© Vatican Media

Papa Leon al XIV-lea: Întâlnirea cu episcopii italieni la încheierea celei de-a 81-a Adunări Generale a Conferinţei Episcopale Italiene (20 noiembrie 2025)

Preaiubiţi fraţi întru episcopat, bună ziua!

Îi mulţumesc călduros cardinalului preşedinte pentru cuvintele sale de salut şi pentru invitaţia de a fi astăzi alături de voi pentru a încheia cea de-a 81-a Adunare Generală. Şi sunt bucuros de această primă oprire a mea, chiar dacă scurtă, la Assisi, un loc profund semnificativ pentru mesajul de credinţă, fraternitate şi pace pe care îl transmite şi de care lumea are nevoie urgentă.

Aici, Sfântul Francisc a primit de la Domnul revelaţia că trebuie "să trăiască după forma Sfintei Evanghelii" (2Test 14: FF 116). Cristos, de fapt, "care era bogat mai presus de toate, a voit să aleagă sărăcia în această lume, împreună cu Preasfânta Fecioară, mama sa" (2Lf 5: FF 182).

A privi la Isus este primul lucru la care suntem chemaţi şi noi. Motivul pentru care ne aflăm aici este, de fapt, credinţa în el, răstignit şi înviat. Aşa cum v-am spus în iunie: în acest timp, mai mult ca niciodată, trebuie "să-l punem pe Isus Cristos în centru şi, urmând calea indicată de Evangelii gaudium, să-i ajutăm pe oameni să trăiască o relaţie personală cu el, pentru a descoperi bucuria evangheliei. Într-un timp de mare fragmentare este necesar să ne întoarcem la fundamentele credinţei noastre, la kerygma" (Discurs adresat episcopilor din Conferinţa Episcopală Italiană, 17 iunie 2025). Şi acest lucru este valabil înainte de toate pentru noi: să repornim de la actul de credinţă care ne face să recunoaştem în Cristos pe Mântuitorul şi care se exprimă în toate domeniile vieţii cotidiene.

A ne menţine privirea aţintită asupra Feţei lui Isus ne face capabili să privim feţele fraţilor. Iubirea sa este cea care ne îndeamnă spre ei (cf. 2Cor 5,14). Şi credinţa în el, pacea noastră (cf. Ef 2,14), ne cere să oferim tuturor darul păcii sale. Trăim într-un timp marcat de fracturi, atât la nivel naţional, cât şi internaţional: se răspândesc adesea mesaje şi limbaje nuanţate de ostilitate şi violenţă; cursa pentru eficienţă îi lasă în urmă pe cei mai vulnerabili; atotputernicia tehnologică comprimă libertatea; singurătatea consumă speranţa, în timp ce numeroase incertitudini apasă ca nişte necunoscute asupra viitorului nostru. Totuşi, Cuvântul şi Duhul ne îndeamnă în continuare să fim constructori de prietenie, de fraternitate şi de relaţii autentice în comunităţile noastre, unde, fără reticenţe şi frici, trebuie să ascultăm şi să armonizăm tensiunile, dezvoltând o cultură a întâlnirii şi devenind, astfel, profeţie de pace pentru lume. Când Cel Înviat li se arată discipolilor, primele sale cuvinte sunt: "Pace vouă" (In 20,19.21). Şi îndată îi trimite, aşa cum Tatăl l-a trimis pe el (v. 21): darul pascal este pentru ei, dar pentru ca să fie pentru toţi!

Preaiubiţilor, în întâlnirea noastră precedentă, am indicat câteva coordonate pentru a fi o Biserică care întrupează evanghelia şi este semn al Împărăţiei lui Dumnezeu: vestirea mesajului mântuirii, construirea păcii, promovarea demnităţii umane, cultura dialogului, viziunea antropologică creştină. Astăzi, aş vrea să subliniez că aceste preocupări corespund perspectivelor care au apărut în Drumul sinodal al Bisericii din Italia. Acum, vă revine vouă, episcopilor, să trasaţi liniile pastorale pentru anii următori, aşa că doresc să vă ofer câteva reflecţii pentru ca un spirit cu adevărat sinodal să crească şi să se maturizeze în Biserici şi între Bisericile din ţara noastră.

Înainte de toate, să nu uităm că sinodalitatea indică acel "a merge împreună al creştinilor cu Cristos şi spre Împărăţia lui Dumnezeu, în unire cu întreaga omenire" (Documentul final al celei de-a doua sesiuni a celei de-a XVI-a Adunări Generale Ordinare a Sinodului Episcopilor, 28). De la Domnul primim harul comuniunii care animă şi dă formă relaţiilor noastre umane şi ecleziale.

Doresc ca toţi să se angajeze în provocarea unei comuniuni efective, astfel încât să se poată contura chipul unei Biserici colegiale, care împărtăşeşte paşi şi alegeri comune. În acest sens, provocările evanghelizării şi schimbările din ultimele decenii, care afectează domeniul demografic, cultural şi eclezial, ne cer să nu ne întoarcem înapoi cu privire la tema fuziunilor diecezelor, mai ales acolo unde exigenţele mesajului creştin ne invită să depăşim anumite graniţe teritoriale şi să facem identităţile noastre religioase şi ecleziale mai deschise, învăţând să lucrăm împreună şi să regândim acţiunea pastorală unind forţele. În acelaşi timp, privind fizionomia Bisericii din Italia, întrupată în diferitele teritorii, şi luând în considerare dificultatea şi uneori dezorientarea pe care astfel de alegeri le pot provoca, sper ca episcopii din fiecare regiune să facă un discernământ atent şi, eventual, să poată sugera propuneri realiste pentru unele dintre micile dieceze cu puţine resurse umane, pentru a evalua dacă şi cum ar putea continua să-şi ofere slujirea.

Ceea ce contează este ca, în acest stil sinodal, să învăţăm să lucrăm împreună şi ca în Bisericile particulare să ne angajăm cu toţii să construim comunităţi creştine deschise, ospitaliere şi primitoare, în care relaţiile se traduc în coresponsabilitate reciprocă pentru proclamarea evangheliei.

Sinodalitatea, care implică un exerciţiu efectiv de colegialitate, necesită nu numai comuniunea între voi şi cu mine, ci şi o ascultare atentă şi un discernământ serios al cererilor care vin din partea poporului lui Dumnezeu. În acest sens, coordonarea dintre Dicasterul pentru Episcopi şi nunţiatura apostolică, în scopul unei coresponsabilităţi comune, trebuie să poată promova o participare mai mare la consultarea pentru numirea noilor episcopi, pe lângă ascultarea ordinariilor aflaţi în funcţie în Bisericile locale şi a celor care se pregătesc să-şi încheie slujirea.

Şi în această ultimă privinţă, permiteţi-mi să ofer câteva îndrumări. O Biserică sinodală, care merge în urma istoriei înfruntând provocările emergente ale evanghelizării, are nevoie să se reînnoiască în mod constant. Trebuie să ne asigurăm că, şi cu intenţii bune, inerţia nu încetineşte schimbările necesare. În acest sens, trebuie să cultivăm cu toţii atitudinea interioară pe care Papa Francisc a numit-o "a învăţa să ne luăm rămas bun", o atitudine preţioasă atunci când ne pregătim să părăsim funcţia. Este bine să se respecte norma celor 75 de ani pentru încheierea slujirii ordinariilor în dieceze şi, numai în cazul cardinalilor, se poate lua în considerare o continuare a slujirii, eventual pentru încă doi ani.

Iubiţi fraţi, revenind la orizontul misiunii Bisericii din Italia, vă îndemn să vă amintiţi drumul parcurs de la Conciliul al II-lea din Vatican, ritmat de întâlnirile ecleziale naţionale. Şi vă îndemn să vă asiguraţi ca în comunităţile voastre, atât diecezane, cât şi parohiale, să nu se piardă amintirea, ci să fie păstrată vie, pentru că acest lucru este esenţial în Biserică: să ne amintim drumul pe care Domnul ne face să-l parcurgem prin timp în deşert (cf. Dt 8).

Din această perspectivă, Biserica din Italia poate şi trebuie să continue să promoveze un umanism integral care să ajute şi să susţină parcursurile existenţiale ale indivizilor şi ale societăţii; un simţ al umanului care exaltă valoarea vieţii şi grija faţă de fiecare creatură, care intervine profetic în dezbaterea publică pentru a răspândi o cultură a legalităţii şi a solidarităţii.

În acest context, să nu uităm provocarea reprezentată de universul digital. Pastoraţia nu se poate limita la simpla "utilizare" a mijloacelor de comunicare în masă, ci trebuie să-i înveţe pe oameni să locuiască în mediul digital într-un mod uman, fără a permite ca adevărul să se piardă în spatele proliferării conexiunilor, astfel încât reţeaua să poată fi cu adevărat un spaţiu de libertate, de responsabilitate şi de fraternitate.

A merge împreună, a merge cu toţi, înseamnă şi a fi o Biserică ce trăieşte printre oameni, le primeşte întrebările, le alină suferinţele, le împărtăşeşte speranţele. Continuaţi să fiţi aproape de familii, de tineri, de bătrâni, de cei care trăiesc în singurătate. Continuaţi să vă dedicaţi îngrijirii săracilor: comunităţile creştine adânc înrădăcinate în teritoriu, numeroşii lucrători pastorali şi voluntari, organizaţiile Caritas diecezane şi parohiale fac deja o treabă excelentă în acest sens şi vă sunt recunoscător.

În acest sens, aş vrea să recomand şi atenţia faţă de cei mai mici şi mai vulnerabili, pentru ca să se poată dezvolta şi o cultură a prevenirii oricărei forme de abuz. Primirea şi ascultarea victimelor sunt semnele distinctive autentice ale unei Biserici care, în convertirea comunitară, ştie să recunoască rănile şi se angajează să le vindece, pentru că "unde durerea este profundă, speranţa născută din comuniune trebuie să fie şi mai puternică" (Veghea Jubileului Consolării, 15 septembrie 2025). Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut deja şi vă încurajez să continuaţi angajarea voastră în protejarea minorilor şi a adulţilor vulnerabili.

Preaiubiţi fraţi, în acest loc Sfântul Francisc şi primii fraţi au trăit pe deplin ceea ce, în limbajul de astăzi, numim "stil sinodal". Împreună, de fapt, au împărtăşit diferitele etape ale drumului lor; împreună au mers la Papa Inocenţiu al III-lea; împreună, an de an, au perfecţionat şi au îmbogăţit textul iniţial prezentat pontifului, compus, spune Toma de Celano, "mai ales din expresii din evanghelie" (1Cel 32: FF 372), până când a devenit ceea ce cunoaştem astăzi ca prima Regulă. Această alegere convinsă de fraternitate, care este inima carismei franciscane împreună minoritatea, a fost inspirată de o credinţă neînfricată şi perseverentă.

Fie ca exemplul Sfântului Francisc să ne dea şi nouă forţa de a face alegeri inspirate de o credinţă autentică şi de a fi, ca Biserică, semn şi mărturie a Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Mulţumesc!

LEO PP. XIV

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu