© Vatican Media

Şaizeci de ani ai constituţiei "Dei Verbum": Revelaţia ca prietenie a lui Dumnezeu cu omul

A asculta pentru a crede şi a crede pentru a iubi

Pe 18 noiembrie 1965, Paul al VI-lea a semnat, în Bazilica "Sfântul Petru", unul dintre cele mai preţioase şi profetice texte ale Conciliului al II-lea din Vatican: Dei Verbum, constituţia dogmatică despre Revelaţia Divină. Şaizeci de ani mai târziu, acest cuvânt încă răsună ca o invitaţie şi o promisiune: Dumnezeu nu încetează niciodată să vorbească poporului său.

Dei Verbum a fost ultimul dintre cele patru mari texte conciliare, dar nu cel mai puţin important. În spatele paginilor sale scurte şi clare se află o istorie zbuciumată, marcată de contraste şi reînnoire. Prima schemă, intitulată De Fontibus Revelationis, apărea prea defensivă, mai preocupată să reitereze distincţia dintre Scriptură şi Tradiţie decât să demonstreze unitatea lor vie. Decizia de a o rescrie de la zero a fost un act de îndrăzneală spirituală: astfel s-a născut un text nou, evanghelic în ton, simplu în limbaj, luminos din punct de vedere teologic.

Când constituţia a fost aprobată la 18 noiembrie 1965, cu 2.344 de voturi pentru din 2.350, întregul Conciliu a recunoscut în ea atât un punct de sosire, cât şi un nou început. Căci Dei Verbum nu este numai un document: este o cheie de lectură a credinţei creştine, un mod de a-l înţelege pe Dumnezeu şi pe om în dialogul lor reciproc. Aceste cuvinte, care deschid al doilea număr al textului, îi cuprind inima. Conciliul nu mai vorbeşte despre un Dumnezeu care pur şi simplu revelează adevăruri pentru a fi crezute, ci despre un Dumnezeu care se revelează pe sine însuşi, care se face cunoscut şi se comunică din iubire. Revelaţia nu este un tratat de doctrine, ci o întâlnire. Este însăşi viaţa lui Dumnezeu care se deschide către a noastră, ca într-un dialog de prietenie: "Dumnezeu se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu el" (DV 2). Acesta este punctul de cotitură decisiv. Credinţa nu se naşte din obligaţia de a înţelege sau de a asculta, ci din încrederea într-un Prieten care vorbeşte. Omul crede pentru că ascultă o voce care îl cheamă pe nume. "Ascultarea credinţei" (DV 5) este gestul celui care se abandonează pe sine, nu din constrângere, ci din iubire.

Revelaţia, astfel înţeleasă, nu este un ansamblu de noţiuni, ci un eveniment de comuniune: Dumnezeu însuşi care se relatează în istoria umană. De aceea, Dei Verbum afirmă că economia Revelaţiei se desfăşoară "prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele" (DV 2). Dumnezeu vorbeşte prin fapte, iar faptele capătă sens în cuvintele care le interpretează.

Totul culminează în Cristos, "Mijlocitorul şi plinătatea întregii Revelaţii" (DV 2). În el, Cuvântul întrupat, Dumnezeu a spus tot ceea ce avea de spus. După Cristos nu mai există niciun cuvânt de aşteptat, ci numai profunzimea inepuizabilă a ceea ce a fost deja rostit.

A doua parte a constituţiei Dei Verbum arată cum se transmite acest Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul timpului. Apostolii, luminaţi de Duhul Sfânt, au transmis ceea ce "au auzit, au văzut şi au atins" despre Cuvântul vieţii. Unii dintre ei, sau oameni din cercul lor, l-au scris: din asta s-a născut Sfânta Scriptură. Dar Cuvântul nu rămâne închis într-o carte: el trăieşte în Tradiţia vie a Bisericii, în credinţă, în liturgie, în predică, în Magisteriul care îl păzeşte.

Conciliul depăşeşte opoziţia dintre Scriptură şi Tradiţie: "Curgând din acelaşi izvor divin, devin, într-un fel, o unitate dintr-un singur izvor divin şi constituie tezaurul unic al Cuvântului lui Dumnezeu" (DV 9). Tradiţia nu este un ansamblu de obiceiuri din trecut, ci însăşi viaţa Bisericii care, asistată de Duhul Sfânt, face în aşa fel încât Cuvântul rămâne viu şi uşor de înţeles în fiecare epocă.

Astfel creşte credinţa. "Această Tradiţie, care vine de la apostoli, se dezvoltă în Biserică sub asistenţa Duhului Sfânt" (DV 8): nu este vorba de a adăuga ceva la Revelaţie, ci de a înţelege tot mai bine misterul lui Dumnezeu. Duhul acţionează în reflecţia credincioşilor, în studiul teologilor, în predica păstorilor. Este un dinamism vital care menţine Biserica mereu tânără, mereu în ascultare.

Apoi, Magisteriul nu domină Cuvântul, ci îl slujeşte. "Magisteriul nu este deasupra Cuvântului lui Dumnezeu, ci îl slujeşte" (DV 10): îl ascultă, îl păzeşte, îl explică în mod fidel. Acesta este gestul episcopului care, în ziua hirotonirii sale, primeşte evanghelia deschisă pe cap: semn că toată învăţătura sa se naşte din ascultarea tăcută a Cuvântului.

Al treilea capitol din Dei Verbum afirmă că toate cărţile Scripturii "au fost scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt" (DV 11). Biserica crede că, în pofida varietăţii de autori şi de limbaje, ele îl au pe Dumnezeu ca autor. Duhul este cel care a călăuzit mâinile şi minţile acelor oameni, astfel încât ceea ce a fost scris să fie "de folos spre a învăţa, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate". Inspiraţia nu elimină umanitatea textului, ci o transfigurează. Din acest motiv, Biblia nu este citită ca un cod, ci ca o mărturie vie, unde veşnicul este exprimat în limbajul timpului. Este necesar să o citim "întru acelaşi Duh în care a fost scrisă" (DV 12): nu singuri, ci în comuniunea Bisericii, unde Cuvântul este ascultat, explicat, rugat, trăit. Al şaselea capitol din Dei Verbum este poate cel mai pastoral şi profetic. Afirmă că acest Cuvânt al lui Dumnezeu trebuie să fie "ca şi sufletul teologiei" (DV 24) şi hrana întregii vieţi ecleziale. Nu este vorba numai de a studia Biblia, ci de a o face izvorul fiecărei rugăciuni, al fiecărei decizii, al fiecărui gest pastoral.

"Biserica îndeamnă stăruitor pe toţi credincioşii să citească asiduu Sfânta Scriptură" (DV 25). Nu pentru erudiţie, ci pentru întâlnire: în Cuvânt, fiecare credincios recunoaşte glasul Domnului care îi vorbeşte astăzi. Acesta este sensul profund al lectio divina, care nu este o practică pentru puţini, ci respiraţia zilnică a credinţei. Dei Verbum a redeschis Biblia pentru poporul lui Dumnezeu: a readus Cuvântul în centrul liturgiei, catehezei şi predicii. Astăzi, şaizeci de ani mai târziu, este greu de imaginat viaţa Bisericii fără acea reformă tăcută care a izvorât din ea.

Şaizeci de ani mai târziu, Dei Verbum rămâne magna charta a unei credinţe care se naşte din ascultare. Într-o lume sătulă de cuvinte, ne aminteşte că Cuvântul lui Dumnezeu nu este zgomot, ci prezenţă care transformă. Dumnezeu nu se impune: se propune, se relatează, se încredinţează.

"Dumnezeu, care a vorbit odinioară, vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit" (DV 8). Aceasta este imaginea cea mai duioasă şi mai adevărată a misterului creştin: Biserica ce îl ascultă pe Mirele săi şi îşi găseşte viaţa în acel dialog.

În prefaţa la Dei Verbum, Părinţii conciliari au reluat o frază a Sfântului Augustin: "Pentru ca lumea întreagă, auzind, să creadă, crezând, să spere şi sperând, să iubească" (DV 1). Şaizeci de ani mai târziu, aceste cuvinte rămân programul fiecărui credincios: să asculte cu inimă docilă, să creadă cu încredere, să iubească cu perseverenţă. Căci Cuvântul care s-a făcut trup continuă să devină viaţă în cei care îl primesc.

Gianni Carozza

(După L'Osservatore Romano, 18 noiembrie 2025)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu