© Vatican Media

Pr. Roberto Pasolini, OFMCap., predicator al Casei Pontificale:

A doua meditaţie de Advent 2025

A reconstrui casa Domnului. O Biserică fără contrapoziţii

În prima noastră meditaţie de Advent, ne-am îndreptat privirea către Parusia Domnului de la sfârşitul timpurilor, contemplând imaginea unui Dumnezeu care a anunţat şi a promis revenirea sa glorioasă. Confruntaţi cu această speranţă, ne-am simţit chemaţi la auto-vigilenţă, pentru a nu pierde capacitatea noastră de a percepe harul lui Dumnezeu la lucru în tăcere în istorie. Tocmai acest har continuă să dea viaţă lumii şi să ofere Bisericii mereu noi oportunităţi de convertire. Ne învaţă să trăim, ca în zilele lui Noe, sub un cer răbdător care nu oboseşte niciodată să reînnoiască încrederea în noi, în pofida slăbiciunilor şi contradicţiilor noastre.

În această a doua meditaţie, dorim să reflectăm asupra delicatei responsabilităţi de a primi acest har nu numai ca indivizi, ci şi ca o comunitate de credincioşi. Botezul ne-a constituit "colaboratori ai lui Dumnezeu" pentru a construi, în timp şi istorie, "edificiul" său (1Cor 3,9), care este Biserica: "semnul şi instrumentul unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc", conform definiţiei curajoase şi profetice date de Conciliul al II-lea din Vatican (Lumen gentium, 1).

Dar de ce unitate ar trebui să fim martori? Şi cum putem oferi lumii o comuniune care nu se reduce la o chemare generică la fraternitate, ci devine un punct de referinţă stabil şi credibil, capabil să regenereze încrederea?

Iluzia uniformităţii

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne întoarcem exact acolo unde ne-a lăsat prima meditaţie de Advent: urmările potopului. După marele cataclism, Scriptura dezvăluie un scenariu surprinzător: Dumnezeu îl binecuvântează pe Noe şi pe fiii săi, încredinţându-le din nou pământul. Violenţa umană nu a avut ultimul cuvânt, iar istoria se reia cu un ritm nou. Cartea Genezei dedică un întreg capitol unei lungi liste de popoare, limbi, teritorii şi genealogii: un mozaic pestriţ care pare să sugereze că viaţa, atunci când renaşte, nu produce copii identice, ci diferenţe. În multiplicarea formelor, chipurilor şi culturilor, binecuvântarea lui Dumnezeu dă roade.

Totuşi, această mişcare de distribuţie şi diferenţiere expune omenirea la un risc pe care îl percepe imediat ca ameninţător: dispersarea. După ce experimentează fragilitatea existenţei, omenirea care se naşte se teme de fragmentare, nemaifiind un singur popor. În acest climat apare relatarea despre Turnul Babel, plasată imediat după lista popoarelor (Gen 10). Episodul începe cu o notă aparent liniştitoare: "Tot pământul avea o singură limbă şi o singură grai" (Gen 11,1). O condiţie care ar putea părea ideală pentru pace şi cooperare. Dar continuarea dezvăluie curând o anumită ambiguitate:

Haideţi să ne construim o cetate şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer; să ne facem un nume ca să nu ne împrăştiem pe faţa întregului pământ (Gen 11,4).

Intenţia este clară: crearea unui singur punct de convergenţă - un oraş fortificat şi un turn impunător - pentru a asigura unitatea familiei umane şi, astfel, a exorciza teama de dispersie. Proiectul aparent lăudabil ascunde o logică fatală: unitatea nu este căutată prin rezolvarea diferenţelor, ci prin uniformitate. Toată lumea vorbeşte aceeaşi limbă, repetă aceleaşi cuvinte, urmăreşte acelaşi scop. Este visul unei lumi în care nimeni nu este diferit, în care nimeni nu îşi asumă riscuri, în care totul este previzibil.

Chiar şi alegerea materialelor reflectă această mentalitate. Naratorul observă că acei constructori folosesc cărămizi în loc de piatră şi bitum în loc de mortar. Pietrele îşi păstrează propria neregularitate; pot fi prelucrate şi îmbinate fără a le distruge forma. Cărămizile, în schimb, sunt identice, standardizate, perfect suprapozabile: simbol al unei societăţi care se teme de efortul libertăţii şi preferă siguranţa similarităţii. Rezultatul este o unanimitate aparentă: toată lumea aliniată, toată lumea de acord, nicio disonanţă. Dar este numai o coeziune superficială, realizată cu preţul eliminării vocilor individuale.

Istoria recentă cunoaşte bine această tendinţă: secolul al XX-lea a fost martorul totalitarismelor capabile să impună un singur mod de gândire, să reducă la tăcere disidenţa şi să-i persecute pe cei care au îndrăznit să gândească diferit. Ori de câte ori unitatea este construită prin suprimarea diferenţelor, rezultatul nu este comuniunea, ci moartea. Astăzi, în era reţelelor sociale şi a inteligenţei artificiale, riscul omogenizării ia forme noi şi mai subtile: algoritmi care selectează ceea ce vedem, creând bule informaţionale unde fiecare întâlneşte numai pe cei care gândesc ca el; inteligenţe artificiale care standardizează limbajul şi gândirea, reducând complexitatea umană la tipare previzibile; platforme care recompensează consensul rapid şi penalizează disidenţa atentă.

Această ispită nu cruţă nici măcar Biserica. De câte ori, de-a lungul istoriei, am confundat unitatea credinţei cu uniformitatea expresiilor, a sensibilităţilor şi a practicilor? De câte ori am dorit un consens instantaneu, incapabili să acceptăm ritmul mai lent al comuniunii adevărate, care nu se teme de confruntare şi nu şterge nuanţele?

Încurcarea ca terapie

În faţa proiectului Babel, Dumnezeu alege să intervină într-un mod surprinzător, departe atât de pedepsele violente, cât şi de indiferenţă. Textul biblic notează cu o ironie subtilă că "Domnul s-a coborât să vadă cetatea şi turnul" (Gen 11,5): construcţia pe care oamenii şi-o imaginau că ar putea ajunge până la cer se dovedeşte a fi atât de mică încât Dumnezeu trebuie să se aplece pentru a o observa. Dar adevărata esenţă a relatării se află în cuvintele care urmează.

Şi Domnul a zis: "Iată, toţi sunt de un popor şi de o vorbire; acesta este numai începutul a ceea ce vor să facă. De acum înainte nimic nu-i va împiedica să facă tot ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haideţi, să coborâm şi să le încurcăm vorbirea acolo, ca nimeni să nu înţeleagă vorbirea celuilalt!" (Gen 11,6-7).

La prima vedere, aceste cuvinte ar putea părea reacţia unui Dumnezeu gelos, temător de competiţia umană. Dar o lectură atentă - şi amintirea potopului tocmai descris - sugerează o altă interpretare: Dumnezeu nu vrea să pedepsească, ci mai degrabă să prevină un declin mortal, un proces de "de-creare" care ameninţă din nou viaţa.

Ce înseamnă să construieşti unitate prin uniformitate? Înseamnă să negi persoanele în unicitatea lor, să sacrifici diferenţele pentru proiectul comun, să aboleşti alteritatea care face posibilă întâlnirea. Este utopia periculoasă a unei societăţi compuse din copii identice, unde nimeni nu poate surprinde sau poate fi surprins. Aşa cum a spus Sfântul Părinte, adresându-se profesioniştilor din domeniul comunicării, aceasta este o lume "marcată de confuzia limbilor fără iubire, adesea ideologică sau facţională" (Papa Leon, 12 mai 2025). Dar o astfel de lume nu are nimic divin: este antiteza creaţiei. Dumnezeu creează separând, distingând, diferenţiind: lumina de întuneric, apa de pământ, ziua de noapte. Diferenţa este însăşi gramatica existenţei. Când omenirea alege calea uniformităţii, ea inversează impulsul creativ, căutând o formă de siguranţă care coincide cu respingerea libertăţii.

Încurcarea limbilor este, aşadar, un gest de protecţie, nu de distrugere. Dumnezeu nu divide pentru a domni, ci diferenţiază pentru a permite vieţii să înflorească din nou. El redă omenirii cel mai preţios bun: posibilitatea ca nu toţi să fie egali. El împiedică o singură voce să se impună ca un criteriu absolut, sufocând orice alteritate. Dispersia devine astfel un leac: întrerupe un plan de moarte, pune capăt visului unei unităţi realizate cu preţul libertăţii, redă demnitate singularităţilor. Este o terapie care redeschide spaţiul alianţei, pentru că alianţa nu există fără distanţă. Nu există comuniune fără diferenţă.

Dumnezeu doreşte, cu siguranţă, ca omenirea să fie unită, dar nu în orice fel. Unitatea născută din ştergerea diferenţelor nu este comuniune, ci fuziune: o nivelare care reduce omenirea la o masă. Pentru a înţelege mai bine riscul Babelului, Noul Testament ne oferă o imagine în oglindă: Rusaliile. În Faptele Apostolilor, oameni din diferite naţiuni - şi vorbind limbi diferite - îi înţeleg pe apostoli, fiecare în propria limbă (Fap 2,1-12). Acesta este un detaliu crucial: pluralitatea lingvistică nu este abolită, nici Duhul Sfânt nu impune o singură limbă universală. Apostolii îşi vorbesc propria limbă, iar ascultătorii lor o înţeleg pe a lor: diversitatea rămâne, dar nu mai desparte. Nu există uniformitate, dar există comuniune. Nu există o singură voce, dar toţi aud aceeaşi veste bună. Rusaliile vor fi răspunsul lui Dumnezeu la chinul Babelului: nu eliminarea diferenţelor pentru a crea unitate, ci transformarea lor în ţesătura unei comuniuni mai largi.

Templul de reconstruit

Omenirii îi va lua mult timp să asimileze lecţia de la Babel şi să înţeleagă că întâlnirea dintre Dumnezeu şi omenire devine posibilă numai acolo unde sunt păstrate asemănările care unesc şi diferenţele care fac comuniunea adevărată.

Începând cu capitolul doisprezece din Cartea Genezei, istoria biblică - după cum ştim - îşi restrânge atenţia şi se concentrează pe istoria unui popor, Israel, chemat de Dumnezeu să ocupe un loc singular în istoria mântuirii prin darul unui legământ. După eliberarea lor din sclavia din Egipt, lunga şi anevoioasa călătorie prin deşert şi intrarea în ţara promisă, Israel ajunge treptat să dorească o formă de organizare similară cu aceea a naţiunilor înconjurătoare: un rege care să conducă poporul şi apoi un templu în care să păstreze prezenţa Domnului şi a Legii sale.

Ambele alegeri vor aduce cu ele o ambiguitate constantă. Monarhia, deoarece reprezintă simbolic tentaţia de a înlocui domnia lui Dumnezeu, singurul Rege şi Păzitor adevărat al lui Israel, cu un suveran uman. Templul, deoarece vocaţia sa de a fi o casă de rugăciune, va rămâne mereu expus riscului corupţiei în formele sale, reducând spaţiul sacru la un ritual exterior, separat de viaţă şi de întâlnirea vie cu Domnul. Nu este o coincidenţă faptul că primul plan de construire a unui templu, care s-a maturizat în inima regelui David, a întâmpinat un răspuns timid şi aproape nedumerit din partea lui Dumnezeu. Prin profetul Natan, Domnul îi spune: "Îmi vei zidi tu o casă ca să locuiesc în ea? [...] Domnul îţi spune că îţi va zidi o casă" (2Sam 7,5.11). Este ca şi cum Dumnezeu i-ar aminti lui David că iniţiativa legământului vine întotdeauna de la el şi nu poate fi limitată la o clădire construită de om.

Istoria va demonstra cât de reală este această ambivalenţă. Templul din Ierusalim va fi distrus de mai multe ori, iar prin vocea puternică a profeţilor, poporul va interpreta acele momente - şi exiliile care le vor însoţi - drept consecinţe ale infidelităţii sale faţă de Lege. Totuşi, tocmai acele momente de separare de ţară şi de templu vor deveni oportunităţi pentru Israel de a redescoperi, mai profund, darul legământului şi dorinţa sinceră de a se întoarce la trăirea lui.

Un moment deosebit de semnificativ are loc în timpul întoarcerii din exilul babilonian şi al sarcinii laborioase de a reconstrui zidurile Ierusalimului şi ale templului. Cărţile lui Esdra şi Nehemia oferă o relatare vie: "Ierusalimul zace în ruine, iar porţile lui sunt mistuite de foc" (Neh 2,17). În faţa acestui scenariu dezolant, guvernatorul Nehemia lansează un apel: "Veniţi, să zidim zidurile Ierusalimului". Cei întorşi răspund: "Veniţi, să zidim!" şi se apucă de treabă "cu sârguinţă la lucrarea bună" (Neh 2,18). Este imediat clar că reconstrucţia va fi lentă şi dificilă. Cu toate acestea, poporul nu se descurajează: "Dumnezeul cerurilor ne va face să prosperăm; noi, slujitorii lui, vom zidi" (Neh 2,20).

Ulterior, găsim o lungă cronică a voluntarilor care, cot la cot, şi-au oferit cu generozitate serviciile pentru a reconstrui zidurile oraşului. Relatarea este evocatoare deoarece spune despre fiecare persoană care şi-a asumat responsabilitatea de a restaura o secţiune a zidurilor, chiar vizavi de propria casă. Cu toate acestea, nu au lipsit duşmanii care au împiedicat lucrările de reconstrucţie. Repatriaţii au fost nevoiţi să fie extrem de vigilenţi şi să se apere.

Cei care construiau zidul şi cei ce purtau poverile sau încărcau, cu o mână lucrau, iar cu cealaltă ţineau arma. Constructorii aveau fiecare sabia încinsă peste coapsele sale şi construiau (Neh 4,11-12).

Când în sfârşit noile temelii ale templului sunt puse, scena pare să se umple de entuziasm. Preoţii cu trâmbiţe, leviţii cu chimvale şi tot poporul îl celebrează pe Domnul, cântând: "Căci El este bun, căci veşnică este iubirea lui faţă de Israel" (Esd 3,11). Este un moment de bucurie colectivă, aproape o exultare care pare să topească povara anilor de exil.

Dar imediat se întâmplă ceva neaşteptat. În timp ce mulţi aclamă cu strigăte de bucurie, alţii - în special bătrânii, care văzuseră primul templu - izbucnesc într-un plâns incontrolabil. Scriptura observă:

Poporul un putea să deosebească strigătul de bucurie de strigătul plânsului poporului (Esd 3,12-13).

Această scenă finală este extraordinar de puternică. Cântecul nu mai este omogen: se ridică două voci, una de bucurie şi una de tristeţe, fără a se armoniza imediat. Acesta este climatul real în care are loc reconstrucţia templului Domnului. Când un spaţiu sacru este reconstruit, nimeni nu o ia de la capăt: există amintiri rănite, nostalgie, comparaţii inevitabile între ceea ce se pierde şi ceea ce se naşte, între ceea ce a fost şi ceea ce va fi. Reconstrucţia nu poate fi niciodată un drum liniar: este făcută din entuziasm şi lacrimi, din noi impulsuri şi regrete profunde.

Reînnoirea Bisericii

Relatarea biblică a reconstrucţiei templului devine un compendiu preţios pentru înţelegerea misterului Bisericii şi a nevoii sale perene de reînnoire în timp şi în spaţiu. Asemenea zidurilor şi templului din Ierusalim, Biserica - realitate divină şi în acelaşi timp umană - este chemată să se lase reconstruită încontinuu, astfel încât forma sa istorică să fie transparentă la frumuseţea Evangheliei. Au înţeles acest lucru mai ales sfinţii, care mai mult decât alţii intuiesc când "casa lui Dumnezeu" dă semne de oboseală.

Printre aceştia, Francisc de Assisi ocupă un loc special. În tăcerea căutării sale, aude vocea care îi spune: "Francisc, du-te şi repară casa mea, care, după cum vezi, este în ruine" (A doua viaţă de Toma de Celano VI, 10 - FF 593). Originarul din Assisi începe să răspundă chemării lui Dumnezeu restaurând clădiri din piatră. În curând înţelege că templul care trebuie reînnoit este însăşi Biserica, rănită de diviziuni şi împovărată de moduri de viaţă care nu mai dezvăluie prospeţimea Evangheliei. Cu radicalitatea urmării sale, Francisc redă Bisericii simplitatea luminoasă a fraternităţii evanghelice.

Nu este vorba de o excepţie: de-a lungul secolelor, Biserica a intuit şi a trăit întotdeauna nevoia de reînnoire pentru a rămâne fidelă sieşi şi, în acelaşi timp, pentru a continua să fie în slujba lumii. Conciliul al II-lea din Vatican a reamintit că Biserica pelerină este chemată de Cristos la "o reformă constantă" şi că "fiecare reînnoire a Bisericii constă în esenţă într-o mai mare fidelitate faţă de propria vocaţie" (Unitatis redintegratio, 6). Reînnoirea, aşadar, nu este o exigenţă extraordinară, ci atitudinea obişnuită a Bisericii care doreşte să rămână fidelă Evangheliei şi mandatului apostolic.

Istoria sacră pe care am urmărit-o, de la Babel până la întoarcerea lui Israel din exil, ne oferă câteva criterii fundamentale de discernământ. În primul rând, reînnoirea eclezială nu coincide niciodată cu tentaţia de a uniformiza totul. Ca şi la Babel, riscul transformării unităţii în omogenizare pândeşte mereu: a crede că o comuniune necesită numai identitate de stil, sensibilitate sau expresie. O Biserică ce se reînnoieşte nu este o Biserică uniformă, ci o Biserică aptă să îmbrăţişeze varietatea, lăsând Duhului Sfânt sarcina de a o ordona într-o armonie mai mare decât propriile noastre măsuri.

Un al doilea element reiese din scena constructorilor zidurilor, care lucrează cu o mână şi mânuiesc o armă cu cealaltă. Reînnoirea nu este niciodată o lucrare naivă sau paşnică: necesită o luptă spirituală continuă, deoarece botezul ne abilitează nu numai pentru a construi, ci şi pentru a rezista la ceea ce contrazice Evanghelia. Cei care încetează să lupte - împotriva orgoliului, lenei, iluziilor sau ideologiilor - încetează şi să zidească trupul lui Cristos. Biserica este reînnoită în măsura în care membrii săi sunt de acord să rămână angajaţi într-o luptă spirituală autentică, fără a se refugia în scurtăturile conservatorismului pur sau ale inovaţiei necritice.

În cele din urmă, scena reconstrucţiei, unde unii se bucură în timp ce alţii izbucnesc în lacrimi incontrolabile, ne oferă o a treia lecţie. Orice adevărată reînnoire vine prin disponibilitatea de a purta povara comuniunii. A reconstrui Biserica înseamnă a accepta această împletire: coexistenţa entuziasmului şi a nostalgiei, a speranţelor care înmuguresc şi a rănilor care încă sângerează. Comuniunea nu este niciodată un sentiment omogen, ci mai degrabă locul în care voci diferite învaţă să rămână apropiate fără a se anula reciproc. Este nevoie să ştim să ascultăm chiar şi ceea ce nu corespunde propriei noastre sensibilităţi, să îmbrăţişăm durerea celorlalţi fără a-i judeca, să ne lăsăm atinşi de istoria lor. În această capacitate răbdătoare de a "pătimi" împreună, Biserica revine cu adevărat la a fi o casă pentru toţi şi cântecul fragmentat al poporului devine, în timp, o laudă mai mare.

Interpretarea declinului

La şaizeci de ani după Conciliul al II-lea din Vatican II, ne putem permite să privim mai clar ceea ce a fost primit, poate cu un anumit exces de optimism, ca o "primăvară a Duhului". Asemenea primilor creştini care aşteptau întoarcerea Domnului, şi noi suntem chemaţi să ne remodelăm speranţele: intuiţiile profetice ale Conciliului au necesitat un interval de timp mai lung şi mai complex, deoarece erau profund legate de maturizarea eclezială şi de transformările culturale.

Dacă nu reuşim să ne împăcăm cu această lungă gestaţie, riscăm să nu înţelegem vremurile pe care le trăim: o epocă în care elemente critice coexistă cu semne de o vitalitate surprinzătoare. Pe de o parte, este evident un declin al practicilor, al numărului şi al structurilor istorice ale vieţii creştine; pe de altă parte, apar noi fermente ale Duhului: centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu creşte, laicii dezvoltă o prezenţă mai liberă şi mai misionară, drumul sinodal se impune ca o formă necesară, creştinismul înfloreşte în multe regiuni ale lumii, iar o nouă înţelegere a credinţei caută să combine moştenirea antică cu o înţelegere mai profundă a umanului.

Declinul şi fermentaţia nu se exclud reciproc: sunt două feţe ale aceleiaşi lupte, în care Duhul purifică ceea ce poate fi abandonat şi dă naştere la ceea ce trebuie să crească. La urma urmei, nu este oare aceasta ceea ce ne-a învăţat Isus când a descris extinderea Împărăţiei lui Dumnezeu prin logica seminţei?

Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult

Fiecare reînnoire implică realităţi care înfloresc şi altele care se estompează. Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă: este dinamica pascală, în care moartea şi învierea sunt inseparabile. Desigur, ne este întotdeauna dificil să acceptăm moartea şi să recunoaştem în momentele de declin urma unei speranţe mai mari.

Interpretăm spontan scăderea numerică ca pe o criză care trebuie rezolvată imediat. Într-adevăr, însăşi interpretarea acestui moment delicat din istoria Bisericii - în special în Occident - a devenit un câmp de luptă: fiecare parte o consideră pe cealaltă responsabilă pentru criză şi încearcă să-şi impună propria viziune asupra Bisericii. Unii interpretează situaţia actuală ca pe o consecinţă a eşecului de a pune în aplicare Conciliul; alţii, dimpotrivă, văd Conciliul însuşi ca fiind cauza unei anumite sărăciri a comunităţii şi a mărturiei creştine. Aceste interpretări opuse, reflectate în rigiditatea lor, riscă să transforme în arme orice tradiţionalism şi progresism, înrădăcinând Biserica în poziţii ideologice care nu izvorăsc din discernământ, ci din frică.

Poate că adevărul este mai simplu şi mai dificil: într-o schimbare de epocă fără precedent, chiar şi Biserica se luptă să-şi păstreze fundamentul. În faţa transformărilor rapide şi uneori indescifrabile, comunitatea creştină tinde să se polarizeze, oscilând între două ispite opuse: să se refugieze în certitudini de neatins sau să se deschidă la orice lucru nou pentru a rămâne relevantă. Însă ambele reacţii expun Biserica unui risc grav: transformarea unei perioade de declin într-o perioadă de decadenţă, în care nu numai numărul persoanelor scade, ci şi încrederea, luciditatea şi respiraţia spirituală.

Declinul devine decadenţă atunci când Biserica îşi pierde conştientizarea naturii sale sacramentale şi se percepe ca o organizaţie socială; când credinţa este redusă la etică sau bunăstare, liturgia la performanţă, teologia slăbeşte, iar viaţa creştină alunecă în moralism.

Într-un context atât de complex, tentaţia de a simplifica excesiv este puternică: nostalgia trecutului sau aşteptarea unui viitor indefinit. Totuşi, declinul în sine poate deveni un timp de har, dacă este înfruntat fără teamă. Un timp care ne invită să abandonăm iluzia unei Biserici mereu puternice, mereu relevante din punct de vedere social, mereu în centrul atenţiei. Un timp care ne face să redescoperim Biserica ca o operă care nu ne aparţine, care nu este garantată de strategii sau proiecte umane, dar care înfloreşte de fiecare dată când ne întoarcem la inima Evangheliei. A accepta declinul nu înseamnă a renunţa. Mai degrabă, înseamnă a sta departe de conflictele care despart şi fac orice dialog steril. Înseamnă a nu căuta soluţii imediate sau uşoare, ci a învăţa să rămânem fideli chiar şi atunci când formele obişnuite slăbesc. Este o invitaţie de a trăi cu sobrietate şi încredere, fără a fi mânaţi nici de frică, nici de anxietatea de a trebui să salvăm totul.

Acesta este spiritul repatriaţilor care se întorc la Ierusalim: nu reconstruiesc întregul oraş, ci se dedică unei mici secţiuni a zidului, bucăţii din faţa casei lor. Şi pentru noi, reînnoirea vine prin gesturi umile şi concrete. Fiecare dintre noi poate oferi un fragment din propria fidelitate, din propria răbdare, din propria caritate. Nimeni singur nu poate reînnoi întreaga Biserică. Totuşi, Biserica se reînnoieşte numai prin mica porţiune pe care fiecare dintre noi, zi de zi, este de acord să o reconstruiască.

În cele din urmă, Biserica nu este ceva ce trebuie construit după propriile noastre criterii: este un dar care trebuie primit, protejat şi slujit. Cartea Apocalipsului ne aminteşte cu tărie: "noul Ierusalim" nu se ridică din mâinile noastre, ci coboară din cer, de la Dumnezeu, deja pregătit. Este imaginea cea mai înaltă a Bisericii ca realitate primită, nu produsă: casa unde fiecare lacrimă va fi ştearsă şi fiecare distanţă va fi acoperită. A primi Biserica drept dar - chiar şi astăzi, într-o perioadă de declin şi nouă creştere - înseamnă a trăi deja promisiunea care ne călăuzeşte spre acea împlinire în care Dumnezeu va fi totul în toţi.

Să ne rugăm

Dumnezeule, care cu pietre vii şi alese pregăteşti un lăcaş veşnic spre slava ta, continuă să reverşi asupra Bisericii harul pe care i l-ai dat, pentru ca poporul credincioşilor să poată progresa mereu în zidirea Ierusalimului ceresc. Prin Domnul nostru Isus Cristos.

(După Vatican News, 12 decembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu