60 de ani de la promulgarea documentului conciliar Dei Verbum

Era 18 noiembrie 1965. Papa Paul al VI-lea aproba, după un lung şi trudit drum de discuţii conciliare începute chiar înainte de Conciliul Vatican II, ceea ce apoi s-a conturat a fi primul document conciliar dogmatic despre Revelaţie, cunoscut mai bine ca Dei Verbum.

Documentul despre Sfânta Scriptură a dorit să readucă aminte întregii Biserică că identitatea ei ia naştere din Cuvântul lui Dumnezeu, creşte şi se maturizează doar dacă contactul cu acest Cuvânt este real şi cât mai regulat. Este bine cunoscută insistenţa textului din Dei Verbum asupra readucerii Scripturii în toate palierele vieţii de credinţă, inclusiv în liturgie, dar şi în viaţa de credinţă ce decurge din celebrările sacramentale. Documentul a încercat să amintească faptul că, inclusiv în ce priveşte Sfânta Liturghie, e necesar să se recupereze importanţa "mesei Cuvântului" în egală măsură cu importanţa pe care o are "masa euharistică" (cf. DV 21). Drumul început cu acest document în această privinţă continuă încă astăzi, Biserica fiind provocată puternic de provocarea venită din partea comunităţilor (neo)protestante care, în evanghelizarea pe care o fac, punând mai mult accent pe Cuvântul lui Dumnezeu, se demonstrează mult mai uşor convingători în "oferta de credinţă" pe care o fac chiar şi credincioşilor catolici. Se cuvine, aşadar, o atentă reflecţie asupra lucrării de evanghelizare a Bisericii (şi a diecezei) noastre referitor la "câtă Scriptură" cuprinde pastoraţia pe care o face.

O a doua insistenţă a documentului e cea legată de "lectura rugătoare" a Bibliei, mai cunoscută sub denumirea de Lectio Divina şi pe necesitatea unui studiu asiduu al textului Sfintei Scripturi, nu doar din partea specialiştilor, ci şi a tuturor celor care sunt implicaţi în evanghelizare, în special preoţii (şi, se deduce, lucrătorii pastorali). Era importantă această menţionare, pentru ca să se evite riscurile, pe de o parte că Scriptura să rămână doar în cadrul liturgiei - chiar dacă recuperând egalitatea cu "masa trupului şi sângelui" -, iar pe de altă parte cel al intelectualismului biblic care reduce Scriptura la un text chiar şi foarte interesant, dar care nu "coboară" în viaţa concretă de credinţă a omului. Aşadar, liturgie, studiu şi rugăciune.

O altă insistenţă pe care Dei Verbum o prezintă e cea referitoare la necesitatea traducerilor Bibliei în limbi accesibile poporului lui Dumnezeu. Din fericire, ţinând cont şi de celelalte documente pontificale ale papilor care au fost la cârma Bisericii Catolice după acel 18 noiembrie 1965, situaţia accesului la Scriptură s-a îmbunătăţit foarte mult, Biblia fiind de la apariţia tiparului cea mai tipărită carte (şi cel mai tradus text antic), chiar dacă încă nu în toate limbile. Ba chiar s-a mărit mult grupul celor care în foarte multe ţări din lume, prin studiu temeinic, au devenit specialişti în Sfânta Scriptură.

Între timp - aşa cum sublinia Papa Leon în audienţa acordată luni, 17 noiembrie, Comitetului Director al Federaţiei Biblice Catolice, Consiliului Coordonatorilor şi unei părţi a binefăcătorilor aceluiaşi organism pontifical - noile generaţii prezintă nevoia de a avea acces la Cuvântul lui Dumnezeu şi prin intermediul noilor instrumente digitale sau ale inteligenţei artificiale, iar papa lansa întrebarea: "Cum să se facă mai uşor accesul «generaţiei digitale» la Sfânta Scriptură?".

Aşadar, rămâne ca Biserica să găsească metodele cele mai bune şi să depună toate eforturile pentru ca Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu, să inspire întreaga misiune şi activitate pastorală a aceleiaşi Biserici.

Pr. Eduard Patraşcu