© Vatican Media

Dicasterul pentru Doctrina Credinţei - "Una caro - Elogiul monogamiei"

"Notă" doctrinară despre valoarea căsătoriei ca unire exclusivă şi apartenenţă reciprocă

"Unitate indisolubilă": aşa defineşte Nota doctrinară a Dicasterului pentru Doctrina Credinţei (DDC) căsătoria, adică o "unire exclusivă şi apartenenţă reciprocă". Nu este o coincidenţă faptul că documentul - aprobat de Leon al XIV-lea pe 21 noiembrie, comemorarea liturgică a Prezentării Sfintei Fecioare Maria, şi prezentat presei astăzi, 25 noiembrie - este intitulat "Una caro (Un singur trup). Elogiul monogamiei".

Documentul explică faptul că aceia care se dăruiesc pe ei înşişi pe deplin şi complet celuilalt nu pot fi decât doi, altminteri ar fi o dăruire parţială de sine care nu respectă demnitatea partenerului.

Motivaţiile documentului

Trei sunt motivaţiile care sunt la originea textului: în primul rând - scrie cardinalul prefect, Víctor Manuel Fernández, în introducere - este atenţia faţă de "contextul global actual al dezvoltării puterii tehnologice", care îl determină pe om să se considere "o creatură fără limite" şi, prin urmare, departe de valoarea iubirii exclusive şi rezervate unei singure persoane. De asemenea, el menţionează discuţiile cu episcopii africani pe tema poligamiei, amintind că "studiile aprofundate asupra culturilor africane" infirmă "opinia comună" cu privire la natura excepţională a căsătoriei monogame. În cele din urmă, documentul constată, în Occident, creşterea "poliiubirii" sau a formelor publice de unire non-monogamă.

Unitatea conjugală şi uniunea dintre Cristos şi Biserică

În acest context, documentul DDC vrea să sublinieze frumuseţea unităţii conjugale care, "cu ajutorul harului", reprezintă şi "unirea dintre Cristos şi mireasa sa iubită, Biserica". Destinată în primul rând episcopilor, Nota - subliniază cardinalul Fernández - vrea, de asemenea, să ajute tinerii, logodnicii şi soţii să perceapă "bogăţia" căsătoriei creştine, stimulând astfel "o reflecţie senină şi o aprofundare prelungită" pe această temă.

Apartenenţa bazată pe liberul consimţământ

Împărţit în şapte capitole, plus Concluziile, textul reafirmă că monogamia nu este o limitare, ci posibilitatea unei iubiri care se deschide spre veşnicie. Două elemente par decisive: apartenenţa reciprocă şi caritatea conjugală. Prima, "întemeiată pe consimţământul liber" al celor doi soţi, este reflexie a comuniunii trinitare şi devine "o motivaţie puternică pentru stabilitatea unirii". Este vorba de "apartenenţa inimii, acolo unde numai Dumnezeu vede" şi unde numai el poate intra, "fără a tulbura libertatea şi identitatea persoanei".

A nu profana libertatea celuilalt

Înţeleasă în acest fel, "apartenenţa reciprocă proprie iubirii reciproce exclusive implică o grijă delicată, o teamă sfântă de a profana libertatea celuilalt, care are aceeaşi demnitate şi, prin urmare, aceleaşi drepturi". Căci cel care iubeşte ştie că "celălalt nu poate fi un mijloc pentru a rezolva propriile nemulţumiri" şi că propriul gol nu trebuie niciodată umplut "prin dominarea celuilalt". În acest sens, Nota deplânge "numeroasele forme de dorinţă nesănătoasă care duc la diferite manifestări de violenţă explicită sau subtilă, de opresiune, de presiune psihologică, de control şi, în cele din urmă, de asfixiere". Este vorba de o "lipsă de respect şi reverenţă în faţa demnităţii celuilalt".

Căsătoria nu este posesiune

Dimpotrivă, un "noi doi" sănătos implică "reciprocitatea a două libertăţi care nu sunt niciodată încălcate, ci se aleg reciproc, lăsând întotdeauna în siguranţă o limită ce nu poate fi depăşită". Acest lucru se întâmplă atunci când "persoana nu se pierde în relaţie, nu se contopeşte cu persoana iubită", respectând fiecare iubire sănătoasă "care nu intenţionează niciodată să-l absoarbă pe celălalt". În acest sens, Nota subliniază că cuplul va putea "înţelege şi accepta" un moment de reflecţie sau vreun spaţiu de singurătate sau de autonomie solicitat de unul dintre soţi, deoarece "căsătoria nu este posesiune", nu este "pretenţie de linişte absolută", nici eliberare totală de singurătate (numai Dumnezeu, de fapt, poate umple golul pe care îl simte o fiinţă umană), ci mai degrabă încredere şi capacitate de a înfrunta noi provocări. În acelaşi timp, soţii sunt invitaţi să nu se respingă reciproc, deoarece "atunci când distanţa devine prea frecventă, acel «noi doi» este expus posibilei sale eclipse". Un dialog sincer, în schimb, va permite să se vindece cauzele înstrăinării reciproce şi să se găsească echilibrul potrivit.

Rugăciunea, un mijloc preţios pentru a creşte în iubire

Apartenenţa reciprocă se exprimă şi în ajutorul reciproc dintre soţi pentru a se maturiza ca persoane: în aceasta, rugăciunea este "un mijloc preţios" prin care cuplul se poate sfinţi şi poate creşte în iubire. Făcând astfel, se realizează caritatea conjugală, "putere unificatoare" "afectivă, fidelă şi totală", un "dar divin" cerut în rugăciune şi hrănit în viaţa sacramentală şi care, tocmai în căsătorie, devine "cea mai mare prietenie" între două inimi apropiate, "aproape", care se iubesc şi care se simt "acasă" una în cealaltă.

Sexualitate şi fertilitate

Datorită puterii transfiguratoare a carităţii, va fi posibilă şi înţelegerea sexualităţii "în trup şi suflet", adică nu ca un impuls sau o modalitate de exprimare, ci mai degrabă ca "un cadou minunat al lui Dumnezeu" care orientează la dăruirea de sine şi la binele celuilalt, îmbrăţişat în totalitatea sa. Caritatea conjugală se revarsă şi în fertilitate, "deşi aceasta nu înseamnă că acesta trebuie să fie scopul explicit al fiecărui act sexual". Dimpotrivă, căsătoria îşi păstrează caracterul său esenţial chiar dacă este fără copii. În plus, este amintită legitimitatea respectării perioadelor naturale de infertilitate.

Reţelele sociale şi urgenţa unei noi pedagogii

Totuşi, "în contextul individualismului consumist postmodern" care neagă scopul unitar al sexualităţii şi al căsătoriei, cum poate fi păstrată posibilitatea unei iubiri fidele? Răspunsul, afirmă documentul, se află în educaţie: "Universul reţelelor sociale, unde modestia se estompează şi violenţa simbolică şi sexuală proliferează, arată urgenţa unei noi pedagogii". Prin urmare, trebuie "pregătite generaţiile să îmbrăţişeze experienţa iubirii ca mister antropologic", prezentând iubirea nu ca un simplu impuls, ci ca o chemare la responsabilitate şi "o capacitate de speranţă a întregii persoane". Educaţia la monogamie nu este "arhaism", nici "constrângere morală", ci constituie "o iniţiere în măreţia unei iubiri care transcende imediatul" şi, într-un fel, anticipă "însuşi misterul lui Dumnezeu".

Atenţia faţă de săraci "antidot" la endogamie

Caritatea unirii conjugale se observă şi în cuplurile care nu se închid în propriul individualism, ci se deschid proiectelor comune pentru "a face ceva frumos pentru comunitate şi pentru lume", deoarece "omul se împlineşte prin relaţionarea cu ceilalţi şi cu Dumnezeu". Altfel, este numai egoism, egocentrism, endogamie de contracarat, de exemplu, practicând "simţul social" al cuplului care se angajează, împreună, în căutarea binelui comun. Elementul central al acesteia este atenţia faţă de săraci, care - aşa cum a afirmat Leon al XIV-lea - sunt "o problemă de familie" pentru creştin, nu o simplă "problemă socială".

Iubirea conjugală ca promisiune de infinit

În concluzie, Nota reiterează faptul că "fiecare căsătorie autentică este o unitate compusă din doi indivizi, care cere o relaţie atât de intimă şi totalizantă încât să nu poată fi împărtăşită cu alţii". Prin urmare, dintre cele două proprietăţi esenţiale ale legăturii conjugale - unitatea şi indisolubilitatea - prima este cea care o întemeiază pe cea de-a doua: fidelitatea este posibilă numai pornind de la o comuniune aleasă şi reînnoită. Numai aşa iubirea conjugală va fi o realitate dinamică, chemată la o creştere şi o dezvoltare continuă în timp, într-o "promisiune de infinit".

De la Cartea Genezei la Magisteriul papilor

Trebuie menţionat că documentul oferă şi un amplu excursus teologic, filozofic şi poetic pe tema monogamiei, începând cu capitolul 2 din Geneză ("Cei doi vor fi un singur trup") şi continuând prin Părinţii Bisericii, inclusiv Sfântul Augustin, care descrie frumuseţea unităţii conjugale ca un "a merge împreună, unul lângă altul". Nu lipsesc nici referinţele la principalele intervenţii magisteriale pe această temă: de la Leon al XIII-lea, care a legat apărarea monogamiei de apărarea demnităţii femeii, până la Pius al XI-lea, autorul enciclicei Casti connubii. Există, de asemenea, numeroase citate din Conciliul al II-lea din Vatican, care subliniază modul în care iubirea monogamă reflectă "demnitatea egală a celor doi soţi".

Sfinţii Paul al VI-lea şi Ioan Paul al II-lea

Alte surse de reflecţie provin din pasajele Sfântului Paul al VI-lea, care, în enciclica sa Humanae vitae, subliniază semnificaţia procreativă a căsătoriei, dar, în acelaşi timp, demonstrează şi o altă semnificaţie inseparabilă, adică semnificaţia unitivă. Din Sfântul Ioan Paul al II-lea este amintită, în schimb, "hermeneutica darului": fiinţa umană, după chipul lui Dumnezeu, a fost creată pentru a se dărui celuilalt şi numai în această dăruire de sine îşi împlineşte adevărata semnificaţie a existenţei sale. În afară de asta, din moment ce Dumnezeu l-a creat pe om după asemănarea sa, creându-l bărbat şi femeie, rezultă că "umanitatea, pentru a se asemăna cu Dumnezeu, trebuie să fie un cuplu".

Tânărul Karol Wojtyła

Din Karol Wojtyła se preia şi reflecţia filozofică pe care a dezvoltat-o ca tânăr episcop, în special "principiul personalist" care cere "tratarea persoanei într-un mod care corespunde fiinţei sale" şi nu ca "un obiect în slujba altei persoane", aşa cum se întâmplă în poligamie. În acelaşi timp, viitorul Pontif respinge teza rigoristă care priveşte sexualitatea conjugală exclusiv în scop procreativ, susţinând în schimb că "există o bucurie care este conformă" atât cu unirea fizică, cât şi cu demnitatea persoanei. Pentru că celălalt poate fi iubit ca persoană şi, "în acelaşi timp, dorit".

Benedict al XVI-lea şi Francisc

Citări numeroase se referă şi la Deus caritas est şi Amoris laetitia: prima enciclică a lui Benedict al XVI-lea aminteşte că o căsătorie adună şi duce la împlinire "acea forţă explozivă care este iubirea, care, în dinamica sa de exclusivitate şi definitivitate, nu vrea să mortifice libertatea umană", ci mai degrabă "deschide viaţa către un orizont de veşnicie". Din exortaţia apostolică a Papei Francisc se preia îndeosebi capitolul al IV-lea, cu o descriere detaliată a iubirii şi a carităţii conjugale.

Leo al XIV-lea

În cele din urmă, din Leon al XIV-lea se citează mai ales mesajul său cu ocazia celei de-a zecea aniversări a canonizării lui Louis şi Zélie Martin, părinţii Sfintei Tereza a Pruncului Isus. În acesta, Pontiful augustinian îi descrie pe cei doi ca fiind "un model de fidelitate şi de atenţie faţă de celălalt; de fervoare şi de perseverenţă în credinţă; de educaţie creştină a copiilor, de generozitate în exercitarea carităţii şi a dreptăţii sociale; un model şi de încredere în încercare".

Câţiva filozofi din secolul al XX-lea

Documentul DDC reia apoi gândirea mai multor filozofi din secolul al XX-lea, cum ar fi Emmanuel Lévinas, care vede unirea exclusivă a căsătoriei ca "un faţă în faţă" care "revendică pentru sine o apartenenţă exclusivă, reciprocă, ce nu poate fi transferată în afara acelui «noi doi»". Rezultă că "poligamia, adulterul sau poli-iubirea se bazează pe iluzia că intensitatea relaţiei poate fi găsită în succesiunea feţelor". Gânditorul Jacques Maritain, pe de altă parte, este amintit pentru concepţia sa despre iubire ca "o dăruire completă şi irevocabilă a unuia către celălalt", căutând binele celuilalt până la unirea totală cu Dumnezeu.

Cuvântul poetic

Un capitol separat este dedicat "cuvântului poetic": versurile celebre ale unor autori precum Whitman, Neruda, Montale, Tagore, Dickinson aprofundează sentimentul de apartenenţă resimţit în acel "noi doi" şi care ajunge să fie simţit ca totalizant, indestructibil şi netransferabil. Pentru că, în cele din urmă, aşa cum spunea sfântul Augustin, "Dă-mi o inimă care iubeşte şi va înţelege ceea ce spun".

Isabella Piro

(După L'Osservatore Romano, 25 noiembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu