul cere să fie urmat chiar înainte de a fi pe deplin înţeles. Aşa s-a întâmplat cu magii, care nu au înaintat susţinuţi de certitudini consolidate, ci de o stea fragilă, dar suficientă pentru a-i pune pe drumul lor.

Odată ajunşi la Ierusalim, magii nu se tem să pună întrebările care le-au rămas în inimă.

Unde este regele nou-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit şi am venit să-l adorăm (Mt 2,2).

Mişcarea lor afirmă un adevăr decisiv: pentru a întâlni chipul lui Dumnezeu făcut om, trebuie să pornim la drum. Acest lucru este valabil pentru fiecare credincios, dar capătă o greutate deosebită acolo unde credinţa se împleteşte cu responsabilitatea de a proteja, de a călăuzi şi de a discerne. Fără o dorinţă vie, chiar şi cele mai înalte forme de slujire riscă să devină repetitive, autoreferenţiale şi incapabile de surpriză.

În viaţa Bisericii, ca în viaţa fiecărei persoane, recunoaştem cu adevărat numai ceea ce continuăm să căutăm. Dorinţa precedă înţelegerea şi menţine calea deschisă atunci când răspunsurile încă nu sunt clare. Momentele cele mai rodnice din istoria Bisericii nu se nasc din strategii bine calibrate, ci din inimi care se interoghează continuu pe sine şi îşi pun întrebările în dialog cu realităţile lumii. Când această dorinţă rămâne vie, întâlnirea cu Dumnezeu surprinde şi depăşeşte aşteptările; când se estompează, chiar şi semnele cele mai evidente riscă să nu mai fie recunoscute.

Steaua care i-a călăuzit pe magi devine astfel un semn al subtilelor aduceri aminte cu care Dumnezeu continuă să se facă prezent în istorie. Este un semn care nu impune răspunsuri, ci ridică întrebări; nu oferă certitudini imediate, ci deschide un drum. Magii nu cunosc Scripturile lui Israel, dar ştiu să citească cerul: aceasta ne aminteşte că Dumnezeu vorbeşte şi prin căi neaşteptate, experienţe periferice, întrebări care apar din contactul cu realitatea şi aşteaptă să fie ascultate.

Magii fac vizibilă promisiunea evanghelică: "Cine caută găseşte" (Mt 7,8). Dar căutarea este posibilă numai dacă acceptăm căutarea constantă, recunoscând propriile nevoi şi menţinând un spaţiu de aşteptare. Aşa pregătim calea Domnului: nu respingând prea repede întrebările, ci permiţându-le să devină locul în care Dumnezeu vine să ne întâlnească.

A rămâne aşezaţi

Există o modalitate subtilă şi, tocmai din acest motiv, periculoasă de a evita căutarea lui Cristos: să nu ne opunem, ci să rămânem nemişcaţi. Nu este vorba de a refuza sau de a nega în mod deschis, ci mai degrabă de a nu ne pune în mişcare. Este tentaţia de a ne instala într-o poziţie aparent liniştitoare, construită pe certitudini şi obiceiuri consolidate, dar care, în timp, riscă să devină o formă de imobilitate interioară. Un loc care pare să protejeze, în timp ce izolează încetul cu încetul, adesea fără să ne dăm seama. Relatarea evanghelică a magilor luminează cu mare claritate chiar această posibilitate.

La vestea naşterii unui rege, Irod este tulburat şi, odată cu el, tot Ierusalimul. Cărturarii şi conducătorii preoţilor îşi îndeplinesc cu scrupulozitate îndatoririle: consultă textele, oferă interpretări corecte, oferă răspunsuri precise. Şi Irod pare atent: întreabă, calculează, face planuri. Toţi apar implicaţi, dar nimeni nu face pasul decisiv: să pornească spre Betleem, asumându-şi riscul şi surpriza a ceea ce s-ar putea întâmpla. Preferă să delege magilor sarcina de a merge, rezervându-şi dreptul de a fi informaţi despre evoluţia evenimentelor. Este atitudinea celor care vor să ştie totul fără să se expună, rămânând la adăpost de consecinţele implicării reale.

Această dinamică ne afectează îndeaproape. Trăim cufundaţi într-un flux continuu de informaţii: ne documentăm, analizăm, citim pe larg. Totuşi, această abundenţă de cunoştinţe rareori corespunde unei implicări reale. Ştim atât de multe, dar rămânem distanţi. Observăm realitatea fără a permite acesteia să ne afecteze, protejaţi de o poziţie care ne fereşte de neprevăzut. Astfel, informaţia devine o scurtătură înşelătoare: ne face să ne simţim implicaţi, în timp ce, în realitate, ne permite să rămânem nemişcaţi.

Pentru Biserică, acest risc capătă contururi deosebit de delicate. Este posibil să cunoaştem bine doctrina, să păstrăm tradiţia, să celebrăm liturgia cu grijă şi totuşi să rămânem nemişcaţi. Asemenea cărturarilor din Ierusalim, şi noi putem şti unde Domnul continuă să fie prezent - în periferii, printre săraci, în rănile istoriei - fără a găsi puterea sau curajul de a merge în această direcţie.

Epifania ne aminteşte că numai cei care pornesc la drum întâlnesc regalitatea lui Cristos. Numai cei care îşi asumă riscul căutării pot ajunge la adoraţia Cuvântului făcut om. Cei care rămân aşezaţi, protejaţi de propriile certitudini, ajung să piardă întâlnirea cu manifestarea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când aceasta este aproape şi clar indicată în Scripturi. Adevărata lumină poate fi primită numai în măsura în care acceptăm treptat să ieşim din zonele noastre de umbră, chiar şi atunci când acestea au aspectul liniştitor al competenţei, al instituţiei sau al unei certitudini religioase dobândite.

A ne ridica şi a străluci

Atitudinea magilor diferă de cea a lui Irod şi a curţii sale: călători neînfricaţi care, deşi nu cunosc Scripturile lui Israel, par să întrupeze spiritul lor cel mai autentic. Profeţii, în timpul dificil al întoarcerii din exil, îndemnaseră deja poporul să pornească din nou la drum, când speranţele pentru un viitor diferit păreau încă îndepărtate şi aproape imposibile. În aşa-numita carte a mângâierii lui Isaia, proclamată de liturgie în solemnitatea Epifaniei, răsună un imperativ decisiv, care nu lasă loc la ezitări:

Ridică-te, luminează-te, căci lumina ta vine... peste tine va răsări Domnul! (Is 60,1-2).

Aceasta este invitaţia la care Irod nu reuşeşte să răspundă şi care, în schimb, pune în mişcare călătoria magilor. Pentru a-l întâlni pe Domnul care s-a manifestat în umanitatea noastră, primul pas este întotdeauna să ne ridicăm: să lăsăm în urmă refugiile noastre interioare, certitudinile noastre, viziunea noastră consolidată asupra lucrurilor. A ne ridica necesită curaj. Înseamnă să abandonăm stilul de viaţă sedentar care ne protejează, dar ne imobilizează, să acceptăm oboseala drumului, să ne expunem incertitudinii a ceea ce încă nu este clar. Magii se ridică, îşi părăsesc patria, traversează distanţe fără garanţii, conduşi numai de un semn slab şi discret. Nu ştiu exact ce vor găsi, şi totuşi au încredere în acea lumină care îi precedă.

După invitaţia de a ne ridica, profetul adaugă o indicaţie surprinzătoare: ne cere să ne îmbrăcăm cu o lumină care nu este încă pe deplin vizibilă, dar care este deja promisă. Aceasta face aluzie la o dispoziţie interioară: să trăim ca şi cum lumina ar veni, chiar înainte de a vedea semnele ei. Aceasta înseamnă să menţinem încrederea chiar şi atunci când circumstanţele nu o justifică pe deplin, să continuăm să sperăm cât timp noaptea nu s-a terminat încă. Numai aşa este posibil să pornim la drum spre ceva nou, acceptând incertitudinea şi chiar riscul dezamăgirii, în loc să rămânem blocaţi acolo unde suntem.

După ce s-au ridicat şi au acceptat să se îmbrace într-o speranţă care i-a precedat, magii fac un gest ulterior, poate cel mai decisiv dintre toate. Drumul, căutarea, aşteptarea nu îi conduc la o autoafirmare, ci la o înjosire. Dorinţa care i-a pus în mişcare îşi găseşte împlinirea nu în posesie, ci în adoraţie. Abia atunci călătoria lor ajunge cu adevărat la destinaţie.

Şi, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând la pământ, l-au adorat şi, deschizând tezaurele lor, i-au oferit daruri: aur, tămâie şi smirnă (Mt 2,11).

Îngenunchind în faţa simbolului umil şi modest al pruncului, magii descoperă că accesul la celălalt - diferit, fragil, neaşteptat - are loc întotdeauna de jos, niciodată de sus. Înjosindu-se, distanţa este depăşită şi diversitatea devine locuibilă. Nu este vorba de a renunţa la propria identitate, ci de a o încredinţa, deschizând-o misterului pe care celălalt îl poartă cu sine.

A ne ridica şi apoi a ne îngenunchea: aceasta este mişcarea credinţei. Ne ridicăm pentru a ieşi din noi înşine, nu pentru a ne pune în centru. Şi apoi ne înjosim, pentru că ne dăm seama că ceea ce întâlnim este în afara controlului nostru. Acest lucru este valabil în raportul cu Dumnezeu, dar şi în relaţiile de fiecare zi. Atâta timp cât lucrurile merg aşa cum ne imaginăm, este uşor să rămânem; în schimb, atunci când celălalt ne surprinde, ne dezamăgeşte sau ne schimbă, a rămâne fideli alegerilor pe care le-am făcut şi iubirii promise ne cere să încetăm să ne impunem punctul de vedere şi să învăţăm să ascultăm cu adevărat.

Pentru Biserică, această dublă mişcare - ridicarea şi prosternarea - este esenţială. Ea este chemată să se mişte, să iasă, să întâlnească persoane şi situaţii care sunt îndepărtate de ea. Dar este chemată şi să ştie să se oprească, să-şi coboare privirea, să recunoască faptul că nu totul îi aparţine sau poate fi controlat. Numai aşa darul mântuirii poate deveni universal: în măsura în care Biserica acceptă să lase în urmă propriile certitudini şi să privească viaţa celorlalţi cu respect, recunoscând că şi acolo, adesea în moduri neaşteptate, poate ieşi la iveală ceva din lumina lui Cristos.

A ne regăsi pe noi înşine

Când Magii intră în casă şi îl văd pe prunc cu mama sa, Maria, se găsesc în faţa a ceva ce depăşeşte aşteptările lor. Îngenunchează şi îşi deschid cuferele cu comori, oferind aur, tămâie şi smirnă. Cu aceste daruri, mărturisesc în acel prunc prezenţa lui Dumnezeu, regalitatea sa şi deplina sa împărtăşire a umanităţii noastre, marcată şi de suferinţă şi de moarte. Dar, în timp ce îndeplinesc acest gest, se întâmplă ceva neaşteptat: nu numai că descoperă cine este acel prunc, ci încep să simtă cine sunt ei înşişi.

Pe chipul lui Isus, Dumnezeul făcut om, magii întrezăresc că aceeaşi demnitate este promisă şi vieţii lor. Dacă în acel prunc Dumnezeu se revelează ca Rege, atunci şi viaţa umană este chemată la o măreţie care nu vine din putere, ci din grijă şi din slujire. Dacă Dumnezeu a ales să locuiască în trupul nostru, atunci fiecare viaţă umană poartă în sine o lumină, o vocaţie, o valoare care nu poate fi ştearsă. Darurile pe care le oferă magii devin astfel o oglindă: vorbesc despre Dumnezeu, dar dezvăluie şi ceea ce omul este chemat să devină.

Prin vizita magilor, misterul Întrupării îşi dezvăluie întreaga putere universală. Nu am venit pe lume numai pentru a supravieţui sau pentru a străbate timpul în cel mai bun mod posibil. Ne-am născut pentru a avea acces la o viaţă mai mare: aceea a fiilor lui Dumnezeu. Magii au pornit în căutarea unei stele şi l-au găsit pe Cristos; dar căutându-l pe Cristos, s-au găsit şi pe ei înşişi. Au descoperit că, deşi veneau de departe şi fără a cunoaşte Scripturile, chiar şi în umanitatea lor strălucea o lumină care aştepta numai să fie recunoscută şi adusă la lumină.

Poate că Biserica este chemată, astăzi mai mult ca niciodată, să facă mai ales asta: să aducă lumina lui Cristos în lume. Nu ca pe ceva de impus sau de apărat, ci ca o prezenţă de oferit, lăsând ca fiecare să se poată apropia de ea printr-un drum similar cu cel al magilor. Ei au plecat de la dorinţă, au pornit în călătorie, au înfruntat întrebări şi incertitudini şi, abia la sfârşit, l-au recunoscut pe Cristos şi, în faţa lui, s-au descoperit şi pe ei înşişi.

Din această perspectivă, misiunea nu constă în a forţa întâlnirea, ci în a o face posibilă. A oferi lumină înseamnă a proteja spaţiul cercetării, a permite ca dorinţa să se pună în mişcare, a însoţi fără a anticipa răspunsurile. Astfel, întâlnirea cu Cristos nu şterge umanitatea celui care îl caută, ci o scoate la lumină şi o împlineşte.

Dacă avem curajul să oferim lumii o mărturie atât de simplă şi luminoasă, am putea experimenta ceea ce profetul Isaia anunţă ruinelor Ierusalimului: o cetate chemată să devină un loc de atracţie pentru toate popoarele.

Vor umbla neamuri la lumina ta
şi regi, în strălucirea zorilor tale.
Ridică-ţi ochii împrejur şi priveşte:
toţi se adună şi vin spre tine!
Fiii tăi vin de departe
şi fiicele tale sunt purtate pe braţe.
Atunci vei vedea şi te vei lumina;
îţi va bate inima şi se va lărgi,
pentru că belşugul mării se va întoarce la tine
şi bogăţiile neamurilor vor veni la tine (Is 60,3-5).

O Biserică ce oferă tuturor prezenţa lui Cristos nu îşi însuşeşte lumina sa, ci o reflectă. Nu se plasează în centru pentru a domina, ci pentru a atrage. Şi tocmai din acest motiv, devine un spaţiu de întâlnire, unde fiecare persoană îl poate recunoaşte pe Cristos şi, în prezenţa sa, poate redescoperi sensul propriei vieţi.

Această perspectivă ne obligă să reconsiderăm multe dintre practicile noastre misionare. Ne imaginăm adesea că a evangheliza înseamnă a duce ceva ce lipseşte, a umple un gol, a corecta o greşeală. Epifania indică o altă cale: a-i ajuta pe ceilalţi să recunoască lumina care locuieşte deja în ei, demnitatea pe care o posedă deja, darurile pe care le păstrează deja. Nu noi suntem cei care îl "dăm" pe Cristos lumii, ca şi cum am avea drepturi exclusive asupra lui. Suntem chemaţi să facem vizibilă prezenţa sa cu atâta claritate şi adevăr, încât fiecare persoană să poată recunoaşte în el sensul propriei existenţe.

Aceasta nu relativizează adevărul lui Cristos şi nici nu reduce evanghelia la o valorizare generică a omenirii. Dimpotrivă, ia în serios catolicitatea Bisericii în semnificaţia sa cea mai profundă: protejarea lui Cristos pentru a-l oferi tuturor, cu încrederea că în fiecare persoană sunt deja prezente frumuseţea, bunătatea şi adevărul, chemate la împlinire şi să-şi găsească sensul lor cel mai deplin în El. Adevărata lumină a Crăciunului "luminează fiecare om" tocmai pentru că este capabilă să dezvăluie fiecăruia propriul său adevăr, propria sa chemare, propria sa asemănare cu Dumnezeu.

Dacă ar fi aşa, Crăciunul, care este împletit cu încheierea Jubileului, ar fi putut aprinde o speranţă necondiţionată nu numai în Biserică, ci şi în lume. Biserica se poate bucura că l-a redescoperit pe Cristos drept centru al său; lumea, întâlnind mărturia noastră fragilă, s-ar fi putut simţi încurajată să-şi dezvăluie umanitatea, să-şi ofere darurile şi să-şi recunoască demnitatea în faţa lui Dumnezeu.

Acesta ar fi semnul cel mai elocvent al unei Biserici fidele vocaţiei sale: să nu ţină lumina pentru sine, ci să o lase să strălucească pentru ca noua viaţă, deja semănată în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei, să poată în sfârşit să încolţească şi să aducă rod.

Să ne rugăm

Dumnezeule, care prin steaua călăuzitoare l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, dă-ne, te rugăm, harul ca noi, care te-am cunoscut prin credinţă, să ajungem să privim chipul măririi tale. Prin Cristos, Domnul nostru.

(După Vatican News, 19 decembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu