© Vatican Media

Cardinalul Pizzaballa: Pentru a ajunge la pace trebuie ascultată durerea celorlalţi

Patriarhul de Ierusalim al latinilor, într-o declaraţie adresată presei Vaticanului, şi-a exprimat speranţa că planul SUA va duce la soluţii care să ducă la "perspective mai clare" şi să ofere ajutor populaţiei palestiniene din Gaza. Şi-a exprimat regretul pentru violenţa continuă comisă de colonişti, inclusiv împotriva creştinilor, a invitat pelerinii să se întoarcă în Ţara Sfântă şi şi-a exprimat speranţa pentru reluarea dialogului între liderii religioşi, astfel încât evreii, musulmanii şi creştinii să se poată regăsi "unii în alţii".

În Gaza, şi în ultimele ore sub bombardamentele israeliene, este important să se avanseze cu Faza 2 a planului Statelor Unite, care va duce la un proces politic pentru realizarea unei soluţii cu două state. În urma adoptării rezoluţiei de către Consiliul de Securitate, Naţiunile Unite se angajează să meargă înainte şi să "traducă elanul diplomatic în măsuri concrete şi urgente pe teren". Această concreteţe va trebui să treacă printr-o serie de paşi care, mulţi speră, vor reprezenta cu adevărat o trecere fundamentală pentru palestinieni, epuizaţi de război şi devastaţi de distrugeri. Cardinalul Pierbattista Pizzaballa, patriarhul de Ierusalim al latinilor, invitat de mass-media vaticane, îndeamnă comunitatea internaţională să aibă "curajul" de a impune o soluţie pentru a aduce alinare unui popor pus în genunchi după doi ani de bombardamente şi care acum suferă repercusiunile iernii.

Eminenţă, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, cu abţinerea Rusiei şi a Chinei, a votat planul de pace pentru Gaza propus de preşedintele american Trump. Guvernul palestinian aprobă planul, în timp ce Hamas declară că nu are nicio intenţie de dezarmare în aceste condiţii. Care este evaluarea dumneavoastră a deciziei ONU şi cum priviţi situaţia actuală? Există vreo speranţă?

Decizia ONU nu schimbă nimic pe teren, dar este o recunoaştere a comunităţii internaţionale. Este un plan care, ca toate planurile, nu poate fi niciodată perfect, dar este cel care există şi este singurul care a oprit extinderea războiului şi poate oferi un minim de perspective populaţiei palestiniene şi nu numai. Să presupunem, aşadar, că votul ONU este un fel de consacrare generală a comunităţii internaţionale, care, chiar dacă nu schimbă nimic, este totuşi importantă dintr-un punct de vedere idealist şi politic general. Apoi, cât priveşte viaţa în teritoriu şi implementarea sa concretă, am ştiut de la început că va fi foarte dificil şi va continua să fie foarte dificil să vedem implementate diferitele puncte ale planului lui Trump. Ştim că Hamas nu are nicio intenţie să predea armele. Cred că şi Israelul este reticent în a se retrage complet din Fâşie. Să presupunem că ambele părţi au fost obligate să accepte acest plan, dar se confruntă, ca să spunem aşa, cu dificultăţi serioase. Trebuie să persistăm. Statele Unite sunt singurele care, alături de ţările arabe şi Turcia, pot să se impună, pentru că, în acest moment, bunăvoinţa nu este suficientă. Trebuie să avem şi curajul de a impune politic soluţii care vor duce treptat la perspective mai clare. Dar va dura mult timp şi va fi foarte obositor.

Se pare că Gaza a dispărut din atenţia presei în ultima vreme. Cu toate acestea, dinspre Fâşie continuă să sosească ştiri foarte grave şi alarmante despre suferinţa populaţiei, inclusiv din cauza vremii nefavorabile, a ploii şi a noroiului, aşa cum a fost martor preotul paroh, părintele Gabriel Romanelli. Care este situaţia? Pot intra ajutoarele? Ce lucruri concrete se pot face pentru a-i ajuta pe palestinieni?

Situaţia nu s-a schimbat prea mult din punctul de vedere al vieţii obişnuite. Singurul lucru care s-a schimbat şi pentru care îi mulţumim lui Dumnezeu şi celor care au putut să le obţină este sfârşitul bombardamentelor cu covor. Ajutoarele vin mai mult decât înainte, cu siguranţă mai constant, dar cu siguranţă nu suficiente pentru a satisface nevoile, medicamente, spitale, corturi, pături, odată cu venirea iernii şi a ploilor. Este nevoie de apă, să fim clari, dar în Gaza, apa înseamnă noroi într-o situaţie deja problematică. Să spunem că în viaţa obişnuită nimic nu s-a schimbat: şcolile nu există, spitalele funcţionează numai parţial şi totul trebuie încă reconstruit. Suntem încă în prima fază a procesului, iar următorii paşi vor fi: curăţarea molozului; îngroparea morţilor care sunt sub dărâmături şi existenţa unui plan minimal de reconstrucţie, care va necesita, de asemenea, o guvernare inexistentă şi nu se ştie care va fi aceasta. Totul trebuie încă făcut şi, în timp ce au loc discuţii la ONU şi în alte locuri, oamenii rămân în aceleaşi condiţii ca întotdeauna, care sunt, din păcate, dramatice.

Veşti alarmante vin şi din Cisiordania, din păcate, din cauza violenţelor continue comise de colonişti, care au incendiat moschei, au atacat sate şi i-au împiedicat pe palestinienii din acea parte a statului Palestina să recolteze măslinele. Deşi pare să existe o uşoară trezire a conştientizării cu privire la inacceptabilitatea acestor acte, chiar şi în Israel, există o lipsă de poziţii internaţionale puternice pentru a opri această tendinţă, ceea ce face ca, în mod obiectiv, orice idee de stat palestinian cu chiar şi un minim de continuitate teritorială să fie impracticabilă în viitor. Ce ne puteţi spune despre situaţia din această parte a Palestinei? Ce credeţi că ar putea sau ar trebui comunitatea internaţională să facă? Şi ce putem face noi?

Situaţia din teritorii se înrăutăţeşte pe zi ce trece. Am fotografii cu atacurile care au avut loc încă o dată în satul nostru creştin Taybeh, cu case şi maşini atacate, geamuri sparte şi anvelope perforate. Ceea ce s-a întâmplat aseară în Taybeh, care este grav, se întâmplă zilnic în multe alte sate din Palestina. Acum câteva zile, am primit şi eu o cerere de ajutor din satul Aboud, care este destul de izolat, nu numai de la parohia noastră, ci de la întreaga comunitate, de la primar şi aşa mai departe, pentru că nu ştiu cui să se adreseze. Acest sentiment de neputinţă sporeşte şi mai mult povara acestei situaţii pentru toată lumea, pentru că, într-adevăr, pare că nu există nimeni la care să se adreseze, nimeni de la care să se ceară dreptate. Este adevărat că recent au avut loc ciocniri între colonişti şi armată, care încerca să restabilească o oarecare ordine, dar acestea sunt incidente rare; de cele mai multe ori, asistăm la o ignorare totală a legii, chiar şi a unui minim de lege, şi a respectului pentru drepturile omului. Îngrijorarea noastră este că această situaţie va continua şi se va agrava. Ce poate face comunitatea internaţională? Trebuie să vorbească! Aşa cum s-a discutat mult despre Gaza, pe bună dreptate, iar acum, din păcate, mai puţin, trebuie să ne exprimăm şi noi despre situaţia din teritorii. Multe ţări au recunoscut Palestina ca stat, chiar şi recent, simbolic, pentru că aceasta nu există încă. Acum, însă, trebuie să creştem gradul de conştientizare şi să spunem că simpla recunoaştere a acesteia nu este suficientă; de asemenea, trebuie să clarificăm condiţiile şi ce trebuie făcut. Nu putem vorbi despre un proces politic dacă aceste atacuri şi aceste dificultăţi continuă să apară. Spun asta cu mare durere, pentru că nu-mi place întotdeauna să denunţ şi să mă pronunţ împotriva lor, dar este adevărul şi nu pot rămâne tăcut în privinţa lui.

Eminenţă, aţi lansat recent un apel pentru reluarea pelerinajelor în Ţara Sfântă, care sunt încă suspendate astăzi, cu toate repercusiunile grave pe care le au asupra economiei palestiniene, în special asupra situaţiei creştinilor. Ce se poate spune în această privinţă? Putem repeta această invitaţie de a fi din nou pelerini în locurile în care Isus a trăit, a murit şi a înviat?

Absolut! Este adevărat că vorbim despre Gaza, vorbim despre Cisiordania, dar este, de asemenea, adevărat că acestea sunt situaţii care sunt întotdeauna în afara cercului obişnuit de pelerinaj. Zona Betleemului, care este importantă pentru pelerini, are nevoie de prezenţa lor. Pelerinajul este acum în siguranţă. Odată cu încetarea focului, nu numai bombardamentele din Gaza au încetat, ci şi atacurile cu rachete din Yemen. Să spunem doar că alarmele nu mai sunt prezente, aşa că pelerinajul poate fi acum în siguranţă. Acei puţini pelerini care au venit au putut vedea acest lucru. Repet: Biserica universală ne-a fost foarte aproape în aceşti ani cu rugăciunea, cu multe forme de solidaritate, inclusiv concrete. Acum trebuie să începem o nouă etapă, în care ajutorul concret este demonstrat şi printr-o prezenţă fizică tangibilă. Aceasta, pe lângă faptul că este un beneficiu pentru cei înzestraţi şi capabili să facă pelerinajul, aduce şi zâmbete în inimile multor familii care au nevoie nu numai de ajutor financiar, ci şi de prezenţa fraţilor lor şi surorilor lor creştini din Ţara Sfântă. Suntem în Anul Jubiliar, care se apropie de sfârşit. Exista o mare speranţă că acest an se va concentra nu numai asupra Romei, ci şi asupra Ierusalimului. Aceste două oraşe sunt interconectate şi aşteptăm cu nerăbdare următorul Jubileu. Prin urmare, trebuie să ne reluăm drumul sfânt şi să ne întoarcem la rădăcinile noastre de credinţă, care sunt şi o formă de solidaritate şi fraternitate creştină.

Imaginile teribile ale ostaticilor Hamas ţinuţi în tuneluri sunt încă proaspete în mintea noastră. Dar avem şi ştiri, chiar recent, despre alte situaţii, cele fără imagini, care ne spun că, din 7 octombrie până astăzi, 98 de prizonieri palestinieni au murit în închisorile israeliene - există plângeri de încălcări ale drepturilor omului - ceea ce înseamnă practic o moarte la fiecare patru zile. Care este comentariul dumneavoastră despre aceste cifre?

Acestea sunt cifre alarmante. Mai multe ziare, inclusiv din Ţara Sfântă şi din Israel, le-au relatat, iar alte instituţii media, deşi foarte puţine, au făcut-o şi ele. Să spunem că, în general, climatul de violenţă este peste tot, în modul nostru de a gândi. Am spus de multe ori că am fost invadaţi de atât de multă ură, încât ura nu este numai un sentiment, ci devine şi acţiune, un mod de a ne raporta la ceilalţi. Sentimentul de ură, de răzbunare, de resentiment este, de asemenea, exprimat în aceste forme. Nu am o documentaţie precisă, aşa că mă bazez pe ceea ce s-a spus, dar e adevărat că sunt mulţi care au murit în închisori şi, în orice caz, să spunem că nu sunt închisori suedeze.

Eminenţă, vorbind recent la o conferinţă, aţi subliniat că, din păcate, în aceşti doi ani de război, liderii religioşi au transmis adesea mesaje identice, dacă nu chiar similare, cu cele ale liderilor politici, subminând efectiv dialogul interreligios. Care este rolul religiilor, sau care ar trebui să fie, în acest context?

Da, am spus-o de mai multe ori şi o repet din nou cu o oarecare durere şi tristeţe. Dialogul interreligios trebuie să se reia, pentru că face parte şi el din identitatea noastră religioasă; nicio religie nu este o insulă. Prin urmare, trebuie să-l reluăm şi să dăm această mărturie ca lideri religioşi, şi, de asemenea, drept comunităţi religioase, unii faţă de alţii, în special în Orientul Mijlociu, unde religia joacă un rol fundamental în modelarea identităţii şi a comunităţii, în viaţa civilă, socială şi chiar politică. Şi este un fapt că, cu câteva excepţii, majoritatea liderilor religioşi locali nu au spus nimic, iar când au vorbit, le-au vorbit adepţilor lor exclusiv despre ei înşişi şi despre propria lor perspectivă, fără a-l lua în considerare pe celălalt. Şi dacă a existat o perspectivă asupra celuilalt, aceasta a fost una negativă, una de apărare sau acuzaţie. Iată, acum toate acestea sunt îngrijorătoare. Trebuie să ieşim din acest cerc vicios, şi nu mă refer numai la evrei şi musulmani, şi noi suntem în el; nu trebuie să ne comportăm bine şi politicos faţă de ceilalţi. După 7 octombrie, trebuie să reluăm dialogul, ţinând cont nu numai de ceea ce am spus în trecut, ci şi de ceea ce nu am spus în aceşti doi ani şi de ce, astfel încât să putem începe şi prin a încerca să ascultăm. Ceva ce am spus de mai multe ori şi care este foarte obositor este că nu ar trebui să începem cu analiza, ci că trebuie să ascultăm durerea celuilalt, pentru că eu cred că fiecare este cu adevărat epuizat, afectat de propria durere. Şi totuşi, dificultatea sau imposibilitatea de a vedea durerea celorlalţi este, de asemenea, îngrijorătoare. Victimizarea este una dintre problemele cu care ne confruntăm; fiecare dintre noi se simte singura victimă, iar celălalt călăul. În schimb, trebuie să ieşim din această perspectivă. Este angajarea pe care trebuie să ne-o asumăm. Lucrurile nu se schimbă de la sine; se schimbă dacă cineva ne deschide calea. Aşadar, trebuie să deschidem, să redeschidem, această cale. Va fi obositor, dar trebuie să o facem; aceasta este tocmai sarcina liderilor religioşi. Nu poţi privi spre Dumnezeu şi să-l negi pe celălalt, însă noi am reuşit.

Don Tonino Bello obişnuia să spună că războiul începe odată cu estomparea feţei celuilalt. Poate am putea spune că pacea începe ascultând durerea celuilalt...

Absolut. Dacă îl recunoşti pe celălalt, te recunoşti şi pe tine însuţi. Dacă îl negi pe celălalt, te negi şi pe tine însuţi. Dacă faţa celuilalt se estompează, în cele din urmă te estompezi şi pe tine însuţi. Aşadar, trebuie să ne uităm cu toţii la Dumnezeu şi să ne regăsim unii în alţii.

Andrea Tornielli şi Francesca Sabatinelli

(După Vatican News, 19 noiembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu